- Festivalul Internaţional de Muzică Veche, care este în desfăşurare la Bucureşti (24-28 octombrie), un eveniment de prestigiu ce a ajuns anul acesta la a şaptea ediţie, ne-a prilejuit întâlnirea cu Raluca Enea, director artistic al festivalului şi una dintre puţinele interprete din România la un instrument foarte "aristocratic”: clavecinul! În plină toamnă ruginie, în dansul frunzelor ce cad şi se aştern covor, povestea ei ne-a purtat în splendoarea unor epoci trecute, la ale căror repere ne putem reîntoarce oricând, în momente de "criză” -
Codrul din vis
- Raluca Enea, cum vă explicaţi revirimentul acesta al muzicii vechi? Să fie la mijloc doar un interes al muzicienilor, sau şi al publicului, deopotrivă...
- Cred că e vorba şi de un interes al publicului, dar e şi rodul căutărilor muzicienilor, în materie de inspiraţie. Şi mai cred că lucrul acesta se întâmplă periodic, nu numai în muzică, dar şi în celelalte arte, în literatură, în cinema, se reia, se reinterpretează în spiritul epocii noi, de azi, ceea ce a fost compus într-o epocă anterioară. Aşa se face că în ţările din Vestul Europei - Olanda, Belgia, Germania, Franţa, Anglia - a început, de mai bine de 30 de ani, o mişcare foarte importantă de redescoperire a muzicii vechi. La noi, abia de curând s-a înfiripat acest curent, iar noi, organizatorii Festivalului de Muzică Veche şi ai Stagiunii de Muzică Veche (precum şi ai unor evenimente asociate), suntem unii dintre pionierii săi.
- Cum v-aţi întâlnit cu muzica clasică? Şi cum aţi ajuns să faceţi din ea un drum în viaţă?
Mica pianistă, la finalul clasei întâi
Aşadar, continuând povestea, tata e inginer şi mama profesoară, amândoi sunt lipsiţi de talente muzicale, dar eu aşa m-am trezit pe lume: cu o dorinţă uriaşă de a cânta. Mai întâi cu vocea, iar mai apoi, am văzut la televizor pianişti interpretând diverse partituri celebre. Priveam fascinată "dansul” degetelor pe clapele albe şi negre, aşa că i-am spus mamei că vreau şi eu să cânt la fel. Mama mi-a spus, foarte serioasă: "Bine! Dar să ştii că asta înseamnă o navetă de cinci kilometri de acasă până la şcoala de muzică din Bacău!”. Pe care am făcut-o, fără să crâcnesc, până la terminarea liceului, stăpânită doar de dorinţa de a face performanţă, de a fi mereu printre cei mai buni. N-am simţit niciodată că-mi irosesc timpul de joacă în copilărie, sau mai târziu, în anii adolescenţei, timpul de ieşit cu prietenii, pentru că studiam cu mare, nespusă plăcere. Când mai aveam un an până la admiterea la facultate, mama m-a chemat la a doua discuţie foarte serioasă privitoare la viitorul meu: "Ai făcut ce ai vrut tu, dar acum, gata cu muzica! Ai să faci ce-mi doresc eu pentru tine: Medicina!”. Am plecat capul şi am spus: "Bine, mama!” şi am început să mă pregătesc, cu aceeaşi temeinicie, pentru Medicină. M-am gândit că, poate, cu degetele mele subţiri, aş fi ajuns un bun chirurg, iar muzica urma să rămână un hobby. Dar la concertul de absolvire a liceului, dat la Ateneul din Bacău, am avut un asemenea succes, încât toţi profesorii mei au spus că trebuie, neapărat, dar neapărat!, să urmez Conservatorul de Muzică. Mama, evident, mi-a spus că dacă fac asta, ea nu-mi dă nici un ban de meditaţii pentru admitere şi că să mă descurc singură, dacă asta vreau cu adevărat! Aşa am făcut, am studiat ca o nebună, câte opt - douăsprezece ore pe zi, am intrat din primul an, şi am absolvit secţia pian-pedagogie (mama se mai înmuiase, a acceptat să mă întreţină în timpul studiilor, dacă vin acasă cu note de la opt în sus şi, evident, dacă nu am nicio restanţă!).
