Insule misterioase

- În seria misterelor neelucidate se află şi multe zone terestre ce par bântuite de un blestem. Locuri din care oamenii dispar fără urmă, teritorii populate de fiinţe stranii, lovite de destine dramatice. Între ele, un loc predilect îl ocupă câteva insule ale căror enigme sunt "vii” şi în ziua de azi -

Insula Barsa-Kelmes - o poartă între două lumi

În Asia Centrală, între Kazahstan şi Uzbekistan, se întinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odată adăpostea peste 1500 de insuliţe. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este şi cea mai enigmatică, o insulă care de multă vreme nu mai este locuită de ni­meni. În limba kazahă, numele ei se traduce prin "insu­la dispăruţilor”, căci de secole, de când a fost desco­pe­ri­tă, cei care s-au avântat în inima ei au dispărut fără ur­mă. Deasupra întinderii de pământ apare uneori o cea­ţă deasă, stranie. Sate întregi au fost înghiţite de această pâclă care, ca o umbră a morţii, pare să-şi pân­dească victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinşi că aici se găseşte o poartă între lumi, o poartă a timpului. Se spune că prin această poartă apar adesea, în planul real, fiinţe enigmatice ce astăzi nu mai există, pă­sări cu aripi mari, cu dinţi şi cioc ascuţit, monştri ai ape­lor, creaturi ciudate, ce seamănă cu dinozaurii erei me­zozoice. Aici, ceasurile nu mai funcţionează şi tim­pul se scurge mult mai repede, o oră transformându-se într-o zi.
În secolul al XIII-lea, în timpul marilor cuceriri ale Im­periului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reuşeau să fugă din ca­lea hoardelor cotropitoare. Se retrăgeau aici, părăsin­du-şi casele şi salvându-şi doar viaţa. Aşteptau ca pe­ri­colul să treacă şi reveneau la pământul natal. Doar că atunci când se întorceau, constatau cu uluire că lipsiseră ani şi nu luni, aşa cum crezuseră. Vecinii sau rudele aproa­pe că nu îi recunoşteau. Insula le înghiţise cu lă­comie zeci de ani. Şi aşa, oamenii au început să creadă că acolo sălăşluieşte duhul necuratului. Deşi apele dim­prejurul insulei erau foarte bogate în peşte, niciun pes­car nu se mai încumeta să se apropie de acea zonă bles­temată.
Secolele au trecut şi oamenii au devenit mai puţin superstiţioşi. Poveştile au fost date uitării şi pe insulă au apărut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor aşezări de pe malurile Mării Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kel­mes. Se pare că acolo vânturile erau mai domoale şi tem­­peraturile mai puţin scăzute. Dar odată cu venirea pri­măverii, oamenii nu s-au mai întors la casele lor. Alar­maţi, apropiaţii lor, ce rămăseseră pe con­tinent, au plecat să îi caute. Ajun­gând pe insulă, au desco­perit iurtele goa­le şi animalele părăsite, unele moarte de foame şi sete. Nicăieri însă nici ţipenie de om. Deşi era o zi se­nină, cu un soare ar­zător, deodată, pes­te insulă s-a lăsat o per­dea de ceaţă groasă, compactă, de formă len­ticulară. Numai ţărmul mării rămăsese însorit. Oamenii s-au împărţit în două echipe, unii au rămas să aştepte aproape de malul mării, în porţiunea lu­minoasă, alţii au plecat în căutarea dis­păruţilor, intrând în stratul gros de pâclă. Au tre­cut ore, apoi zile, şi echipa de cău­tători nu s-a mai întors. În cele din urmă, cei ră­maşi aproape de ţărm au părăsit insula şi, ajungând pe continent, au anun­­ţat de îndată autorităţile.În aceeaşi zi, un avion "Li 2” a plecat către insulă, într-un zbor de recunoaştere. Încă de depar­te, piloţii au văzut ceaţa deasă ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului şi au ra­portat ciudatul fenomen. Apro­piindu-se, au observat că deasupra pâclei se învârt nişte obiecte rotunde, lumi­noase. "In­trau şi ieşeau din pânza de ceaţă, ca şi cum ar fi urmărit zborul avionului nos­tru”, po­ves­tea căpitanul de aviaţie Grigori Men­şikov. "Ajungând la câţiva metri de­păr­tare de pâcla enigmatică, acele cea­sor­nicelor de la bord au început să se învârtă haotic şi, deodată, motoarele avionului au încetat să mai funcţioneze. Cu mare greu­tate, am reuşit să manevrăm aparatul şi să aterizăm pe ţărmul insulei. Discurile lumi­noase stă­teau nemişcate, supraveghindu-ne. Apoi, au dispărut brusc, în vălul ceţos”.
