MIOARA ROMAN - "După ce trăieşti 20 de ani pe viaţă şi pe moarte, te bucuri că nu mai eşti în cărţi”

- A fost şefă de promoţie, jurnalist de radio, traducătoare şi specialistă în istoria şi civilizaţia ţărilor arabe. O întorsătură a destinului i-a dat însă viaţa peste cap pentru totdeauna -

- Doamnă Mioara Roman, aţi devenit cunoscută ca femeia puternică din spatele politicianului Petre Roman. Puţini ştiu, totuşi, cine sunteţi cu adevărat şi din ce familie vă trageţi.

- Întâmplarea a făcut să fiu mereu percepută ca "fata lu' ", "sora lu' " şi, într-un final, "so­ţia lu'" (râde). Cred că se dato­rea­ză şi felului meu de a fi. Nu mi-a plă­cut niciodată să ies în faţă. Viaţa mea a fost viaţa unei persoane care venea din­tr-o familie de clasă medie, cu as­pi­raţii mic-burgheze, cu bunici în­vă­ţători şi părinţi profesori şi diplomaţi. Tata, Ion Georgescu, a fost copil de ţă­ran, dar cu studii înalte. A fost ele­vul lui D.D. Roşca şi al lui Lucian Bla­ga. Apoi a plecat să studieze la Geneva, unde a fost elevul lui Jean Piaget. În 1942, şi-a dat doctoratul cu Al. Rosetti şi Mihai Ralea, iar în 1946 a plecat "secretar 1” la Varşovia. Mai târ­ziu, tata a deschis ambasade la Cai­ro, Teheran, Bagdad şi Alger. La Cluj, a cunoscut-o pe mama, fată de învă­ţă­tor, dintr-o familie cu o situaţie bu­nă, cu trăsură, şaretă, 2000 de oi şi "gre­dină” de două hectare. Mama l-a ur­mat peste tot, îl ajuta făcând pe se­cre­tara. Eu m-am născut în România, în 1940, când a început războiul, iar şcoa­la am făcut-o în Varşovia, în Egipt, la Lycée Français du Caire, şi apoi în România.

- Sunteţi, prin urmare, fiica unui diplomat de carieră.

- Exact! Şi sora lui Vladimir I. Georgescu şi a Rodicăi Georgescu. Fratele meu a fost un copil supra­dotat, pe care tata, la îndrumarea ma­tematicianului Mircea Maliţa, l-a tri­mis să studieze la Geneva. Şi-a luat doctoratul în fizică cuantică şi a devenit asistentul unui mare profesor, dar, convins de tata, un mare patriot, a făcut greşeala să se întoarcă în ţară. A lucrat timp de 15 ani la Institutul de Fi­zică Atomică. După revoluţie, a plecat în Franţa, un­de a fost imediat angajat profesor şi director de institut de cercetare. Iar sora mea a lucrat întâi la Editura "Politică”, unde a cunoscut oameni foarte buni, care au învăţat-o meserie, iar mai târziu, la revista "Lumea”, con­dusă de G. Ivaşcu, unde a făcut parte din condu­ce­re. A fost o eminentă jurnalistă, tot pe probleme orien­tale. A scris şi câteva cărţi despre lumea arabă. N-a avut copii şi a fost toată viaţa ei o fată foarte boemă. Era pri­etena scriitorilor, la ea acasă îi puteai întâlni pe Şt. A. Doinaş, pe Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu.

- Cariera dvs., ca şi cea a tatălui şi surorii dvs, a fost indisolubil legată de lumea arabă. E o pasiune de familie?

- Faptul că am călătorit toată copilăria dintr-o ţară ara­bă în alta, ne-a lăsat, desigur, un bagaj de cultură şi civilizaţie care a contat şi m-a influenţat indirect în alegerea secţiei la Facultatea de Limbi Străine. Visam de mică să rămân asistentă şi să urmez o carieră uni­ver­sitară. S-a întâmplat, însă, că în 1963, după ce am ter­minat facultatea, m-am angajat la Radio, unde, la 24 de ani, am devenit şefa secţiei de arabă. A fost o perioadă extraordinară din punct de vedere pro­fesional. Călătoream mult în ţările arabe. Făceam ceea ce francezii numesc azi grand reportage. M-a prins "Septembrie Negru” în Iordania, am fost pri­mul ziarist străin în Yemen, am filmat în Malbec şi în Egipt, după ce a rupt relaţiile diplomatice cu România, am intervievat peste 20 de preşedinţi şi prim-miniştri de state arabe. Am fost o bună profesionistă şi îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam. Asta a fost, de fapt, moştenirea noastră de familie. L-am întrebat odată pe tata cum a reuşit să reziste el sub trei dictaturi: cea regalistă, cea legionară şi apoi cea comunistă. Secretul lui au fost profesia şi cinstea. Spunea mereu că diplomaţii nu sunt ai unui re­gim, ci ai unei ţări. Şi asta e vala­bil şi-n jurnalism.

