Festivalul Naţional de Teatru 2012

Cortina s-a lăsat, ecourile continuă. La cald şi la rece, despre cea mai importantă manifestare teatrală din România

Alice Georgescu - selecţioner unic şi director artistic al FNT

"Am aflat, din nou, că oamenilor le place să se bucure la teatru”

Am izbutit! Am izbutit să facem festivalul, în ciuda nu numai a crizei, care i-a ame­nin­ţat, la un moment dat, însăşi existenţa (s-a pus problema anu­lării acestei ediţii, în lipsa fondu­rilor necesare), ci şi în ciuda unui adevărat lanţ de ghinioane ce ne aduseseră în pragul exasperării: părea că avem împotrivă un com­plot universal, al oame­nilor şi al împrejurărilor. Aşa încât, atunci când festi­valul s-a în­che­iat cu bine, am simţit o satis­facţie uşor de bănuit, dar greu de exprimat.

- Care a fost marea miză a festivalului?

- Prezenţa publicului - şi, slavă Domnului, ea s-a împlinit. Am aflat, din nou, că oamenilor le pla­ce să se bucure la teatru şi că fără bucurie nu există artă adevăra­tă. Am sperat, apoi, ca toate specta­co­lele aduse în festival să "func­ţio­neze” la parametrii optimi, adică aşa cum erau când le-am văzut şi am hotărât să le invit - ceea ce s-a întâmplat în majoritatea cazurilor. În fine, am sperat ca organizarea să nu înregistreze prea multe "acrocuri”, cum zic francezii - şi (iar slavă Domnului) totul a mers bine. Nu perfect, dar bine. Una peste alta, nu am avut motive să fredonez a pagubă: "Unde e ilu­ziile mele/ Care le-am avut?”.

- Pentru ediţiile viitoare vă gândiţi la înnoiri?

- Dincolo de (sper!) rezolvarea din timp a părţii financiare, diferită va fi, prin forţa lucrurilor, fiziono­mia afişului. Diferiţi ar putea fi partenerii festivalului, din­tre care unii s-au achitat des­tul de modest de acest rol, la actuala ediţie. Diferită ar pu­tea fi "promovarea”. Pe scurt, multe lucruri ar putea - şi unele ar trebui - să fie diferite.

- Care ar fi cel mai im­portant lucru învăţat după încheierea festivalului?

- Că totul se poate, dacă vrei cu adevărat. Sună ca un slogan publicitar, dar este ade­vărul curat. Le sunt adânc recunoscătoare tuturor ace­lora care au lucrat la festival şi tuturor acelora care au ve­nit la festival, pe scenă sau în faţa scenei. Mi-au dat sentimentul că facem parte dintr-o familie şi că, împreu­nă, putem rezista până şi sfâr­şi­tului lumii. Mi-au dat tărie şi speranţă.

Octavian Saiu - profesor, cercetător şi critic de teatru, doctor în studii teatrale

"O celebrare a continuităţii”

