O istorie scrisă cu inima: ÎNTOARCEREA VLAHILOR

Lumina proiectoarelor străbate prin geamurile vitrinelor şi luminează gălbui obiectele vechi.

Sau poate că ele însele radiază această lumină păstrată din vremuri neştiute, în care aveau alt înţeles şi alt rost. Sunt obiecte de lemn auriu, şlefuite de mâinile ţăra­nilor ladini, obiecte atât de folosite în viaţa de zi cu zi, încât mar­ginile lor s-au tocit, s-au îm­blânzit şi au deve­nit catifelate. Acum sunt doar exponate într-un mu­zeu, ca nişte mici ani­male ne­mişcate într-o grădină zoologică ciudată. În vi­trina asta, o furcă de ţinut în brâu şi de tors lâna. Dincolo, un fus. În partea cealaltă, o roată de scos fuioarele, ba chiar şi un pop al casei, de pus în zid, pentru a ţine la distanţă duhurile necurate. Dar cel mai mare perete al expo­zi­ţiei este acoperit cu instru­mente păstoreşti: de la găleţi de lemn şi untar, la perii de ţesălat oile şi foarfece de tuns, de la putini de ţinut brânza, la banalul fund de lemn, cu buză pentru zer. Există chiar şi un manechin îm­bră­cat ca un păstor, spri­jinit în bota sa... Stau uimit în faţa vitrinelor pline de obiecte vechi. E pentru prima oară când întâlnesc tradiţiile ladinilor, fraţii noştri mai mici, cum i-a numit Iorga, atunci când i-a des­coperit, în urmă cu aproape o sută de ani. Ceea ce mă ui­meşte în primul rând este asemănarea acestor obiecte cu cele din satele româneşti, aflate la mai bine de două mii de kilometri! Nu doar obiectele în sine sunt identice, dar până şi felul în care sunt decorate. Aceeaşi lucrătură minuţi­oasă şi delicată pe toate uneltele. Aceeaşi dra­goste de frumos, pusă pe lucruri banale. În­crus­tări şi desene extravagante prin simplitatea lor. Un joc de plin şi gol, de linie ro­tundă şi dreaptă, de soare şi lună, de lumină şi umbră! Bote sculptate exact cum văzu­sem în Apuseni şi sori parcă acum coborâţi de pe porţile mara­mu­reşene! Pe­ce­tare sculptate cu modele pe care le ştiam atât de bine din Vrancea! Străbătusem mii de kilometri, ca să văd viaţa de acasă, din curţile ţăranilor noştri, în inima Alpilor Dolo­miţi, vârâtă sub vitrine de sticlă lu­mi­nate de proiec­toare. O sen­zaţie stranie! Pe unul dintre pe­re­ţii muzeului, fotografii gigantice explică vizita­torilor cum se trăia odinioară: cositul fâ­nului, adu­natul şi clăditul căpiţelor, transpor­tul pove­rilor în căruţe trase de boi. Exact la fel ca la noi, ladinii arau cu plug de lemn şi semănau din mână. Zeci de fotografii alb-negru înfăţişează femei cu bro­boa­de legate sub bărbie, în fuste lungi cu fote. Băr­baţii îşi duc turmele de oi peste munţi, într-un obicei ancestral prezent şi acolo: trans­humanţa. Nicio diferenţă între ei şi cioba­nii de pe Retezat sau de la Jina Sibiului! Şi apoi, alte fotografii şi alte explicaţii, pentru ce în­seam­nă trans­humanţa, măsuratul lapte­lui, răvă­şitul oilor şi jocul cu măşti al păstorilor. Ni­căieri nu se amintea că toate aceste obiceiuri sunt încă vii, undeva în lume, în nişte munţi îndepărtaţi, numiţi Carpaţi. Nicăieri nu se făcea vreo legătu­ră cu România. Dar în memoria mea, ase­mă­nările erau atât de izbitoare, încât con­clu­zia nu putea fi decât una sin­gură: întâlnirea, cândva, în istorie, a românilor cu ladinii. Am ieşit din mu­zeu şi am pornit pe străduţele din Pozza de Fas­sa. M-am oprit la un mic restaurant şi am co­man­dat de mân­care ceva tradiţional. Mi s-a ofe­rit supă de orz şi mămăligă cu tocană de capră. Cu privirea pierdută în auriul feliei de mămă­ligă, mi-am zis: "No, aici e ceva!”.

