Brevet pentru singurătate

Trăieşte ascuns, departe de lume, într-o casă din lemn, ticsită cu unelte, fiare, schiţe, medalii şi diplome. Dintotdeauna, oamenii l-au privit cu suspiciune, ca pe o ciudăţenie. A fost mereu persiflat, dat deoparte, marginalizat. Îl cheamă Justin Capră şi este unul dintre cei mai mari inventatori ai României

Povestea unui magician

Îmi deschide larg poarta, făcându-mi semn să intru cu maşina în curte. Mă priveşte încruntat, măsurân­du-mă pe îndelete şi-apoi îmi strânge ferm mâna. "Câtă benzină ai consumat până aici? Multă, nu? Păi dacă ai cărat după tine, de la Bucureşti, ditamai hardughia de o tonă, e normal, nu? Noi asta facem cu maşinile as­tea, consumăm combustibil ca să le cărăm, de fapt, chiar pe ele. De ce nu încearcă nimeni să producă ma­şini mai uşoare, ca să care mai puţin şi să nu mai consume atâta combustibil? Eu am făcut zeci din astea, le-am demon­strat că se poate. De ce crezi că nu m-a luat nimeni în sea­mă?”. Zâmbeşte amar, ţintuin­du-mă cu privirea. "Păi, ce s-ar face miliar­darii lumii din industria pe­trolu­lui? Ce s-ar întâm­pla cu bursele şi cu econo­mia mondială? Ai înţeles? De-aia nu suntem noi iu­biţi. De-aia nu dă ni­meni doi bani pe noi”.
Îl cheamă Justin Ca­pră, are 79 de ani şi este unul dintre cei mai impor­tanţi inventatori români din ultimele decenii. Este au­torul a 77 de invenţii, a realizat 57 de prototipuri de automobile cu un con­­sum infim de carburant, a înălţat că­tre cer şapte apa­rate individuale de zbor, fabricate de el, a câştigat o sumedenie de premii, di­plome şi medalii. Multe dintre invenţiile lui au fost ţinta unor acţiuni de spio­naj, unele fiind ulterior folosite în cercetări mili­tare secrete, din alte colţuri ale lumii, altele fiind revendicate, mai târziu, de către diverşi inventatori străini. A avut trei întâlniri cu Henri Coandă, a cu­noscut toată elita interna­ţională a inventatorilor, a fost invitat în toată Europa, la cele mai importante conferinţe din domeniul cercetării, iar povestea lui şi a invenţiilor sale a fost subiectul unor filme prezentate de Discovery Channel şi National Geographic. Cu toate astea, în mod paradoxal, în lumea cercetătorilor din România, a fost dintot­dea­una marginalizat cu înverşu­nare. Niciuna din­tre reali­zările lui nu i-a adus vreodată vreun câştig finan­ciar. A fost hăituit de Securitate, beştelit de colegii de breaslă, luat adesea în râs de către amici sau vecini. Niciodată însă nu s-a plâns. Şi-a găsit mereu refugiul în atelierul lui. Aici, printre sute de schiţe şi fiare, visea­ză în voie, uitând de toate tristeţile. "Pentru mine, ate­lierul a fost şi este singurul loc din care văd lumea alt­fel, mai frumoasă, mai bună. Acolo îmi pun mereu între­bări, acolo îmi zboară gândul la tot felul de năstruş­nicii. Iar dacă nu găsesc rezolvare la ceea ce mi-am propus să fac, nu mă supăr deloc. Merg frumos seara la culcare şi a doua zi mă trezesc cu soluţia în cap. O visez... Dumnezeu nu mă lasă nicio­dată. Îmi dă rezolva­rea în vis. Pentru că tot ce-am făcut eu a apărut dintr-o inspiraţie. Iar inspiraţia vine doar de la Dumnezeu.Cum spunea Ţuţea: «Tuturor ne-au că­zut mere în cap, dar numai Newton a descoperit le­gea aracţiei univer­sale». De ce el? Pentru că a fost inspirat. Iar cine zice că inspiraţia vine de la noi e un prost.” De câţiva ani s-a retras aici, la Filipeştii de Pădure, într-o casă din lemn, aşezată la poala unui colnic plin de livezi. Trăieş­te singur, ca un pustnic, obosit şi dezgustat de lumea care îl înconjoară. Şi totuşi, singurătatea asta nu-l îndu­ioşează deloc. Nu are nostalgii, nu se amăgeşte din amintiri. E tot mai viu, mai activ, visează neîncetat la minunăţiile lui, petrece zile la