- La începutul anilor '70, l-aţi cunoscut pe Petre Roman. Cine era Mioara Georgescu atunci?

- Eram o femeie de 30 de ani, o mică divă a Bucureştiului, greu de prins, fiindcă eram foarte libe­ră. Aveam slujba mea şi copilul meu, pe Catinca, dintr-o primă şi scurtă căsătorie. La 20 de ani, cu o mamă greco-catolică de la Cluj, nu puteai trăi cu un bărbat fără acte. Tata mi-a zis: "Bine, te mă­riţi, dar o să vezi că ce-ţi place la 20, n-o să-ţi mai placă la 30”. A avut dreptate! Cu Petre ne ştiam de mici. Eu locuiam pe strada Ar­gentina, iar el, cu ceilalţi trei fraţi ai lui, pe Aleea Alexandru, la o aruncătură de băţ. Cu sora lui spanioloaică, Mireya, eram chiar prietenă. Pe Petre nu l-am mai revăzut însă 20 de ani. În timpul ăsta, a terminat Politehnica, a plecat cu bursă la Toulouse, a câştigat prin concurs un post de asistent la Ecole Polytechnique acolo şi şi-a luat doctoratul. L-am revăzut abia în 1974. Mama lui, Hortensia Roman, era redactor-şef la Radio­difu­zi­une. Mă adora şi sunt convinsă că ceea ce-i povestea lui Petre despre mi­ne a contat foarte mult. A întreţinut ima­ginea pe care, de alt­fel, o aveam, de fe­meie extrem de ca­pabilă.

- A fost dragoste la prima vedere?

- A fost o foarte mare dragoste. Ade­vă­rata iubire a vieţii mele. Iubirea de la 30 de ani, pasională, dar şi matură şi profundă. Petre era încă foarte optimist, eu alunecasem un pic pe panta neîncrederii în căsnicie. Competitiv cum e, Petre a fost foarte impresionat de statura mea profesională, am fost pentru el ca un trofeu. Johnny Răducanu i-a spus într-o zi: "Am ştiut că eşti băiat deştept când ai convins-o pe Mi­oara Georgescu să te ia de bărbat” (râde). În pri­mele două zile petrecute împreună, mi-a citit poezii şi m-a umplut de îmbrăţişări. Era de o tandreţe cople­şi­toa­re. Avea o energie incomensurabilă, partea lui din Pirinei, cum îmi plăcea mie să zic, care, dacă se aşeza pe tine, te termina, nu mai puteai respira. După trei zile, m-a cerut de nevastă. M-a şi speriat! Nu ştiu cât de îndrăgostit de mine a fost la început. Dar ştiu că în anii care au urmat, s-a îndrăgostit de mine cu adevărat. Biologia spune că îndrăgostirea durează maximum trei ani. Noi însă am avut norocul să ne potrivim extraor­di­nar. Rar se întâmplă, într-un cuplu, ca oamenii să pri­vească viaţa la fel. Aveam gusturi comune, ne plăceau aceleaşi filme, aceleaşi cărţi, aveam chiar şi o atitudine critică similară.

- Care erau reperele familiei Roman înainte de revoluţie?

- Trăiam, ca orice familie de intelectuali, o viaţă un pic paralelă, în care sprijinul şi echilibrul fundamental veneau din profesie, pe care ne-o făceam cu bucurie şi plăcere. Nu eram mondeni, nu ne plăcea să ieşim. Ţi­neam la viaţa de familie amândoi. Ne mutaserăm într-un apartament pe Ana Ipătescu nr 9, pe care l-am aranjat împreună. Acolo am petrecut cele mai frumoase sărbători de iarnă, cu fetele, cu bunicii, cu sarmale, pră­jituri şi brad. Ţineam mult la tradiţie şi încercam să ne ţinem rangul chiar şi în cumpliţii ani '80, când nu se mai găsea aproape nimic. Din 1975, eu n-am mai avut drept de semnătură la radio şi nici viză de ieşire, fiindcă mă măritasem cu Petre Roman, fiul lui Valter Roman, care nu era în graţiile regimului. Am fost dată afară din radio, aşa că am dat concurs şi am devenit profesoară de limbă şi civilizaţie arabă, la Universitatea din Bucu­reşti. Să nu se înţeleagă greşit. Nu o duceam rău, dar tră­iam şi noi aceleaşi neajunsuri ca toată lumea. În 1989, ca să mergem la mare toţi patru şi să nu fim ne­voiţi să dormim la cort, am vândut radiocasetofonul.