Ciobanii de la răsărit

Ca să îl întâlnesc pe cel mai important etnograf al la­dinilor a trebuit să ocolesc aproape în întregime spec­taculoşii Alpi Dolomiţi. Am mers până la Trento, şi de acolo până undeva lângă Bol­zano, capitala provin­ciei in­de­pendente Tirol. Într-un mic sat de sub munte, într-o căsuţă de lemn cu verandă, aflată chiar lângă un râu limpede, l-am găsit pe Cae­sare Poppi. Ca­mera de lucru - un living enorm, plin de cărţi şi măşti adunate din toată lumea. "Păstorii au venit de undeva din est. Nu ştim exact de unde. Posibil să fi fost de undeva din sudul Dunării, din Bal­cani sau chiar din Car­­paţi. Când au venit, ni­meni nu poate spune cu exac­titate, poa­­te la înce­putul Europei, poate la începutul lumii. Exis­tă însă o coin­ci­denţă stra­nie: pe de o parte, este o legendă care circulă în toţi munţii ăştia şi prin toate văile ladine. Se spu­ne că demult-de­mult, de pe vârfu­rile munţilor, ar fi coborât la cei din vale o crea­tură ciu­da­tă, omul sel­va­tic. La început, el înfri­coşa oamenii şi ei se fereau de el. Până într-o zi, când acesta a venit între ei, îm­brăcat în haine fă­cute din scoarţă de copac, şi le-a dăruit o bucată de brânză. Cea mai albă şi cea mai gustoasă pe ca­re o văzuseră ei pâ­nă atunci. Aşa s-au îm­prietenit oamenii de aici cu omul sel­vatic. Cel mai proba­bil, acea creatură era un cioban care arăta neobişnuit. În­să coincidenţa face că actualul carnaval cu măşti tradiţio­nale a fost moştenit de la aceşti oameni selva­tici. Şi pe atunci nu era un carna­val, ci era un dans ritualic, de foarte mare în­sem­nătate, din mo­ment ce s-a păstrat până în zilele noas­tre. Eu am fost odată în România. Aşa am aflat de dansul cu măşti de la Nereju, din Vran­cea. Dorinţa mea cea mai mare este să ajung acolo şi să văd acel dans al măştilor. Cred că are foarte mare legătură cu dansurile ritua­lice ale ciobanilor de aici, asta ar explica multe şi ar arăta o legătură spirituală extraor­di­nară”, spune Caesare Poppi. Teoria sa este simplă şi logică: păstorii veniţi peste munţi cu oile au adus cu ei şi obiceiurile de acasă, fiind nişte veritabili mesageri spirituali. Ei au dus peste munţi prac­tici de viaţă imediată, dar şi tradi­ţii, cântece şi dansuri.
Când au venit ei în această parte a Alpilor nu se poate spune. Cele mai vechi documente vor­besc despre anul 643 (Codex Rotari), când prin lege, păstorii erau protejaţi şi oricine le făcea vreun rău sau nu îi lăsa să treacă cu turmele era aspru pe­depsit.
Caesare Poppi îmi vorbeşte cu multă dragoste des­pre păstorii Dolomiţilor, plimbându-se prin camera sa de lucru uriaşă, printre măştile stranii. Într-un colţ, recu­nosc o capră românească de lemn, cu panglici multi­co­lore. "Sunt multe asemănări cu ceea ce există în Româ­nia. Ca cercetător, nu pot spune că sursa este asta sau asta, trebuie să am dovezi solide. Pot să spun însă că toată zona ladinilor şi chiar şi a friulilor şi romanşilor din Elveţia a avut mare tradiţie pastorală.Că transhu­manţa se ţine şi acum şi traseele sunt ace­leaşi de sute de ani. Cele mai importante merg spre Veneţia şi Coas­ta Dalma­ţiei, acolo unde a existat o republică a mor­lacilor, adi­că a vlahi­lor. Există trasee şi prin nord. În ce priveşte tradi­ţiile, avem şi noi iele (Vi­va­na sau Brego­stone), avem dan­suri cu măşti şi avem focurile a­prinse noaptea, pe dealuri. Şi în dansurile vechi ale ciobanilor noştri se folosea pelinul, ca plan­tă magică, ce poate să facă legătura între lumea viilor şi cea a morţilor. Din punc­tul ăsta de vedere, Căluşul românesc este un dans foar­te intere­sant, prezent într-o formă modificată şi la noi”, spune Poppi şi mă întreabă apoi multe lucruri despre miturile noastre, despre doine, despre cuvintele vechi şi despre măşti. Şi lui i se pare că există ciudat de multe coinci­denţe cu tradiţiile ladinilor. Însă priveşte totul detaşat, ca un chirurg în faţa unui corp aflat pe masa de operaţii. Ştiinţa nu poate lua ca argument tresăltarea inimii...

