Arderi

Cu Matizul prin criză

Am 36 de ani şi sunt mama unui adolescent cu vocea în schimbare. În fiecare dimineaţă traversez oraşul de la o margine sudică până în centru. Singurul tovarăş de drum este matizul meu alb. De ce Matiz? Simplu - e criză. "Draga mea, e tot ce ne per­mitem în perioada asta. E mică, consumă puţin şi, în plus, tu nu conduci aşa de bine, cât să poţi să te descurci cu o maşină mai mare”. Are dreptate, nu conduc aşa de bine, pe cât mi-ar fi plăcut şi, în plus, e criză. Nu am înţeles ni­cio­dată cum un fenomen social precum criza financiară poate fi, în acelaşi timp, justificarea şi cauza tuturor pro­blemelor care pot apărea vreodată. La fel, nu înţeleg cum aceleaşi pro­bleme analizate într-o eră în care nu exis­ta o criză fi­nanciară puteau fi cumva explicate. Nu înţeleg cum au putut trăi părinţii mei fără să poată da vreodată vina pe criză.
Dimineaţa ascult radioul, în maşină. Un post de radio care, deşi comercial, are mai puţine pauze publicitare. Mă destinde cumva în traficul super aglomerat al Bucu­reştiului. Cineva vociferează dintr-o maşină din spatele meu şi miroase îngrozitor a fum de eşapament. Ne grăbim cu toţii, undeva unde trebuie să ajungem cât mai repede, pentru că în perioada asta de criză nu-ţi poţi permite luxul de a întârzia. Nu! Niciodată, nicăieri. Şi totuşi, la radio as­cult o melodie drăguţă, veselă, în care se vorbeşte despre iu­bire şi mare şi soare. Îmi place, şi uit pentru câteva momente de trafic, de Matiz sau de serviciu. Eu spre ser­vi­ciu mă grăbesc. Când se termină melodia, o voce de radio mă trezeşte, anunţă ştiri de ultimă oră, din politică. Cineva a fost arestat şi trimis în judecată pentru fapte de corupţie.
În studenţie, politica mă amuza, citeam cu plăcere schi­ţele lui Caragiale şi mă distram pe seama politicienilor - personaje viu colorate. Eram cumva un observator ex­tern, indiferent. Dar acum e criză, şi nu pot să mă mai amuz de valabilitatea scrierilor caragialiene. În timpurile noas­tre contemporane, politica este cumva legată visceral de criză, iar criza este cauza tuturor relelor de pe pământ. Politicienii sunt micile maşinării care lucrează în folosul marilor conspiraţii mondiale ce generează criza, iar lim­bajul lor greoi, dogmatic şi aberant nu face altceva decât să-mi amintească de criză, de salariul micşorat şi de... Matiz. Trebuie să fiu atentă la trafic. Bucureştiul este fas­cinant. Întotdeauna mi-a plăcut acest oraş care forfo­teşte la orice oră, ziua sau noaptea. E plin, pulsează asemeni unui organism viu.
Cum traversează oraşul criza financiară? Este un oraş plin de mall-uri, de supermarketuri foarte aglomerate. Este un oraş care expune simultan magazine de lux şi covrigării ieftine şi mizere. Bucureştiul este un oraş dominat de comercial, un oraş traversat zilnic de milioane de maşini grăbite spre undeva, pentru că e criză. Un oraş a cărui faţă se schimbă în funcţie de reclame, de banerele publicitare atârnate pe faţadele clădirilor istorice.
Într-o zi, având treabă la Magazinul Unirea - simbol al cen­trului oraşului (să nu vă imaginaţi că mergeam la shopping! Nu, pentru că e criză! Mergeam la o bancă co­mercială, cu sediul în magazin, ca să plătesc rata unui cre­dit făcut pe timp de criză) - am avut ocazia să simt frica, pa­nica la cote ce frizau nebunia. Închipuiţi-vă că mă apro­piam de magazin, când am auzit ţipete îngrozite de spaimă, am ridicat privirea şi am văzut cum oamenii de pe trotuarul din faţa magazinului ţopăiau şi strigau îngroziţi. Nu înţelegeam ce se întâmplă, nu vedeam cauza acestei isterii generale, vedeam doar o imagine apocaliptică, o mare de oameni (în faţa Magazinului Unirea e mereu foarte aglomerat), care strigau şi ţopăiau îngroziţi, cu mâi­nile ridicate spre cer. Am tras aer în piept şi am încetinit pasul neştiind ce să fac. Când m-am apropiat suficient de trotuar, simţeam că pulsul îmi bate la cote cum rar mi se în­tâmplă, dar am descoperit motivul pentru care toţi oa­menii ăia urlau îngroziţi. Era un şobolan. Da, un animal spe­riat la rândul său, care alerga în zig zag pe trotuar şi care, într-un final, a sfârşit pe carosabil, sub roţile unei ma­şini de lux. Am răsuflat uşurată, oamenii şi-au con­ti­nuat drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cineva din spatele meu comenta: "De când a început criza, n-au mai avut bani pentru deratizare. Or să ne mănânce şobo­lanii, ca pe vremea lui Ceauşescu!”. Cine nu a mai avut bani pentru deratizare şi când a început criza?
Da, trist! Dar măcar ştim cu toţii motivul pentru care în Bucureşti există atât de multă mizerie, atât de multe zoaie ascunse sub preşul reclamelor frivole ce ilustrează luxul. Criza!
Conduc atent Matizul pe o străduţă aglomerată şi plină de gropi. Încerc să evit craterele, atât cât îmi permit abilităţile mele de şofer, maşinile coparticipante la trafic, dar şi capacitatea maşinii de a răspunde prompt tuturor comenzilor mele. Visez cum într-o zi o să-mi cumpăr o altă maşină şi calculez în minte cât şi cum ar trebui să economisesc ca să-mi permit o maşină nouă. Cam 5 ani. Mi s-a părut un termen acceptabil, pentru vremuri de criză. Sper să mai reziste Matizul încă 5 ani, şi după aceea o să-mi cumpăr o maşină nouă. Eram mulţumită de calculele mele şi începusem deja să mă gândesc cam ce maşină mi-ar plăcea peste 5 ani. Visam. M-a trezit, aproa­pe brutal, vocea în schimbare a adolescentului meu, pe ca­re tocmai îl luasem de la şcoală şi care mă anunţa că peste 5 ani o să aibă 18 ani, deci o să fie major. "Şi?”, am întrebat naivă. "Păi, la 18 ani, trebuie să îmi luaţi maşină, iar eu vreau o maşină nouă”. Îmi vine să plâng. Şi nu pentru că e criză sau pentru că eu conduc un Matiz, nici măcar pentru că n-o să am o maşină nouă în viitorul apropiat. Îmi vine să plâng pentru că în curând o să am un copil de 18 ani, iar eu încă nu am învăţat să fiu adult.
Da, e criză. Şi partea bună a acestei crize este că ne oferă o justificare bună pentru orice. Ne oferă o scuză bună şi în faţa noastră, dar şi în faţa altora. E criză finan­ciară, şi din această cauză politicienii sunt corupţi, oraşul e murdar, copilul devine adult, în cele din urmă, biserica îşi uită menirea, soţii au relaţii extraconjugale, iar eu conduc un Matiz.
CLAUDIA BONTO

