- Festivalul Internațional de Muzică Veche, care este în desfășurare la București (24-28 octombrie), un eveniment de prestigiu ce a ajuns anul acesta la a șaptea ediție, ne-a prilejuit întâlnirea cu Raluca Enea, director artistic al festivalului și una dintre puținele interprete din România la un instrument foarte "aristocratic”: clavecinul! În plină toamnă ruginie, în dansul frunzelor ce cad și se aștern covor, povestea ei ne-a purtat în splendoarea unor epoci trecute, la ale căror repere ne putem reîntoarce oricând, în momente de "criză” -
Codrul din vis
- Raluca Enea, cum vă explicați revirimentul acesta al muzicii vechi? Să fie la mijloc doar un interes al muzicienilor, sau și al publicului, deopotrivă...
- Cred că e vorba și de un interes al publicului, dar e și rodul căutărilor muzicienilor, în materie de inspirație. Și mai cred că lucrul acesta se întâmplă periodic, nu numai în muzică, dar și în celelalte arte, în literatură, în cinema, se reia, se reinterpretează în spiritul epocii noi, de azi, ceea ce a fost compus într-o epocă anterioară. Așa se face că în țările din Vestul Europei - Olanda, Belgia, Germania, Franța, Anglia - a început, de mai bine de 30 de ani, o mișcare foarte importantă de redescoperire a muzicii vechi. La noi, abia de curând s-a înfiripat acest curent, iar noi, organizatorii Festivalului de Muzică Veche și ai Stagiunii de Muzică Veche (precum și ai unor evenimente asociate), suntem unii dintre pionierii săi.
- Cum v-ați întâlnit cu muzica clasică? Și cum ați ajuns să faceți din ea un drum în viață?
- Părinții mei mi-au spus că încă nu vorbeam foarte bine, dar de cântat, cântam ziua întreagă. Eu însămi țin minte că dirijam un cor imaginar, începând de pe la doi ani și jumătate, trei ani, de când am primele amintiri. Pe la patru ani, aveam deja publicul meu, copii din vecini cărora le cântam și le dădeam recitaluri constant, din repertoriul de muzică ușoară și populară. Am crescut într-un sat aflat lângă orașul Bacău, la Mărgineni, unde am avut o copilărie minunată. Bunica dinspre tată avea o voce foarte frumoasă, dar și o memorie extraordinară. Îmi amintesc că eu îi cântam o linie melodică auzită la radio sau la televizor, iar ea, la nouăzeci de ani (a murit la 93!), o reproducea întocmai. Era o ființă specială, extrem de puternică, cu o voință și mai ales cu o putere de muncă ieșite din comun. A trecut prin două războaie, și-a crescut copiii pe vreme de foamete, cu rodul muncii propriilor brațe. Mi-a dat multe sfaturi bune de viață și m-a învățat credința în Dumnezeu, căci de acolo venea tăria ei! Avea o măsură a lucrurilor, pe care, îmi place să cred, am deprins-o și eu de la ea. Eu pun foarte mare preț pe echilibrul interior, și de fiecare dată când am primit semne că o anumită direcție nu era cea potrivită pentru mine, m-am reorientat și mi-a fost, de fiecare dată, mult mai bine.
Așadar, continuând povestea, tata e inginer și mama profesoară, amândoi sunt lipsiți de talente muzicale, dar eu așa m-am trezit pe lume: cu o dorință uriașă de a cânta. Mai întâi cu vocea, iar mai apoi, am văzut la televizor pianiști interpretând diverse partituri celebre. Priveam fascinată "dansul” degetelor pe clapele albe și negre, așa că i-am spus mamei că vreau și eu să cânt la fel. Mama mi-a spus, foarte serioasă: "Bine! Dar să știi că asta înseamnă o navetă de cinci kilometri de acasă până la școala de muzică din Bacău!”. Pe care am făcut-o, fără să crâcnesc, până la terminarea liceului, stăpânită doar de dorința de a face performanță, de a fi mereu printre cei mai buni. N-am simțit niciodată că-mi irosesc timpul de joacă în copilărie, sau mai târziu, în anii adolescenței, timpul de ieșit cu prietenii, pentru că studiam cu mare, nespusă plăcere. Când mai aveam un an până la admiterea la facultate, mama m-a chemat la a doua discuție foarte serioasă privitoare la viitorul meu: "Ai făcut ce ai vrut tu, dar acum, gata cu muzica! Ai să faci ce-mi doresc eu pentru tine: Medicina!”. Am plecat capul și am spus: "Bine, mama!” și am început să mă pregătesc, cu aceeași temeinicie, pentru Medicină. M-am gândit că, poate, cu degetele mele subțiri, aș fi ajuns un bun chirurg, iar muzica urma să rămână un hobby. Dar la concertul de absolvire a liceului, dat la Ateneul din Bacău, am avut un asemenea succes, încât toți profesorii mei au spus că trebuie, neapărat, dar neapărat!, să urmez Conservatorul de Muzică. Mama, evident, mi-a spus că dacă fac asta, ea nu-mi dă nici un ban de meditații pentru admitere și că să mă descurc singură, dacă asta vreau cu adevărat! Așa am făcut, am studiat ca o nebună, câte opt - douăsprezece ore pe zi, am intrat din primul an, și am absolvit secția pian-pedagogie (mama se mai înmuiase, a acceptat să mă întrețină în timpul studiilor, dacă vin acasă cu note de la opt în sus și, evident, dacă nu am nicio restanță!).