Neamul celor ce trăiesc în munţi

La Val Badia, la Cortina d'Ampezzo sau la Vigo di Fassa, în extraordinarele muzee ladine, te afli într-o lume magică, recreeată prin ima­gini, obiecte şi po­veşti. Imediat ce ai ieşit pe străzi, te tre­zeşti însă în secolul XXI. Toate satele adunate în căuşul văilor sunt astăzi staţiuni turistice, mai mult sau mai puţin luxoase. Dacă în Cortina te plimbi pe străzi cu vitrine aurite, pe care scrie "Gucci” sau "Versace”, acolo unde altă­dată, proba­bil, îşi vindeau ţăranii brânza şi legumele, în aşezările de pe Val Badia sau Val Senales, clădirile noi cu faţade pictate şi balcoane pline de flori au înlo­cuit vechile case de lemn de odinioară. Foarte puţini locuitori din această zonă mai trăiesc din agricultură, majoritatea au învăţat să facă turism de înaltă clasă. Directorul institutului Mi­kura de Ru, din Saint Martin, îmi spunea că tradiţia şi agricultura s-au terminat odată cu asfaltarea drumului până în vârful muntelui, în urmă cu 15 ani. Abia acum, când identitatea locului este exila­tă în mu­zee, oamenii au înţeles valoarea traiului ar­haic şi încep să se întoarcă la ceea ce erau odată aceste văi. Singura moştenire pe care ladinii s-au încăpăţânat să o păstreze ne­clin­tit este păstoritul. Încă au turme de sute de oi şi fac cea mai bună brânză din Italia. În afara şoselelor principale, prin cleanţuri şi văioage, mai sunt oa­meni care trăiesc ca altădată, încă mai poţi găsi case din lemn, în curtea cărora juri că eşti în Româ­nia. Ceva autentic pentru turişti, simplu şi curat, chiar dacă imper­fect. Doar în asemenea locuri îţi poţi da seama cât s-a schimbat Eu­ropa în ultima sută de ani, cât a pierdut din identitatea ei, de dragul banilor şi al turismului de masă. Privind cerul către Ro­mânia, nu ai cum să nu te bucuri că acasă sunt toate încă vii, că ţăranii încă mai fluie­ră câte o doină, întorcându-se în amurg de la coasă, că toamna sate­le miros a grajd şi a foc de ierburi uscate sau că tălăngile mai ves­tesc asfinţitul soarelui. Şi prin cotloa­nele Dolomiţilor mai poţi găsi astfel ­de urme ale trecutului, mai poţi vedea tresăl­tând inima bătrâ­nului conti­nent bătând, probabil, în ultimii ani ai vie­ţii, înainte de a se moderniza. Dar ţi­nu­tul ladinilor face o excepţie faţă de restul Ita­liei. Şi asta, datorită locuito­rilor lui, oameni de munte conser­va­tori şi încăpăţânaţi, aşa cum sunt şi friu­lii, sau roman­şii, fraţii lor din Alpii învecinaţi, cu care au în comun origi­nea latină şi limba reto-romană. Ultim bastion în ca­lea modernităţii, acum vor cu orice preţ să îşi păstreze tradiţia şi identitatea.De ce mă simt oare, aici, atât de printre ai mei? Să fie de vină fizio­nomiile complet diferite de cele ale italienilor sau aus­triecilor? Preocu­parea lor pentru păstorit? În căutarea unui răspuns, am ajuns până la Bressanone, în nordul ţinutului ladin. Aici este una dintre universităţile impor­tante ale regiunii şi l-am întâl­nit pe unul dintre lingviştii cei mai de renume: Paul Videsott. El mi-a dat o posibilă explicaţie. "Există o teorie a elveţianului Johannes Hubschmid. El a studiat mai bine de 20 de ani limbile minorităţilor din această zonă. Conclu­zia lui, pe care tot mai mulţi cercetători o iau în serios, este că a exis­tat, cândva, o comuni­tate al­pi­nă. Adică un neam ce trăia cu precădere pe înălţimile munţilor, din Pind şi până în Ţara Bas­cilor, şi chiar mai departe, către An­glia şi ţările nor­dice. Nu ştim încă dacă era un popor anu­me, dar era clar o popu­laţie spe­cia­lă. Hub­schmid a des­co­perit că de la o anumită alti­tu­dine în sus, în toate aceste zone alpine, anumi­te lu­cruri au aceeaşi denu­mi­re. Această unitate ling­vistică transfrontalieră ri­dică mari semne de între­bare şi, deo­camdată, nu ştim să o explicăm, dar una dintre ipoteze este că ace­eaşi popu­laţie domina înălţimile de azi ale Eu­ropei. Rămâne de văzut cât de vechi sunt aceste urme, ca să putem vorbi după aceea de vlahi, daci, sau poate de o popu­laţie existentă aici, chiar cu mult îna­inte de ve­nirea indo-europenilor.”