- Anul acela le-a adus românilor şi eliberarea de sub dictatura lui Ceauşescu. Cum aţi trăit zilele re­vo­luţiei?

- Cu televizorul pornit, între bucătărie, unde în­cepusem să fierb sarmalele de Crăciun, şi culoarul dinspre baie, unde m-am ascuns cu Oana când a în­ceput să se tragă. Catinca era mare, dormea la prietenul ei. Oana avea doar 13 ani. I-am pus o pernă sub cap şi am început să-i povestesc cum o să vindem maşina şi o să plecăm în Guadelupa, la prietenii noştri, Gérard şi Manot. Era visul meu şi al lui Petre. Răbdaserăm atâta frig în anii '80, încât visam o ţară caldă, unde eu să predau ceva unor copii, iar el să mai construiască câ­te-un baraj. Pe Petre nu l-am văzut o săptămână. A ple­cat de acasă în 21 decembrie, când au început primele miş­cări. Şi nu s-a mai întors decât în 27 decembrie. Când m-a strigat Oana să vin, că e tata la televizor, m-am luat cu mâinile de cap şi am început să urlu: "Nu se poate să mi se întâmple aşa ceva!”. Am ştiut, din clipa aia, că viaţa noastră se va schimba ireversibil.

- Se crede că revoluţia a fost pregătită din timp şi că Petre Roman era o figură cheie.

- Românii suferă de scenarită. Există filmele revoluţiei. Cine vrea, le poate urmări cu atenţie. A fost chestie de destin că în balconul acela s-a nimerit şi el. Nu era nimic aranjat. S-a întâmplat ca Petre să ros­teas­că primul apel spre mulţime, fiindcă era profesor şi avea darul vorbirii. Nu doar că nu ştiam nimic, dar n-am fost pregătiţi şi nici nu mi-am dorit vreo clipă tot ce a urmat. Am ştiut instinctiv că nu va fi bine. Pentru că noi nu aveam nici un fel de conexiuni, nu aveam spate. Nu eram naivă, ştiam din experienţa mea de jurnalist că dictatorii nu dispar niciodată. Chiar şi atunci când mor, rămâne în urma lor, ca o umbră, un întreg sistem de care scapi cu greu. Petre a făcut istorie, acum nu se ştie, dar peste zece ani se va şti. Numai că istoria se plăteşte cu sacrificii individuale. Se şi spune că revoluţia îşi mănâncă fiii.

- V-aţi trezit, aproape peste noapte, soţie de prim-ministru. Cum v-aţi simţit în postura asta?

- Am avut un protocol umanitar care mă făcea să muncesc şi câte 16 ore pe zi, ca să ordonez problemele orfelinatelor, ale ajutoarelor care începeau să vină, ale adopţiilor şi ale persoanelor cu handicap. Pe lângă toate astea, mai trebuia să mă ocup şi de primirile oficiale, pentru care nu mă pregătise nimeni. Am pus cap la cap cei şapte ani de-acasă, bunul simţ al bunicii mele, care era învăţătoare, câte ceva din diplomaţia mamei, nişte informaţie căpătată în ani în meseria de jurnalist de externe. Şi uite aşa m-am descurcat.

- Unii afirmă că aţi fost tot timpul în spatele po­li­ticii pe care a făcut-o Petre Roman. Că guvernaţi din umbră. Este adevărat?

- Nu e adevărat. Eram atât de conştientă că trăim nişte momente istorice, încât mi-era şi frică să intervin. Si­gur că îi mai spuneam, cu ochiul meu de jurnalist, din analiza pe care o făceam presei, cum se văd lucru­rile. Dar sfaturile pe care i le dădeam ţineau de statutul meu de soţie şi de profesia mea. Nu făceam politică, ci mă străduiam să-i creez iluzia unei vieţi normale, ca să rămână cu picioarele pe pământ. Pentru că el nu era doar prim-ministru, ci eroul unei revoluţii. Asta în­semna să mă asigur că doarme, că are o mâncare bună când vine acasă, să fac un împrumut la C.A.R. ca să-i iau haine, fiindcă n-are cu ce să iasă în lume. Îmi amin­tesc de un telefon al mamei, după ce l-a văzut la tele­vizor, în ianuarie '90, alături de mari figuri ale politicii internaţionale, când reuşise prin prestaţie personală să obţină să fim invitaţi ca ţară în Consiliul Europei. Mi-a zis: "Dragă, Petre al tău are l'esprit d'excellence”. "Adi­că ce vrei să spui, mamă?” "E foarte greu să stai la Crillon cu un pulovăraş de 20 de dolari şi să te simţi a l'aise (în largul tău)" (râde). De intervenit, am in­tervenit doar de două ori. Prima dată în 1990, când s-a înscris independent pe listele FSN, i-am spus "Ai grijă, Petre, azi contează mai mult ce se vede decât ce se fa­ce”. Nu m-a crezut. Şi în 1998, când simţeam că-l vor elimina din politică. I-am spus: "Acum, Petre, contează numai ce se vede!”.