A vorbi la trecut despre o ediţie a Festivalului Naţio­nal de Teatru e un gest încărcat şi de nostalgie, şi de spe­ranţă. Un mod de a rememora, prin mărturisire, expe­rienţe trăite, parcurse într-un timp concentrat şi alert, ca într-un delir ce se sfârşeşte brusc, odată cu ultima cortină a ultimului spectacol.Anul acesta, mai mult parcă decât oricând, festivalul a fost o celebrare a continuităţii, pusă sub semnul întrebării de un con­text social tot mai dificil. Într-adevăr, fără încăpăţânarea nobilă a celor care au trudit pentru el, fără dorinţa artiştilor de a face parte din acest palmares de valori ale scenei româneşti, FNT şi-ar fi întrerupt frumoasa tradiţie care încălzeşte toamna celor ce cred în teatru. "Ba da!” a fost motto-ul edi­ţiei, bine ales şi justificat prin fap­te. De aici, speranţa că nimic, nici măcar criza - teribilă, ce-i drept, vor­ba lui Caragiale - nu poate anula ne­voia noastră, a tuturor, de a trăi bu­curia unui festival -zece zile pline de spec­ta­cole, ateliere, conferinţe, lan­sări de carte şi atâtea altele.
În ce priveşte selecţia aş spune că ea a fost pe mă­sura stagiunii: cu bune şi cu rele, cu spectacole con­trover­sate şi cu triumfuri internaţionale. Purcărete, în centrul aten­ţiei, a stră­lucit prin montările lui, dar şi prin absenţa sa, ce rima, oa­recum, cu acel "Aştep­tându-l pe Godot” care a încheiat fes­tivalul. "Călă­toriile lui Gulliver”, creaţia care l-a dus din nou la Edinburgh anul acesta, e un fel de poem negru al condiţiei umane, în­tre un secol XVIII ce se în­doia de triumful raţiunii, şi un început de mileniu deja ame­nin­ţat de spectrul sfâr­şi­tului. Cine a văzut spec­ta­colul a rămas cu multe între­bări fără răspuns, căci Purcărete are harul de a pro­voca, prin ima­ginaţia lui, imagi­naţia specta­torului. Ca şi Andrei Şerban, care a fost pre­zent in­tens, nu doar prin specta­cole şi dialoguri, ci şi printr-o carte al­bum care surprinde, gra­ţie Mi­haelei Ma­rin, câteva din­tre ima­ginile ce au fost în miezul ediţiei trecute a FNT. Fotogra­fiile, ca şi amin­tirile, sunt liantul simbolic între ediţiile unui festival, fiind­că păstrează ceva din esenţa clipelor ce s-au pierdut deja în timp. Ce ne-a rămas din cele zece zile ce abia s-au încheiat? Amin­tiri, amin­tiri... şi... fotografii. Şi pentru că vorbim despre ele, mărturisesc că amintirile mele cele mai vii sunt legate de o secţiune anume, fiindcă, atunci când le retrăiesc, văd în ele ceva ce nu ţine doar de tre­cut: "Tea­trul de mâine”. Au fost mulţi tineri în festi­val, jucând Caragiale sau Shake­speare, dar cei incluşi în această secţiune sunt, de fapt, cei mai tineri. Cei ce vor face nu doar teatrul de mâi­ne, ci şi de poimâine şi de răs­poimâi­ne. Spre ei şi-a îndreptat atenţia juriul Asocia­ţiei Inter­naţionale a Criticilor de Teatru (AICT), din care am fă­cut parte, alături de Yun-Cheol Kim (Preşe­dintele AICT) şi Raymond Bertin (redactor al revistei Jeu din Canada). Un juriu care, pentru prima dată în istoria festivalului, a acordat un Premiu al Criticii. Sau, mai corect spus, două premii cu un acelaşi titlu meta­foric - "Tânără Speranţă” - menite să încurajeze talen­tele unei noi generaţii de artişti care se apropie de sce­nă. Ele au revenit unui spec­tacol - "Casa M” (creaţia terifiantă, frustă şi chiar vis­ce­rală a unei trupe de la Chi­şinău, Coli­seum, despre coş­marul violenţei domes­tice, într-un colţ de lume deloc departe de noi) - şi unei actriţe - Ioana Manciu, în spectacolul "Jocuri în curtea din spate” (Teatrul ACT). Expresi­vita­tea ei scenică, modulată între două roluri ex­trem de dife­rite, a meritat din plin această recunoaştere venită din par­tea unui juriu interna­ţional al criticii.
Imaginile celor două spec­tacole premiate mă vor ur­mări multă vreme, ca o amin­tire vie, trăită şi păstrată în colecţia personală, între nos­talgia faţă de ceva ce s-a ter­minat deja - Ediţia 2012 - şi speranţa către ceea ce me­rită şi trebuie să continue: Festivalul Naţional de Teatru şi "teatrul de mâine”!

Alina Epîngeac - teatrolog, doctorand al UNATC

"Am avut şansa de a viziona un eşantion reprezentativ pentru ceea ce înseamnă prezentul teatrului românesc”

Am asistat la zece zile de eve­nimente care au gravi­tat în jurul fenomenului teatral din România. Prea puţin mi-a păsat că aproape au lipsit invitaţii din străinătate (îmi amintesc, zâmbind, că în alţi ani, tocmai prezenţa lor era con­tes­tată şi exista un cor de voci ca­re se agăţa cu disperare de cuvân­tul "naţional”), că un regizor a fost prezent cu mai multe spectacole şi alţii deloc sau că mul­te spectacole s-au jucat pe gradene şi numărul de bi­lete puse în vânzare a fost limitat (au existat re­pre­­zen­ta­ţii minu­nate, care s-au jucat cu sala plină pe trei sferturi, din păcate).
Cu ce am rămas eu după aces­­te zece zile de Festival Na­ţio­­nal de Tea­tru e un sentiment de bucurie. Am avut şansa de a viziona un eşantion reprezentativ pentru ceea ce înseam­nă prezen­tul teatrului românesc. Mai fru­mos, mai urât, mai bun, mai rău. Aşa cum e. Cu vârfuri, cu uriaşi, cu lei în iarnă, răniţi, cu orgolii, cu manierismele lui, cu încercări cura­joase, cu povestitori corecţi. Suntem o mică mare familie şi nu putem fi cu toţii geniali. Copiii teribili trăiesc laolaltă cu venerabilii obosiţi, iar gos­podinele împart aceeaşi scenă cu doamnele rafinate, când e vorba de adunarea ge­nerală a clanului. Întâlnirea în sine contează!

Foto: MIHAELA MARIN, FLORIN BIOLAN