Niciodată toamna...

Nu a fost dragoste la prima vedere. Ani la rând am făcut exerciţii de supravieţuire, ca să pot trece dincolo de ea. De cum îşi anunţa venirea, nu ştiam cu ce să-mi aco­păr sufletul, să nu o simtă, să nu-l găsească. Atâta tris­­teţe... atâta pustiu... atâta plecare... atâtea ple­cări... Mu­ream în fiecare toamnă câte puţin...
Într-o noapte fără de vise, am recitit Micul Prinţ şi am învăţat de la el să-mi îmblânzesc toamnele, să-mi re­creez legăturile sufleteşti... Am avut nevoie de răb­dare. Mai întâi a trebuit să mă împrietenesc cu toam­nele de care fugisem de-a lungul vieţii şi rămăseseră netrăite. Sau trăite pe jumătate. Apoi, mi-am făcut timp să-mi pregătesc întâlnirile cu toamnele ce urmau să vină. Să mă încarc cu emoţie, cu bucurie, cu iubire, cu pace, cu răbdare şi, cel mai important, să cons­truiesc po­duri pen­tru ca toamna să mă găsească şi să-mi umple sufletul cu darurile ei.
Toamnă! Culoare, parfum, aromă, lumină magică, adu­ceri aminte, iertări, poveşti, vise, tăceri tămă­dui­toare, splendori, desăvârşiri, minuni, colecţii de ima­gini şi gân­duri frumoase, locuri în care mă adăpostesc de ploaie, de frig, de noroi...
E anotimpul în care îmi găsesc răgazul de a des­chide uşa către mine însămi, în serile acelea ceţoase şi reci, în care închid ferestrele către lume. Uneori, visez să-mi dau întâlnire cu toamna în munţi. Să fac plim­bări lungi prin codrii ruginii. Să mă întorc de fiecare dată cu sufletul plin de culoare şi lumină.
Dar până când toamna se va muta în mine şi până când îmi vor fi căzut toate frunzele, învăţ de la toamnă a trăi şi a muri frumos, pentru a putea renaşte cândva într-un alt anotimp.
MARILENA BÎRSAN