- V-au schimbat anii nebuni ai tranziţiei?

- Total! Am pierdut orice urmă de stabi­li­tate. După 22 decembrie, am trăit viaţa cu mi­nutul, apoi cu ora, apoi cu ziua. Imediat după revoluţie, am fost forţată să-mi părăsesc casa, de care eram foarte ataşată, abia o terminasem de renovat. Am fost mutată de către soldaţi în pa­tru ore altundeva, pe motiv că obiectivul nu poate fi protejat aşa cum trebuie. A fost trau­matizant. Luni în şir, sperând că Petre nu va ră­mâne în politică, am aşteptat, cu pachetele ne­desfăcute, să ne întoarcem acasă. Nu ne-am mai întors niciodată. Intrarea lui Petre în poli­tică a mai însemnat şi pierderea definitivă a li­bertăţii personale. Eu, structural, sunt o femeie foarte liberă. Am oroare de formalisme. Petre e şi el un rebel. Dintr-o dată, am ajuns slugile opi­niei publice. Am pierdut orice fel de intimi­tate. Petre nu s-a gândit niciodată că libertatea pen­tru care a luptat va deveni pentru noi o co­livie. Pentru mine, personal, a mai însemnat şi pier­derea oricărei şanse de a-mi mai face me­seria profesionist, de a mai fi eu însămi. Dar cel mai rău e că totul s-a repercutat asupra fa­miliei. Am trecut cu toţii printr-un şoc emo­ţio­nal enorm.

- Aţi pierdut echilibrul?

- Am devenit toţi patru ţinta vie a tuturor. Pe mine m-au scuipat, în '90, pe culoarul facultăţii, nişte colegi de breaslă, mari profesori. Am avut proces, fiindcă am fost acuzată că fac afaceri cu ţigări cu arabii. Când, în 1990, Catinca a plecat cu bursă la Institutul de Modă de la Paris, s-a scris că de aia nu au studenţii burse, că pleacă fata premierului. Acolo a fost urmărită de un român care mă suna constant, îmi spunea unde e, ce face, şi că o va împuşca. Am re­uşit să o aducem înapoi acasă, cu sprijinul serviciilor secrete fran­­ceze, fiindcă românii nu ne-au ajutat cu nimic. Despre Oana, ce să mai spun? O înjurau şi o scui­pau la şcoală şi pe stradă, o făceau unii liberală, alţii comunistă. Fără să vrea, a căpătat atunci o andu­ranţă extraordinară, dar şi traume de care nu va scăpa niciodată. Era exact anul când trebuia să dea examen de treaptă, dar ea stătea cu rucsacul făcut, în caz că trebuie să plecăm de acasă pe neaşteptate. La mineriadă, când au venit să ne ia paraşutiştii, a făcut o criză de isterie şi a ţipat că s-a săturat de toate momentele mele istorice. I-a fost cumplit de greu. Acum câţiva ani mi-a spus însă ceva ce m-a emoţio­nat: că unul din pu­ţi­nele lucruri ca­re mi-au reuşit a fost să fiu mamă.

- Dar soţie aţi mai putut fi în tot tu­multul ăsta?

- Noi am fost un cuplu foarte bun. Toa­tă nebunia asta ne-a apropiat foarte mult, aproape de sim­bio­ză. O vreme, ne­ca­­zurile ne-au sudat familia. Dar trop c'est trop, ce e prea mult e prea mult. Într-o zi, fisura a devenit cră­pă­tură. Divorţul nostru, pronunţat în 2007, a fost un final aşteptat, l-am presimţit puţin câte puţin, din clipa aceea în care l-am văzut pe Petre la televizor.

- Eraţi geloasă pe Petre? E un bărbat cu mare farmec şi trecere la femei.