Instrumentul nimfelor: clavecinul
În faţa clavecinului, asortată cu epoca
- Oh, revoluţiile de multe ori fac asta, din păcate, distrug cu frenezie şi necugetare ceea ce e bun şi merită păstrat din orânduirile trecute. Clavecinul a fost înlocuit de clavicord, strămoşul pianului, iar epoca romantică a consacrat pianul, care a ajuns până la noi. Clavecinul a fost, aşadar, un instrument multă vreme uitat şi redescoperit în ultimii 30-40 de ani, odată cu revirimentul muzicii vechi, de care vorbeam la început. În anul doi de Conservator, l-am descoperit şi eu, prin intermediul profesoarei mele, dna Ogneanca Lefterescu, şi am fost cu totul fermecată de acest instrument. Şi de dragul lui, am mai făcut o facultate în cadrul Conservatorului, secţia instrumentală - clavecin. Am urmat apoi cursuri de specializare şi de master class în Academiile de Muzică din Vestul Europei (în Germania, Belgia, Franţa, SUA), cu instrumentişti prestigioşi, unde mi-am însuşit noţiuni superioare de tehnică instrumentală, am stat mult în biblioteci, încercând să mă documentez asupra contextului vremurilor în care a fost compusă o anume operă muzicală. Tot la şcolile din Vestul Europei mi-am însuşit şi o anume rigurozitate şi disciplină a muncii, fără de care nu poţi să faci performanţă. Şi dacă pianişti buni sunt nenumăraţi, între clavecinişti am putut să fiu, de mai multe ori, "cea mai bună”! Dar nu pentru titluri sau diplome cânt la clavecin, ci pentru universul minunat pe care mi-l deschide acest instrument şi pe care mă străduiesc să-l transmit, la rândul meu, din preaplinul bucuriei mele, şi ascultătorilor acestei muzici.
- Un univers minunat, dar un repertoriu aparent limitat, dacă ne gândim că nu vei putea niciodată cu clavecinul să interpretezi muzică modernă, ci doar barocă, renascentistă, preclasică...
- Dar sunt şi aici o mulţime uriaşă de compoziţii şi, fără să fiu părtinitoare, unele dintre cele mai frumoase, dacă nu chiar cele mai frumoase din istoria muzicii. E atâta lumină, strălucire şi parfum ameţitor în ele, încât mă simt în largul meu cântându-le, ca o nimfă primăvara, într-o pădure plină de flori şi glasuri de păsărele. Şi să nu uităm că o bună parte a repertoriului de care vorbim este inspirat şi compus anume pentru serviciul divin, iar muzica aceasta este absolut înălţătoare şi ziditoare de spirit. Muzica veche cuprinde un repertoriu extrem de vast şi care, important, pune la încercare conexiunile cerebrale! Şi dacă plantelor le place muzica lui Mozart sau a lui Bach pe care, când o aud, cresc mai repede şi sunt mai vesele, pentru oameni e chiar terapeutică, reechilibrează energiile, creează o stare de graţie!