Instrumentul nimfelor: clavecinul
- Și cum v-ați dedicat clavecinului, acestui instrument care pare așa de demodat, și care a fost atât de mult asociat aristocrației, încât revoluționarii Bastiliei l-au azvârlit pe foc, laolaltă cu alte simboluri ale saloanelor regale?
- Oh, revoluțiile de multe ori fac asta, din păcate, distrug cu frenezie și necugetare ceea ce e bun și merită păstrat din orânduirile trecute. Clavecinul a fost înlocuit de clavicord, strămoșul pianului, iar epoca romantică a consacrat pianul, care a ajuns până la noi. Clavecinul a fost, așadar, un instrument multă vreme uitat și redescoperit în ultimii 30-40 de ani, odată cu revirimentul muzicii vechi, de care vorbeam la început. În anul doi de Conservator, l-am descoperit și eu, prin intermediul profesoarei mele, dna Ogneanca Lefterescu, și am fost cu totul fermecată de acest instrument. Și de dragul lui, am mai făcut o facultate în cadrul Conservatorului, secția instrumentală - clavecin. Am urmat apoi cursuri de specializare și de master class în Academiile de Muzică din Vestul Europei (în Germania, Belgia, Franța, SUA), cu instrumentiști prestigioși, unde mi-am însușit noțiuni superioare de tehnică instrumentală, am stat mult în biblioteci, încercând să mă documentez asupra contextului vremurilor în care a fost compusă o anume operă muzicală. Tot la școlile din Vestul Europei mi-am însușit și o anume rigurozitate și disciplină a muncii, fără de care nu poți să faci performanță. Și dacă pianiști buni sunt nenumărați, între claveciniști am putut să fiu, de mai multe ori, "cea mai bună”! Dar nu pentru titluri sau diplome cânt la clavecin, ci pentru universul minunat pe care mi-l deschide acest instrument și pe care mă străduiesc să-l transmit, la rândul meu, din preaplinul bucuriei mele, și ascultătorilor acestei muzici.
- Un univers minunat, dar un repertoriu aparent limitat, dacă ne gândim că nu vei putea niciodată cu clavecinul să interpretezi muzică modernă, ci doar barocă, renascentistă, preclasică...
- Dar sunt și aici o mulțime uriașă de compoziții și, fără să fiu părtinitoare, unele dintre cele mai frumoase, dacă nu chiar cele mai frumoase din istoria muzicii. E atâta lumină, strălucire și parfum amețitor în ele, încât mă simt în largul meu cântându-le, ca o nimfă primăvara, într-o pădure plină de flori și glasuri de păsărele. Și să nu uităm că o bună parte a repertoriului de care vorbim este inspirat și compus anume pentru serviciul divin, iar muzica aceasta este absolut înălțătoare și ziditoare de spirit. Muzica veche cuprinde un repertoriu extrem de vast și care, important, pune la încercare conexiunile cerebrale! Și dacă plantelor le place muzica lui Mozart sau a lui Bach pe care, când o aud, cresc mai repede și sunt mai vesele, pentru oameni e chiar terapeutică, reechilibrează energiile, creează o stare de grație!