rând în atelier, meşte­reşte fără odihnă, umple caiete întregi cu schiţe şi pro­iec­te. În casa lui nu există nici un computer, n-are nevoie de aşa ceva, tot ce are în minte, tot ce visează aşterne cu mi­gală pe hârtie, folosind doar rigla şi compasul. "Ne-am complicat viaţa cu tot felul de tele­foane, cu internetul, cu sute de canale de televiziune. Vezi Doamnne, ca să fim mai informaţi. Din cauza asta, am cam uitat de noi înşine. Cum zicea Eminescu: «Ochiul ce se-nchide-afa­ră se deschide înăuntru». Noi stăm ca nătărăii, mereu cu ochii după aiureli. Am uitat cum mai e înăuntrul nostru, ne-am sălbăticit, ne risipim toată energia în tot felul de mărun­ţişuri, în loc să o focalizăm spre lucruri esenţiale”. Îl ascult cu ui­mire. Până să ajung aici, mă temeam de un discurs searbăd, ticsit cu detalii tehnice. Desco­păr însă un om înzes­trat cu smerenia şi înţelep­ciunea unui călugăr. Mă invită să iau loc şi aduce dintr-un sertar o mapă mare din carton, plină cu desene. O şterge puţin cu o cârpă, îi desface şnurul, o deschide şi îmi arată o maşină desenată perfect cu creionul. E pri­mul lui desen, făcut la vârsta de patru ani. Pe-atunci, toate roţile maşinilor aveau spiţe. El le-a desenat alt­fel, adică aşa cum sunt astăzi construite, uimind pe toată lumea. Aşa a în­ceput povestea lui.

Hora păpuşilor

Avea vreo cinci ani când a văzut pentru prima oară o furtună. Era acasă, în Măgureni, un sat pra­hovean aşezat la doar câţiva kilometri de locul în care s-a prăbuşit avio­nul lui Aurel Vlaicu. Stă­tea ghemuit la fereastră şi pri­vea plin de spaimă cum vifor­niţa culca la pământ copacii din spatele casei. Cel mai tare se scutura prunul bătrân, în care obişnuia să se caţere. Trosnea din toate în­che­ieturile, se arcuia în toate direcţiile, şuierul lui era ca un urlet de groază. Micuţul Justin privea în­fricoşat, rugându-se cu gla­sul stins să se opreas­că urgia şi să-i lase pru­nul în pace. Vântul însă nu contenea, se înteţea tot mai mult, iar sărmanul prun bătrân nu mai avea atâta vigoare să-i reziste. După multe smucituri, o rafală nă­praznică l-a frânt şi l-a culcat la pământ. A fost o mare durere. Justin era un copil timid şi singuratic, prunul ăla moşneag era unicul lui prieten. A doua zi, de cum s-a trezit, s-a uitat din nou pe fereastră. Era tot acolo, prăbuşit în iarbă. Plin de furie, a luat din bucătărie un cuţit şi a ieşit cu el în grădină. Gândul că prunul lui avea să putrezească prin nu ştiu care cotlon era de neîndurat. A tăiat din el crengile mai groase, apoi le-a cioplit frumos, dându-le chipuri de oameni, bărbaţi şi femei. Le-a făcut ochi, nas, gură, le-a lăsat apoi mâinile şi picioarele mobile, şi aşa şi-a meşterit primele lui jucă­rii. Ceva mai târziu, le-a prins într-un suport circular şi le-a făcut să se învârtă cu ajutorul unei manivele. Toate din aceleaşi crengi groase de prun. După câteva zile, s-a gândit să înlocuiască manivela cu un dispozitiv inge­nios, meşterit dintr-un mecanism de ceasornic. Îl întor­cea cu o cheie şi păpuşile lui se învârteau minute în şir, ca într-o horă. Minunea asta de jucărie a făcut mare vâlvă prin sat. Părinţii erau mândri foc, toţi vecinii veneau să-i vadă isprava. Dar bucuria lui s-a stins repe­de. Copiii au început de-atunci să-l privească cu invidie, să-l respingă, să râdă de el ca de o ciudăţenie. Mai târ­ziu, a început şcoala. Era locul unde se simţea cel mai stingher. Nimeni nu-l avea prea mult la suflet, nici mă­car învăţătorul sau profesorii. N-a fost un elev strălucit, în afară de câteva materii, nu se prea ostenea cu învă­ţatul. Îi plăcea să observe tot felul de fenomene, să le studieze, să le înţeleagă. Pentru el, a memora date ori informaţii găunoase era cel mai mare