Doru din Galaţi

"Bon giorno! Sono giornalisto rumeno”, zic eu, citind de pe carneţelul cu expresii în italiană.
"Hai noroc! Io sunt Doru, din Galaţi”, s-a înseninat omul din faţa mea. Ne-am îmbrăţişat ca nişte vechi prieteni care s-au întâlnit, în­tâmplător, departe de casă. Mă bu­cu­ram, nu doar pentru că era român, ci şi pentru că era prima turmă de oi adevărată pe care o vedeam în zona ladinilor. O turmă mare, pe valea cu cea mai mare tradiţie în oierit, Val Fiemme. La marginea sa­tu­lui Zia­no, am văzut turma risi­pită într-o vâlcea, în apropierea unui râu verde-albastru, printre stâncile de munte. Doru e ars de soare, zâmbitor şi mereu urmat de cei doi câini credincioşi ai săi. El este ciobanul întregului sat Ziano. Ne aşezăm pe o stâncă, pe malul râului învolburat, şi după ce îşi sprijină bota în pământ, îşi aprinde o ţigară, îmi povesteşte viaţa lui. De zece ani vine şi munceşte aici ca cioban. Anul ăsta are aproape şapte sute de oi în grijă.
"E grea singurătatea, da' locurile sunt frumoase, şi mă gândesc mereu la fetiţa mea de-acasă, are zece ani. Aşa trece timpul mai uşor. Aici, în zona asta, sunt 90 la sută ciobani români. Când plec cu oile în transhu­manţă, numa' de români de-ai noştri dau. Toţi munţii ăştia sunt plini de ei. Şi eu merg mult cu oile, din pri­­măvară până acum, în toamnă. Ajung în jos, până spre Trieste şi Veneţia. Ne-au angajat pe noi pentru că ei nu mai ştiu sau nu mai vor să meargă cu turmele, însă vor să ţină capre şi oi, că aşa e din moşi-strămoşi pe-aici.”
Doru îmi spune pe unde a umblat, îmi arată filmu­leţe pe telefonul mobil, cu cres­tele peste care a trecut cu oile sale, pe cele mai vechi drumuri, ştiute doar de câţiva ciobani. Stâncării nesfârşite, vâr­furi cu apă în cascade, drumuri late doar de o palmă, pe sub coasta munte­lui...Şi povestea lui curgea aşa cum curgea şi apa râului de lângă noi, în timp ce eu urc cu gân­dul către iz­voa­re, către timpu­rile de altădată, când aceiaşi munţi erau stăpâniţi, probabil, tot de păs­tori veniţi din­spre Car­paţi.Acum, după sute de ani, vlahii s-au întors, sunt din nou aici, din nou stăpânii înălţimilor, singurii în stare să su­pravie­ţuiască muntelui, împre­ună cu oile lor. Doru fluieră scurt şi câi­nii aleargă să întoarcă oile. Toate lucrurile sale sunt un sac de haine. Se roagă după datină în fiecare zi. Visează să strân­gă destui bani, cât să poată în­cepe o afacere în agricul­tură, acasă, în România.
Se lasă înserarea şi soarele co­boară încet, în spatele muntelui din faţa noastră. Crestele de piatră de­vin aurii, apoi mov, apele râului se înroşesc, iarba, încă verde, capătă o aură gălbuie. Peste întreaga vale curge mierea apusului, învăluin­du-ne, făcând orice deal sau mes­tea­căn mai frumos, mai misterios. Doru zâmbeşte timid: "Nu ştiu ce altceva să vă mai arăt, că eu atâta am - oile şi câinii şi bota mea”. Fără să ştie, are totul. Are mai mult decât am putut eu găsi răscolind biblio­tecile, în căutarea legăturilor ling­vis­tice dintre români şi ladini. Ce rost ar avea să îi ex­plic lui că mai întâi aici au fost etruscii, celţii, traco-ili­rii, care s-au ameste­cat cu alte neamuri, ca mai apoi, romanizaţi, să devină ladini. Şi că e posibil ca rădăcina celor dintâi de aici să fie aceeaşi cu a noastră, a româ­ni­lor. Cine poate vedea atât de depar­te, în negura timpu­lui? Însă Doru şi ciobanii ce stăpânesc astăzi munţii din nordul Italiei sunt români! Asta e sigur! Nu sunt veniţi de undeva din Balcani, nici din Rusia sau Al­ba­nia, cu toate că şi acolo există tradiţia păsto­ritului. Sunt veniţi cu toţii din România. A­cesta nu este un argument istoric sau ling­vis­tic, este un fapt real, este viaţa în toată depli­nătatea ei. Plimbându-se pe sub mestecenii în amurg, în vuietul râului amestecat cu clin­chetul clopoţeilor, Doru scrie mai departe istoria, fără să ştie, fără să îi pese. O istorie pentru care nu există alte argumente, decât cele pe care le poţi vedea cu inima.