- Într-adevăr, pe 11 iunie am împlinit 70 de ani. O vârstă pe care nu mi-o ascund, ba - din contră! - sunt chiar mândră de ea. Sunt mândră de viața pe care am trăit-o, de împlinirile ei. A fost un răstimp în care mi-am construit o carieră, mi-am făcut o familie, am visat, am râs, am plâns... am trăit deplin, fără jumătăți de măsură și fără regrete. Și mai sunt mândră și bucuroasă de faptul că la această vârstă încă arăt bine, încă mă simt frumoasă și încă mai pot să cânt. Din toate aceste motive, dar și pentru că de România și de românii mei, nimeni și nimic nu m-ar putea despărți vreodată sufletește, am dorit să sărbătoresc această aniversare și în București. În iunie, am organizat un eveniment de celebrare în Atena, unde - după cum știi - locuiesc de mulți ani: un concert de amploare, care - spre marea mea bucurie - a avut un succes extraordinar. Încet-încet, am să încarc fragmente din acel concert și pe contul meu de Facebook, pentru că sunt foarte solicitată în acest sens. (începe să râdă) De necrezut, dar adevărat! Iată că la 70 de ani, Marina Krilovici a descoperit Facebook-ul! În vara asta, fiica mea, Alexandra, mi-a spus: "Mama, tu ești o femeie peste care anii parcă n-au trecut, ești atât de modernă, nu se poate să nu fii în pas cu timpul și din punctul de vedere al comunicării. Trebuie să intri și tu pe Facebook”. Așa că s-a apucat și mi-a creat un cont, m-a învățat cum se folosește și "mi-a dat drumul în lume”. (râde) Și de unde până acum eram total împotriva acestui Facebook (mereu îi criticam pe cei pe care-i vedeam cu nasul în calculator și le ziceam că-și pierd timpul cu prostii, că nu e ceva normal să te destăinuiești așa, scriind virtual), uite-mă că am devenit și eu "o Facebook-istă”. Am prins gustul acestui fel de a comunica și am ajuns foarte activă pe Internet. Imediat după deschiderea contului, am fost asaltată cu cereri de prietenie, am contabilizat cam 800, într-o singură lună! Și - ceea ce mă bucură și mai tare - cele mai multe vin din partea unor persoane tinere, care-mi scriu extrem de frumos, care-mi mărturisesc că mă admiră, că sunt pentru ele o sursă de inspirație... Ceea ce, firește, pentru mine e încântător, mai ales că eu iubesc tinerii și întotdeauna m-am străduit să îi sprijin. Revenind la evenimentul din România: mi-am dorit foarte mult să punctez acest moment al vieții și acasă, în țara sufletului meu. Inițial, am vrut să organizez un concert la Filarmonica Română, dar, din motive independente de voința mea, proiectul a căzut și atunci, împreună cu domnul Cătălin Arbore, directorul Operei Naționale din București, am decis să revin cu acest concert aniversar în casa mea profesională, locul în care am făcut primii pași în carieră. Și nici că aș fi putut lua o hotărâre mai bună! Totul a decurs minunat, exact așa cum mi-am dorit: a fost o seară splendidă, încărcată de o emoție specială, care venea atât din partea mea, cât și din partea publicului, pe care l-am simțit atât de cald, atât de atașat de mine... Înainte de a intra pe scenă aveam niște emoții... Dar când am auzit aplauzele care au izbucnit la apariția mea, m-am liniștit și mi-am spus: "E bine! Sunt, într-adevăr, acasă!” și toată acea stare de neliniște s-a transformat în creativitate. Singura umbră care s-a strecurat în atmosfera acestei seri s-a iscat din constatarea că foarte puțini dintre colegii mei, acei de-o vârstă cu mine sau cei puțin mai tineri, dar consacrați, au onorat invitația pe care le-am făcut-o. M-a durut să-mi dau seama că aici, în București, cel puțin în contextul muzicii lirice, primează orgoliile și gelozia ori blazarea, că spiritul de camaraderie artistică s-a risipit, că oamenii sunt interesați numai de propria persoană, că dacă nu sunt ei în centrul atenției, atunci nimic nu are valoare. Constatarea aceasta mărturisesc că m-a decepționat, fiindcă eu am venit aici cu sufletul deschis, cu multă afecțiune pentru cei care, cândva, mi-au fost ca o a doua familie. M-am întristat văzând că sentimentele mele se pierd în neantul unui soi de egoism. Probabil am fost eu prea naivă... Însă decepția aceasta a fost alinată de acei foarte mulți tineri care au fost în sală și pe care, după cum îți spuneam, i-am simțit foarte aproape de mine. Ba o parte dintre ei - 35, ca să fiu exactă - s-au înscris și la masterclass-ul pe care l-am susținut în săptămâna de după concert. Pentru un astfel de program, acesta este un număr record!