calvar. "Pe lângă calităţile ei incontestabile, şcoala are totuşi şi anumite păcate. Odată cu şcolarizarea, copiii încep să-şi piardă anumite calităţi primare. Încep să se încarce cu tot felul de «toxine», de prejudecăţi, de reprezentări deformate. Un copil la numai un an poate să zâmbească în prezen­ţa unui om bun şi să plângă în hohote la apropierea unui om cu inimă rea. Tot aşa cum o plantă se poate veşteji ori se poate înviora, după cum sunt oamenii din jurul ei. Din păcate, oamenii îşi pierd prea repede calităţile astea, simţurile astea originare. De-aia, eu cred că există de pildă ciobani, fără pic de carte, care stau de-o viaţă în munte şi văd lumea asta mai limpede decât noi. Pentru că ei sunt mai aproape de Dumne­zeu”. Îmi arată un caiet vechi, cu foi îngălbenite, plin cu desene făcute cu creionul. Avioane ciudate, tancuri plutind pe apă, tunuri cu ţevi lungi şi subţiri, maşini zburătoare. Avea nouă sau zece ani, lumea era în plin război, iar el asculta tot felul de po­veşti înfricoşătoare care îi umpleau nopţile cu coşma­ruri. Spaima lui cea mai mare era că duşmanii vor nă­văli într-o noapte în sat şi vor face prăpăd. Ce s-ar întâmpla cu el, cu familia lui, unde s-ar ascunde? Atunci i-a încolţit ideea că sin­gura scăpare ar putea fi un mic aparat pe care să-l pună în spate, ca pe o raniţă, şi să zboare cu el. Gândul ăsta nu i-a mai dat pace ani de zile. Devenise aşa, ca o do­rinţă nepotolită de a evada mereu dintr-o lume urâtă, de care se temea.
Mai târziu, în timpul liceului, după mai multe nopţi de studiu şi meşterit, inventează un motor care porneşte doar printr-o simplă comandă vocală. O membrană subţire, sensibilă la orice adiere, inclusiv la vibraţia gla­sului, declanşează un circuit şi, gata, motorul se pune în mişcare. Şi ca să-i găsească şi o utilitate, s-a gândit să-l folosească la deschiderea de la distanţă a unui garaj, printr-un simplu claxon. Nici unul dintre colegi sau profesori nu s-a arătat prea entuziasmat, ba chiar unii dintre ei l-au luat în băşcălie. Pentru el însă, atitudinea asta nu mai era o noutate. Nu aştepta nicio­dată laude ori încurajări, ba chiar evita să mai arate şi altora născo­cirile lui. "Mă obişnui­sem cu reacţiile astea, preferam să mă izolez şi să-mi văd de treburile mele. Căutam să discut numai cu oameni mai în vârstă, m-am împrietenit cu câţiva preoţi, îmi plăcea să-i ascult, să descopăr lumea prin ochii lor. În rest, eram singur şi deja mă învăţasem cu soarta asta. Îmi improvizasem un mic atelier şi acolo îmi petreceam aproape tot timpul. Ca într-o chilie.”

Rucsacul zburător

După liceu, a urmat Şcoala Tehnică de Aviaţie de la Mediaş. În 1954, a construit un automobil pe două roţi, pe care l-a botezat "Virgilius”, după cel de-al doilea prenume al său. Ve­hiculul cântărea 250 de kilograme, avea 105 cai putere şi atingea viteza de 300 km/oră. Şi de data asta, entu­ziasmul lui s-a stins repede. Nu se oprea niciodată, voia mereu ceva nou. S-a mutat apoi la Bucureşti şi s-a an­gajat ca subinginer la o unitate militară de la Otopeni unde, în 1956, a ajuns ofiţer de aviaţie. A fost anul în care a încercat realizarea acelei năzbâtii care îi trecuse prin cap în vremea copilăriei: rucsacul zburător. "Tot tim­pul m-a urmărit ideea asta. De câte ori aş fi vrut să evadez dintr-un loc, îmi apărea în minte visul ăsta. Ţin minte că eram în armată şi aş fi dat orice să pot dis­părea din cazar­mă, mai ales că aveam un comandant foarte afu­risit. Şi-atunci iar mi-a apărut ideea asta. Şi tot aşa, până când am zis să mă apuc de treabă. Nu mi-a plăcut niciodată chestia cu decolarea unui avion. Mi se pa­re atehnic. Să alerge ca nebunul pe câmp, ca să-şi ia zborul? Ce, vrabia o ia la fugă pe câmp?”