Fantezie de toamnă
- Iată, ascultăm o bucată de Francois Couperin: să ne imaginăm că sunteți o doamnă din secolul al XVII-lea, în fața clavecinului său, în salonașul de muzică din castelul în care trăiește. Fereastra e deschisă și prin ea intră mirosurile amărui ale toamnei și arțarii din parcul castelului își lasă frunzele ruginii să cadă pe alei... continuați, vă rog:
- Ador compoziția cea nouă, pe care librarul meu mi-a recomandat-o ca fiind una dintre cele mai bune și la mare modă, a lui Maître Couperin, muzicianul preferat al regelui. E, într-adevăr, de valoare, îmi trezește simțăminte noi, gingașe și duioase, și pot să mă pronunț asupra calității unei compoziții deoarece, credeți-mă, chiar mă pricep la muzică: am studiat-o de la cinci ani, cu marele profesor de clavecin, Maître Rameau, bașca lecțiile de dans, caligrafie, literatură, filosofie, istorie și geografie. Și nu de puține ori, maestrul mă lovea peste degete, atunci când nu luam corect un acord. Muzica îmi înseninează zilele, mai ales de când soțul meu, vicontele, a îmbătrânit, e tot mai uricios și face crize de gelozie (înțelegeți, între noi e o diferență considerabilă de vârstă!). Și astăzi, chiar că am avut o dimineață foarte grea: am petrecut ore bune cu croitoresele, pentru probele la o nouă rochie pentru deschiderea sezonului de baluri la curtea regală, și apoi a venit și peruchierul, pentru o nouă coafură sofisticată... Nu, nu e vorba numai de faptul că îmi place să arăt bine, dar știți, afacerile soțului meu depind și de felul în care arătăm la asemenea întâlniri, dar și de măiestria în a vorbi cu favoriții regelui sau ai reginei. Iar pe fereastra salonului îmi văd copiii care aleargă și fac larmă prin parc... Oare guvernanta ce-o fi făcând de nu este cu ei? Precis se-ndoapă cu prăjituri la bucătărie sau mai scrie un răvaș lăcrimos pentru iubițelul ei plecat pe una dintre corăbiile ce aduce mirodenii și mătăsuri... Ah, simt că mă apucă migrena... Unde or fi sărurile?...
- Minunat! Văd că aveți și talent literar, multă imaginație, și din câte am auzit, aveți și o minunată voce de soprană...
- În timpul studiilor la conservator mi-am redescoperit vocea, și am cântat ca soprană în tot felul de coruri, formații și grupuri corale, iar de mai mulți ani, sunt membră a Corului Filarmonicii, loc pe care l-am obținut în urma unui examen. Nu vreau să fac o carieră solistică vocală, pentru că nu vreau să mă risipesc în mai multe direcții. Vocea este, de altfel, un instrument foarte vulnerabil, iar eu sunt, totuși, interpretă la clavecin, el este cel căruia îi dedic cea mai mare parte a timpului meu de studiu și care îmi dă satisfacții complexe.
- Cu atâtea preocupări, vă mai rămâne timp și pentru viața personală?
- Laurențiu Constantin, cel care a înființat fundația Medieval Praxis și care a avut inițiativa acestor eve-nimente - festivalul, stagiunea (care începe din toamnă și care a devenit permanentă, și ea, de mai mulți ani) și, mai nou, Școala de Muzică Veche -, a devenit partenerul meu de viață și facem o echipă foarte bună atât la birou, cât și acasă. Locuim la marginea Bucureștiului, într-un apartament cochet și luminos, prin ferestrele largi intră acum toate culorile toamnei în toată splendoarea lor și casa e plină de gângurelile micuței noastre Letiția, fiica noastră de șapte luni, pe care am numit-o așa după bunica mea dinspre tată. La 35 de ani trăiesc plenar bucuria de a fi mamă. Și iată că și când e vorba despre echilibrul interior, lucrurile s-au întâmplat așa cum trebuiau să se întâmple! După ce toată vara am stat la Moeciu, în serile Taberei Medievale pe care o organizăm acolo de câțiva ani, acum ne petrecem duminicile acasă, invitând prieteni la a degusta bucatele moldovenești pe care le pregătesc cu toată iscusința pe care am deprins-o de la mama și bunicile mele. Mama a "pus ochii” pe Letiția acum, speră că dacă eu și fratele meu (care a terminat Teologia) nu ne-am învrednicit să devenim doctori, va face ea Medicina și va fi "doctorița bunichii”! (Mama are un spirit așa, mai "teuton”, de bucovineancă, moștenit de la bunica, care era de lângă Cernăuți, unde e "bătaia de inimă” spirituală a Bucovinei). În restul timpului, dau lecții de pian, merg la repetițiile cu Corul Filarmonicii, studiez acasă zilnic - am un clavecin pe care l-am cumpărat din Germania și pe care îl iubesc foarte mult. Când mă așez în fața claviaturii lui, cânt și mă transpun cu totul. De altfel, tot ceea ce fac, fac cu mare implicare și același lucru încerc să-l imprim și elevilor mei: ador să lucrez cu copiii, dar când muncim, o facem cu seriozitate, iar când râdem, râdem din toată inima. Și abia aștept să se termine cu bine festivalul, ca să deschidem, împreună cu câțiva colegi de la Cluj și Timișoara, noul nostru proiect Școala de Muzică Veche, pentru că sunt mulți copii doritori să se aplece asupra acestor instrumente din altă epocă (clavecinul, vioara barocă, viola da gamba, flauto traverso), dar cu sonorități atât de strălucitoare față de cele electrice sau de cele emise digital.