Fantezie de toamnă
La repetiţie
- Ador compoziţia cea nouă, pe care librarul meu mi-a recomandat-o ca fiind una dintre cele mai bune şi la mare modă, a lui Maître Couperin, muzicianul preferat al regelui. E, într-adevăr, de valoare, îmi trezeşte simţăminte noi, gingaşe şi duioase, şi pot să mă pronunţ asupra calităţii unei compoziţii deoarece, credeţi-mă, chiar mă pricep la muzică: am studiat-o de la cinci ani, cu marele profesor de clavecin, Maître Rameau, başca lecţiile de dans, caligrafie, literatură, filosofie, istorie şi geografie. Şi nu de puţine ori, maestrul mă lovea peste degete, atunci când nu luam corect un acord. Muzica îmi înseninează zilele, mai ales de când soţul meu, vicontele, a îmbătrânit, e tot mai uricios şi face crize de gelozie (înţelegeţi, între noi e o diferenţă considerabilă de vârstă!). Şi astăzi, chiar că am avut o dimineaţă foarte grea: am petrecut ore bune cu croitoresele, pentru probele la o nouă rochie pentru deschiderea sezonului de baluri la curtea regală, şi apoi a venit şi peruchierul, pentru o nouă coafură sofisticată... Nu, nu e vorba numai de faptul că îmi place să arăt bine, dar ştiţi, afacerile soţului meu depind şi de felul în care arătăm la asemenea întâlniri, dar şi de măiestria în a vorbi cu favoriţii regelui sau ai reginei. Iar pe fereastra salonului îmi văd copiii care aleargă şi fac larmă prin parc... Oare guvernanta ce-o fi făcând de nu este cu ei? Precis se-ndoapă cu prăjituri la bucătărie sau mai scrie un răvaş lăcrimos pentru iubiţelul ei plecat pe una dintre corăbiile ce aduce mirodenii şi mătăsuri... Ah, simt că mă apucă migrena... Unde or fi sărurile?...
Leti, mama şi tata
- În timpul studiilor la conservator mi-am redescoperit vocea, şi am cântat ca soprană în tot felul de coruri, formaţii şi grupuri corale, iar de mai mulţi ani, sunt membră a Corului Filarmonicii, loc pe care l-am obţinut în urma unui examen. Nu vreau să fac o carieră solistică vocală, pentru că nu vreau să mă risipesc în mai multe direcţii. Vocea este, de altfel, un instrument foarte vulnerabil, iar eu sunt, totuşi, interpretă la clavecin, el este cel căruia îi dedic cea mai mare parte a timpului meu de studiu şi care îmi dă satisfacţii complexe.
- Cu atâtea preocupări, vă mai rămâne timp şi pentru viaţa personală?
- Laurenţiu Constantin, cel care a înfiinţat fundaţia Medieval Praxis şi care a avut iniţiativa acestor eve-nimente - festivalul, stagiunea (care începe din toamnă şi care a devenit permanentă, şi ea, de mai mulţi ani) şi, mai nou, Şcoala de Muzică Veche -, a devenit partenerul meu de viaţă şi facem o echipă foarte bună atât la birou, cât şi acasă. Locuim la marginea Bucureştiului, într-un apartament cochet şi luminos, prin ferestrele largi intră acum toate culorile toamnei în toată splendoarea lor şi casa e plină de gângurelile micuţei noastre Letiţia, fiica noastră de şapte luni, pe care am numit-o aşa după bunica mea dinspre tată. La 35 de ani trăiesc plenar bucuria de a fi mamă. Şi iată că şi când e vorba despre echilibrul interior, lucrurile s-au întâmplat aşa cum trebuiau să se întâmple! După ce toată vara am stat la Moeciu, în serile Taberei Medievale pe care o organizăm acolo de câţiva ani, acum ne petrecem duminicile acasă, invitând prieteni la a degusta bucatele moldoveneşti pe care le pregătesc cu toată iscusinţa pe care am deprins-o de la mama şi bunicile mele. Mama a "pus ochii” pe Letiţia acum, speră că dacă eu şi fratele meu (care a terminat Teologia) nu ne-am învrednicit să devenim doctori, va face ea Medicina şi va fi "doctoriţa bunichii”! (Mama are un spirit aşa, mai "teuton”, de bucovineancă, moştenit de la bunica, care era de lângă Cernăuţi, unde e "bătaia de inimă” spirituală a Bucovinei).
Atheneul Român - la final de concert
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