A realizat primele schiţe, a început apoi să procure materiale şi, după doi ani de muncă, cu nopţi la rând nedormite şi zile în care uita să mănânce, visul lui s-a împlinit. Apa­ratul era gata. Urma momentul cel mai greu: primele probe, pe o pistă a aerodromului din Băneasa. După câteva încercări ratate, după câteva căzături, după alte zile şi nopţi de modificări ale apara­tului, Justin Capră a reuşit să se înalţe cu rucsacul în spate, la vreo doi metri înălţime, zburând la înălţimea asta, pe toată lungimea aerodromului. A fost cel mai frumos moment al carierei lui. Avea 25 de ani şi reali­zase un miracol. Nimeni, până la el, nu cutezase să vise­ze măcar la un asemenea aparat. După câteva luni, "rucsacul zburător” a fost din nou testat în faţa unei comisii, fiind apoi omologat. Asta a fost tot. Justin Capră n-a vrut să-şi breveteze aparatul, i se părea un lucru neimportant. Tot ce mai voia era să-l perfecţio­neze, să-l poată înălţa mai sus. Pentru asta, avea nevoie acum de mijloace mai sofisticate. În toam­na lui '58, se hotărăşte să meargă la Ambasada SUA. Nu pentru a cere să emigreze, ci doar să-l ajute pentru a-şi îmbună­tăţi proiectul. Oamenii de-acolo au chemat un expert în domeniu, l-au ascultat cu multă atenţie, l-au înregistrat, i-au studiat minuţios schiţele şi, la urmă, l-au poftit respectuos spre ieşire, făgăduindu-i că îl vor cău­ta. Ajuns în stradă, a fost imediat înşfăcat de câţiva zdra­honi, legat fedeleş la ochi şi dus cu maşina într-un loc rece şi întunecos. Declaraţii, bătăi, ameninţări, totul pentru a mărturisi ce anume a discutat cu americanii din ambasadă. După două săptămâni de chin, a fost eliberat şi ameninţat cu dispariţia fizică, în cazul în care va îndrăzni să relateze cuiva despre cele întâmplate sau dacă va mai continua să lucreze la "drăcovenia aia zbu­rătoare”. Erau convinşi că a făcut un asemenea aparat doar pentru a fugi cu el din ţară. A fost dat afară din serviciu şi pus sub o permanentă supraveghere. Rămas pe drumuri, e nevoit să spele maşinile vecinilor, pentru a câştiga de-o pâine. Singura lui alinare rămâne tot ate­lierul, locul ăla magic unde născoceşte minuni. Ameri­canii, fireşte, nu l-au căutat niciodată, iar în fe­brua­rie 1962, un grup de cercetători de-ai lor realizează un aparat identic, pe care îl brevetează, folosindu-l mai târ­ziu în cercetări secrete ale armatei şi chiar în mi­siunile cosmice. "Nu am avut niciodată simţul proprie­tăţii. Nu mă interesează brevetarea, nu mai brevetez de vreo 40 de ani. Nu îmi pasă dacă îmi ia cineva ideile. Ele nu îmi aparţin mie şi nici altcuiva, eu doar am avut, să zicem aşa, norocul să se pogoare în mintea mea, aşa, ca într-un vis.”