- Cum se prezintă noua generație de artiști ai scenelor lirice românești? Pot spera la rangul de urmași ai "uriașei Marina Krilovici”, cum ați fost numită de critica de specialitate internațională?
- Sunt tineri cu voci interesante, promițătoare, dispuși să muncească și care au o mare dorință de a reuși. Din păcate, remarc la ei o oarecare derută, în sensul că nu știu care e calea pe care ar trebui să o urmeze ca să reușească. Își tot schimbă profesorii, în ideea că profesorul poate să-ți facă o carieră, că profesorul te poate plasa pe orbita celebrității. Ceea ce e fals. Profesorul poate și trebuie să te ajute să-ți rafinezi talentul, poate să te limpezească în ceea ce privește stilul care ți se potrivește cel mai bine, poate să-ți dea sfaturi în sensul expresivității artistice, dar profesorul nu poate să-ți pună în brațe o carieră de succes. Pentru ca un tânăr să reușească, el trebuie să aibă talent, să muncească întru perfecționarea și șlefuirea talentului și, mai presus de orice, trebuie să fie inteligent. Inteligența te face să înțelegi povețele profesorului, să le prelucrezi în avantajul tău și să nu ratezi șansele pe care viața ți le oferă. Pentru că sunt tineri care se risipesc în căutări și nu mai văd oportunitățile pe care destinul le pune la dispoziție.
- În epoca aceasta supertehnicizată și virtualizată la maximum, mai are chef cineva să se ducă la operă?
- Eu cred că da, cred că muzica lirică și cea clasică, în general, și-au păstrat intactă valoarea, cred că reușesc, în continuare, să hrănească sufletele, să deschidă inimile, să țeasă vise în mințile celor care-și lasă imaginația să deschidă aripi. Iar credința aceasta îmi este întărită de numărul enorm de tineri cu care intru în contact, fie că ei sunt aspiranți la o carieră în domeniu, fie că sunt doar melomani. Întâlnesc astfel de tineri în sălile de concert, la cursurile pe care le susțin, pe Facebook sau, pur și simplu, pe stradă. E incredibil cât de mulți sunt! Așa că eu cred, pe bună dreptate, că muzica aceasta cultă are nu doar un prezent, ci și un viitor. Cred că, încet-încet, ne vom reîntoarce la acea stare de normalitate în care valorile operei sunt recunoscute și respectate. Și promovate. Din păcate, la acest ultim capitol mai avem ceva de așteptat. Opera, ca orice alt aspect al vieții, este afectată de această criză economică generalizată. Producțiile de operă din toată lumea sunt din ce în ce mai puține și mai sărace ca investiții, teatrele și-au redus drastic personalul artistic, cântăreții care primesc oferte de angajament sunt nevoiți să accepte contracte în care se stipulează că vor face - să zicem - 6 concerte, dintre care însă numai 5 sunt remunerate, al șaselea trebuind să-l facă pe gratis. Și vorbesc aici de cântăreți de valoare și de teatre importante! În rest, montările de operă sunt înlocuite cu tot felul de spectacole "de uzură”. Uite, în Atena există un uriaș centru cultural, Megaron Mousikis, un fel de Lincoln Center al Greciei, un spațiu extrem de generos, cu nenumărate săli de concerte, unde se prezentau niște spectacole de operă extraordinare. Ei, acum spectacolele de acest fel au devenit o raritate. Nu se mai investește în montări grandioase, cu decoruri de calitate, etc. Se mai fac, din când în când, niște spectacole ieftine, care - evident! - sunt slabe calitativ, dar, în cea mai mare parte a timpului, spectacolele de operă au fost înlocuite cu reprezentații de circ chinezesc sau cu câte-un concert al vreunui cântăreț de mâna a șaptea.
- Fiindcă tot am poposit la Atena, ce se mai întâmplă în Grecia? Cum arată situația de-acolo văzută din interior?