- Nu pot să fiu geloasă pe un milion de femei, e absurd. Nu pot fi geloasă pe 21% din electorat. Eram conştientă că îl votau mai ales femeile. Primea acasă vrafuri de scrisori de admiraţie.

- Şi totuşi, sfârşitul relaţiei dvs. a fost generat chiar de o altă femeie.

- Nu, relaţia noastră nu s-a stricat din cauza unei femei, ci din cauza tuturor presiunilor care s-au făcut asu­pra noastră. Noi n-am fost nici activişti, nici secu­rişti, nici n-am furat. Iar Petre le-a stat tuturor ca un ghimpe în coaste. Din 1990, au încercat constant să-l scoată din politică. A fost trădat, pe rând, de toţi cei pe care îi sprijinise. În 2006, am avut un an foarte prost. Fe­tele au rămas fără slujbe, aveam proces, eram ame­nin­ţaţi că vom fi scoşi afară din casă. Campania lui Pe­tre fusese sabotată. Eu ieşisem la pensie cu o indem­ni­zaţie ridicolă. Nu aveam bani, nu mai aveam nimic al nostru. Am intrat într-o criză existenţială. Nu mai şti­am ce să ne facem, încotro s-o apucăm. Orizontul nos­tru de speranţă era cu minus. Pe fondul ăsta, bi­neîn­ţeles că au apărut tensiuni. Şi, în momentul vul­ne­rabil în care eram, unii, din exterior, au ajutat cu bu­nă ştiinţă la prăbuşire, împingându-i în faţă o domni­şoa­ră. Tot ce ne mai rămăsese era familia. Trebuia distrusă şi asta.

- V-aţi ţinut mult timp de­parte de presă. Aţi decis să faceţi declaraţii abia după divorţ, de multe ori, în reviste şi emisiuni de can-can. Nu v-ar fi ajutat mai mult să păstraţi tăcerea?

- Nu. Pentru că am şi eu dem­nitatea mea. Începuseră să se spu­nă despre mine tot felul de minuni şi am considerat că, în numele co­piilor şi al nepoţilor mei, trebuie să ies să fac dreptate. Am ieşit şi în dorinţa de a-mi apăra fetele, de a le da un plus de credibilitate, fiindcă erau lovite foarte rău. Dar şi pentru că nu puteam să mă în­grop definitiv doar pentru că am divorţat. Nu mi-a fost uşor. Presa nu m-a primit bine. A fost nevoie de timp ca să schimb imaginea care exista despre mine.

- Cum e să rupi un mariaj la vârsta la care ai mai mult ca oricând nevoie de afecţiune şi sprijin?

- Foarte, foarte greu. S-a spus despre mine şi că am vrut să mă sinucid. Nu e ade­vărat. Dar da, am fost într-o mare depresie. Am ştiut de mică preţul publicităţii. Şi am considerat-o a­proa­pe o umilinţă. Soar­ta a făcut, totuşi, să am parte de ea cum n-aş fi vrut niciodată. Oamenii ar trebui să înţeleagă că depresia e rezultatul unei vieţi publice pe care nu ţi-ai dorit să o ai. Su­fe­rinţa a adus cu ea şi liniştea. Ştiu, e greu de crezut, dar după ce trăieşti 20 de ani pe viaţă şi pe moarte, te bucuri că nu mai eşti în cărţi. Te bucuri că, în sfârşit, respiri şi ai mai puţine griji. Liniştea asta e bună şi pentru că te face să-ţi revezi viaţa cu alţi ochi. Am scris o carte despre tot ceea ce am trăit: "Partea mea de adevăr”. Sper să vadă curând lumina tiparului.

- Mai e loc de o nouă dragoste în viaţa dvs.?

- Nu, oricum nu mai era loc. Există flăcări care ard şi ard. Nu e vorba aici de vârstă sau energie. Sunt lu­cruri unice în viaţă, atât de frumoase, că nu pot fi înlo­cuite. Zilele trecute am dat peste o scrisoare pe care Petre mi-a scris-o în 1984, când eram la Paris, depis­ta­tă cu cancer. Urma să mă operez, iar medicii îmi dă­deau doar 20% şanse de supravieţuire. E o scrisoare absolut minunată. Citind-o, mi-a dat conştiinţa că am fost dăruită de sus cu o iubire cu adevărat extraordi­nară. Câţi dintre cititorii voştri pot spune, cu mâna pe inimă, că 15 ani din îndelungata lor viaţă au fost cu adevărat, dar cu adevărat, fericiţi?


Fotografii din arhiva Mioarei Roman