Invenţia, o tainică revelaţie

Lumina blândă a amurgului se aşterne prin fereastră şi îi mângâie chipul. Bătrânul inventator stă nemişcat, parcă fără suflare, cu privirea lui aspră, cufundată în amintiri. "Atunci a fost momentul în care destinul meu putea s-o ia razna”. Rămas singur, fără un sfanţ, cu securitatea mereu pe urmele lui, s-a gândit mai întâi să se întoarcă acasă, în satul lui, lângă părinţi. Asta, însă, ar fi însemnat sfârşitul. Până la urmă, s-a decis să rămâ­nă în Bucureşti şi să îndure cu smerenie traiul ăla urât, până când o vrea Dumnezeu să-i lumineze şi lui ca­lea. Vreo două luni a trăit cumplit, din cele mai jalnice munci. A spălat maşini, a măturat scări de bloc, a cărat mobilă şi saci plini cu gunoaie. Într-o zi, un vecin mai prietenos, om cu funcţie grea în partid, l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat: "Măi, tovarăşul Capră! Ce şcoală ai făcut dumneata?”. Vecinul i-a ascultat uimit toată po­ves­tea şi, chiar în ziua aia, şi-a sunat un amic, director la uzinele "23 August”, cerând o audien­ţă pentru un "tâ­năr cuminte şi cu o pregătire de ex­cepţie”. După un examen trecut cu brio, Justin Capră a fost numai­decât angajat la o secţie de proiectare pentru construc­ţii de mo­toare. A stat acolo doi ani, uimind pe toată lumea, după care a ales să se mute la "Institutul de Cercetări în Transporturi Navale şi Aeriene”, unde a inventat un dis­pozitiv de oprire a trenurilor în caz de pericol. Des­tinul lui era din nou pe un făgaş luminos. Tot atunci, a cunoscut o femeie de naţionalitate ger­ma­nă, angajată într-o întreprindere de comerţ exterior. Şi cum el a fost dintotdeauna fas­cinat de rigoarea nemţeas­că, nu a trecut mult timp pâ­nă la marea iubire. În 1968, s-au căsă­torit, sin­gu­ra lui condiţie fiind aceea de a se cununa într-o biserică ortodoxă. "Or­to­doxia e pentru mine cea mai frumoasă taină”, spu­ne. "E sin­gura taină pe ca­re nu pot şi nici nu vreau s-o aflu vreodată. Vreau să rămână pentru totdeauna aceeaşi taină minunată.”
În toţi aceşti ani, Jus­tin Capră a reuşit să-şi pu­nă la punct un atelier nou, dotat cu utilaje noi, per­for­mante. Au urmat iar nopţi în şir de studii, zeci de caiete cu schiţe şi, la final, noi invenţii uluitoare, cele mai multe brevetate. În 1964, con­struieşte un "eli­copter portativ pentru ju­niori”, adică un aparat de zbor de numai 30 de kilogra­me. În 1967, scoate din atelier un apa­rat de zbor individual, cu azot lichid. Mai târziu, iese în Par­cul Carol şi testează, sub pri­virile uimite ale trecătorilor, un automobil cu caro­serie flui­dă ("sustenaţie cu efect pelicu­lar”). Era vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, ca o perdea invizibilă care acoperea maşina şi ferea şoferul de ploi ori nin­sori. Tes­tarea acestui aparat a fost con­semnată de un ziarist de la Agerpress. A doua zi, Securi­ta­tea i-a confiscat toate fotogra­fiile, iar el a fost dat afară definitiv din presă. De atunci, nici un ziar al vremii nu mai avea voie să scrie despre ase­­me­nea reuşite. Pentru tânărul inventator însă, lucrul ăsta nu mai conta. Era fericit numai cu liber­tatea asta de a face ce vrea, de a meşteri tot ce-i trece prin cap. Prin anii '70, după ce a absolvit Institu­tul Politehnic, a înce­put să constru­iască tot felul de vehicule ciudate, cu care apoi bătea drumurile ţării. "Soleta F” era la vremea aia cea mai mică maşină din lume, cu un consum infim de benzină. "Sarmis EM 4K”, o altă maşină, fără volan sau pedale, cu comenzi la nişte bu­toane aşezate lângă scaun. "Oroles ES 5” (după numele unui rege dac), o motoretă cu un acumu­lator electric şi o autonomie de 90 de kilo­metri. "Toate astea le-am făcut dintr-o obsesie de-a mea de a re­duce cât mai mult consumul de com­bustibil. Să fie cât mai uşoare şi nepoluante. Am făcut multe, nici nu le mai ştiu numărul. Nu sunt lu­cruri deosebite, sunt doar optimi­zări”. Şi to­tuşi, nimeni nu-i lua în seamă invenţiile. Cer­ce­tătorii erau mereu cârcotaşi, colegii făceau băş­că­lie, şefii îl beşteleau. Soţia era singurul om care îi înţele­gea