- E o situație foarte-foarte grea. Oamenii sunt complet derutați, pentru că fiecare politician spune că va face și va drege, dar nimic pozitiv nu se întâmplă la nivel concret. S-au tăiat pensii, s-au tăiat salarii, au crescut enorm prețurile, iar dările către stat au atins cote astronomice. Totul ca să acopere furturile care s-au operat la vârf și care au fost ascunse ani și ani de zile. Asta a și fost de-altfel lovitura de grație: faptul că dezastrul ne-a fost dezvăluit așa, peste noapte, nu s-a încercat o redresare progresivă. Nimeni, în afara guvernanților și bancherilor, n-a știut că Grecia e în prăpastie. În schimb, acum, oamenii de rând sunt cei care trebuie să plătească. Uite, numai luna trecută, eu am fost nevoită să achit aproape 5000 de euro pe asigurarea de sănătate și pe impozitele pentru casă și mașină! Am fost năucită! Și eu încă sunt un exemplu fericit, pentru că îmi permit, chiar și în aceste condiții, un trai decent, dar cei mai mulți greci sunt absolut devastați. Dacă i-ai vedea - săracii! - cum merg pe stradă, aduși de spate și îngândurați! Nu mai vezi chipuri zâmbitoare, nu mai auzi râsete... Pe mine, ceea ce mă scoate din starea aceasta de îngrijorare e familia: copiii mei și cele două nepoțele, Chiara și Alina, pe care mi le-a dăruit Alexandra. Ei sunt comoara mea, realizarea vieții mele. Din păcate, până și aici, în spațiul intim, criza asta nenorocită și-a băgat coada. Soțul fiicei mele este chirurg stomatolog și avea propriul cabinet în Atena, numai că, din pricina prețurilor enorme ale materialelor, a fost nevoit să-și închidă afacerea și să accepte un contract într-o clinică din Germania. Chiar zilele acestea, Alexandra își mută casa în apartamentul pe care l-au închiriat în München, iar săptămâna viitoare le va lua acolo și pe fetițe. Sunt foarte tristă... Și, sincer, nu știu nici eu ce voi face în continuare. În Atena îmi rămân băiatul, Constantin, și casa mea dragă, de care mi-ar fi foarte greu să mă despart, fiindcă între acei pereți e încapsulată viața mea: lucrurile pe care mi le-am adus din căminul părintesc, amintirile mariajului meu cu Kostas (regretatul bariton grec Kostas Paskalis), suvenirurile unei cariere internaționale de zeci de ani... Toate sunt aranjate într-un anume fel, toate își au locul lor, pe care l-au dobândit în timp și pe care, mutându-le, l-ar pierde pentru totdeauna, iar vraja s-ar risipi. Pe de altă parte, aș putea să mă stabilesc în München, aproape de Alexandra. Am acolo un apartament, am cetățenie germană și am și mulți prieteni în acest oraș pe care îl ador... Sau aș putea să revin în România. Aici, e adevărat, nu mai am nici casă, nu mai am nici rude și nici prieteni prea mulți, dar aici am acea parte a sufletului care nu a plecat niciodată. România e lada mea de zestre, acea zestre pe care omul o poartă cu el oriunde ar merge: zestrea amintirilor, zestrea dorurilor, zestrea începuturilor de tot felul... Iubirea de România nu a pălit niciodată în inima mea. E ceva aici, o șoaptă dulce, care mă tot cheamă înapoi, un dor mistuitor de ceea ce a fost și care, în sufletul meu, trăiește în continuare, ca și cum nici o secundă măcar nu s-ar fi călătorit de atunci... N-am luat încă o decizie fermă, dar toate gândurile și întrebările astea vor naște, până la urmă, un răspuns care să cristalizeze ceea ce e esențial azi pentru mine, pentru Marina Krilovici cea din interior, pentru sufletul ei.
- E o decizie importantă, un suport care să vă asigure, pe mai departe, iradierea, frumusețea interioară, mai puternică mult decât vârsta pe care o aveți...
- Cred că mai importantă decât orice e atitutinea față de viață. Din toți anii care au trecut, din toate experiențele pe care le-am trăit, eu aleg să-mi aduc aminte numai aspectele pozitive, numai acele fragmente de viață în care am fost fericită. Și chiar și prezentul îl cern. Nu iau niciodată în seamă răutățile, meschinăriile sau episoadele triste de care mă lovesc. Refuz să le pun la suflet, să mă las consumată de ele. A, sigur, mă mai enervez și eu, dar prefer să pun lucrurile la punct chiar în clipa în care ceva m-a deranjat, după care închid capitolul respectiv cu șapte lacăte și mi-l scot definitiv din minte. Și, mai presus de toate, cred că lucrul care mă ajută cel mai mult să-mi păstrez prospețimea interioară, care îmi împiedică sufletul să se înnegureze, e capacitatea mea de a iubi. Iubirea e ca raza soarelui pentru bobocul de floare: în lipsa ei, floarea se chircește și moare, în prezența ei, floarea își desface petalele și izbucnește în toată splendoarea ei. Eu iubesc oamenii, iubesc viața, îmi iubesc cariera, îmi iubesc familia și mi-am iubit toți partenerii care m-au însoțit pe acest drum al existenței. Și - uite! - chiar și acum sunt în așteptarea unei noi iubiri. (râde cu poftă) Poveștile mele de dragoste nu au lăsat în urmă resentimente sau tristeți, ci doar o aură luminoasă a ceea ce a fost frumos, a sentimentelor tandre care au legat doi oameni pentru o perioadă de timp. Și pe care doresc să le regăsesc alături de un om elegant în gesturi și gândire, un om înțelegător, un om cu inteligență nu doar rațională, ci și emoțională, un om care să-mi împărtășească pasiunea pentru călătorii, un om care să fie alături de mine întru totul.