pasiunea. Era alături de el cu toată fiinţa ei. Prin relaţiile pe care le avea, îl ajuta cu ma­teriale, cu cărţi, îl încuraja de câte ori era în impas, îi oblojea amărăciunea la fie­care eşec. A venit apoi anul în care s-a născut Doi­na, fetiţa lor. Şi tot atunci, în anul ăla mări­nimos, a apărut şi cea mai importantă invenţie, cea care avea să-l ridice pe Justin Capră în marea elită a inventatorilor. Se numea "cutia neagră”. Un miracol care a învins parţial gra­vitaţia. "Era un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului şi con­tra­zicea una din legile fizicii, care spune că oricărei acţiuni îi corespun­de o reacţiune egală şi de sens con­trar.Ăsta al meu n-avea jet, roţi, elice sau in­teracţiune magnetică, şi totuşi se mişca.” Ciudăţe­nia asta a făcut vâlvă mare, iar autorul ei a fost ime­diat chemat în faţa unei mulţimi de savanţi, membri ai Consiliului Naţional de Ştiinţă şi Tehnică. Au rămas cu toţii uluiţi. "Aşa ceva nu se poa­te! Cum e posibil?” Asistau la un miracol. Dan Va­manu, un celebru doctor în fizică, şef de pro­moţie la Oxford, s-a apropiat de dispozitiv, l-a studiat pe toate părţile, şi pe urmă a zis: "Justine, să mă ia dracu' dacă am înţeles. Aşa ceva nu se poate, dar uite că func­ţio­nează. Om găsi noi cândva şi vreo explicaţie”. Ex­plicaţia nu s-a găsit nici până în ziua de azi. Vestea s-a dus peste mări şi ţări, iar după puţin timp, Justin Capră primeşte un telefon şi e invitat la o întâlnire cu un om important, la Athéné Palace. Nu ştia despre cine e vor­ba. Când a intrat acolo, cineva l-a dus la o masă unde stătea un domn elegant. Era Henri Coandă. Au stat împreună câteva ore. Au vorbit despre invenţia lui, apoi despre teoria spinului şi alte asemenea minuni. De-atunci, s-au mai întâlnit de două ori. În România, şocul acestei invenţii a trecut repede. "Cutia neagră” a fost expusă la un muzeu, iar oamenii de ştiinţă au uitat de ea. Pentru Justin Capră, descoperirea asta uluitoare a rămas un moment necunoscut al vieţii sale. Nu ştie nici acum ce anume s-a întâmplat cu el, cum i-a răsărit ideea, de unde a venit. "Cred că a fost cel mai bun exemplu pentru mine, ca să îmi dau seama că, de fapt, n-am inventat niciodată nimic. E doar ceva aşa, ca o revelaţie. La fel de puternică şi de neîn­ţeleasă”. Din acel moment, viaţa lui a curs uniform, cu aceleaşi nopţi de râvnă, cu aceleaşi nelinişti şi succese împărtăşite numai cu doamna lui iubită. A continuat să născocească tot felul de minuni, unele bre­ve­tate, altele neştiute de nimeni. Abia după decem­brie '89, oamenii au început să-l cunoască mai bine. El însă, după atâţia amar de ani, se înstrăinase prea tare şi nu prea mai punea preţ pe bunăvoinţa oamenilor. I-au luat invenţiile şi le-au dus la muzee din ţară sau din străinătate, l-au invitat la con­ferinţe, i-au dat nişte premii, diplome şi medalii şi cam atât. În 2000, după 32 de ani de poveste frumoasă, soţia lui a murit. Din acel moment, Bucureştiul nu mai în­semna nimic pen­tru el. S-a mutat la Filipeştii de Pădure, singur, aproape de satul natal. "Nu prea mai cred în sinceri­ta­tea oamenilor, nici în imagini frumos colorate ori în lucruri virtuale. Cred doar în pădure, în apă, în iarbă, în filosofia ţăranului bătrân”. Doina, fata lui, trăieşte în Canada şi vine să-l vadă rar. Justin Capră are o pensie de vreo 10 miloane, din care se chiverni­seşte cum poate. În 2002, americanii i-au recunoscut, în sfârşit, meritul de a fi fost cel dintâi inventator al ruc­sacului zburător.Din '90 până azi, s-a întâlnit cu toţi pre­şedinţii ţării şi le-a cerut sprijin pentru încurajarea cer­cetării din România. Ei l-au ascultat zâmbind, au făcut poze cu el şi apoi l-au uitat. Încă mai e invitat la tot felul de conferinţe sau simpozioane, însă acceptă rar să mai iasă în lume. De câţiva ani, se luptă să înfiinţeze aici, în Filipeştii de Pădure, o tabără pentru tinerii ge­niali din România. Dar, ca şi până acum 22 de ani, aproape nimeni nu prea îl ia în seamă. "Nu-i nimic, e mai bine să fiu mic. Pe noi, ăştia mici, ne iubeşte Dum­nezeu cel mai tare”.