Piloţii au raportat incidentul şi, la faţa locului, au sosit mai multe detaşamente de militari. Zona în care ceaţa plutea a fost ime­diat îm­prejmuită. Pentru că pâcla deja în­­ghiţise mai mulţi oameni, militarii au ho­tărât ca, în căutarea dispăruţilor, să fie tri­mişi câini. Mai mulţi cio­băneşti germani, spe­cial an­tre­naţi, au fost eliberaţi, dându-li-se comanda de cău­tare. Nici unul dintre ei nu s-a mai întors.
Atunci a fost adus un ve­hicul blindat. Toate deschi­zăturile au fost închise ermetic şi pe caroseria blin­da­tului au fost montate mai multe aparate de măsură. Me­ca­nicul conducător, "sigilat” în interior, a primit ordi­nul strict de a nu întrerupe radioemisia nici măcar o se­cun­dă. Maşina de luptă a fost legată cu un cablu me­talic şi a început treptat să înainteze în interiorul ceţii. Tan­chis­tul transmitea fără întrerupere. Vizibilitatea era ex­trem de redusă, dar militarul nu avea de raportat ni­mic spe­cial. Misiunea se desfăşura normal. Deodată, tan­­chistul amuţi. De la postul de comandă a primit imediat co­manda de întoarcere. "De ce m-aş întoarce tocmai acum?”, a răspuns militarul cu un ton în care se sim­ţea pă­rerea de rău. Atunci vehiculul a început să fie tras înapoi cu ajutorul cablului metalic. Scoţând din ceaţă blindatul, militarii au observat cu uimire că acesta era învelit cu o peliculă groasă de lichid îngheţat, ce nu părea a fi totuşi gheaţă. Trapa a fost de îndată des­chisă, dar în interior, nici urmă de tanchist. Dispăruse în cel mai straniu mod.
Probele prelevate din gheaţa de pe blindat au fost ana­lizate de savanţii de la Institutul Militar Fizico-Teh­nic din Moscova, care au concluzionat că particulele de "apă” sunt de origine necunoscută, componenţa lor chimică neputând fi descifrată. Militarii au primit ordin să evacueze zona, nu înainte de a transmite populaţiei de pe coastele mării Aral avertismentul de a nu pă­trun­de pe insulă, sub niciun motiv.
Vadim Cernobrov, un renumit cercetător al feno­me­nului paranormal, preşedintele Asociaţiei Kosmopoisk (Cercetaşii planetei), este de părere că regiunea nu a fost niciodată abandonată de armată şi că acolo, în perioada sovietică, s-au desfăşurat în secret studii in­tense. "Am aflat de la foşti ofiţeri că pe insula Barsa-Kel­­mes a fost depistată o bază extraterestră. Ceaţa enig­matică nu reprezenta decât un soi de scut de pro­tecţie. Oricât de mult s-au străduit cercetătorii noştri, nu au putut descoperi elementele componente ale aces­tui scut şi, prin urmare, nu au reuşit să-l anihileze. Cert este că din interiorul pâclei ieşeau adesea aparate de zbor neidentificate, care staţionau o perioadă deasu­pra bazei militare, parcă observând activitatea din in­terior, iar apoi, cu o viteză uluitoare, dispăreau în aceeaşi ceaţă. Zeci de voluntari şi-au pierdut viaţa, intrând în pâcla întunecoasă, încercând să descopere misterul ei. Ce au văzut şi au întâlnit acolo nu se va şti probabil niciodată pentru că niciunul dintre ei nu s-a mai întors.”

Envaitenet - insula fără de întoarcere

În întinderile de apă de pe Terra, există multe ase­menea insule misterioase, zone anormale, în care oa­meni şi chiar sate întregi dispar fără a mai fi văzute vreo­dată. Un asemenea loc este şi insula Envaitenet, situată în mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populaţia care locuieşte pe ţărmul lacului, Envaitenet înseamnă "fără de întoarcere”.
Prima înregistrare oficială despre evenimentele misterioase petrecute pe insulă datează din secolul al XVIII-lea. În acea perioadă, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populaţiilor nomade războinice. De la bun în­ceput, oamenilor li s-a părut foarte straniu că niciun ani­­­­mal şi nicio pasăre nu îşi găsiseră adăpostul pe insulă. Chiar şi pietrele se "comportau” ciudat: dispă­reau şi reapăreau în alte locuri, se deplasau, lăsând pe pământ urme vizibile. Iar în nopţile cu lună plină, se spu­ne că se auzeau urlete prelungi, neomeneşti. În une­le zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Mulţi povesteau că, pe timpul nopţii, în faţa ochilor le apăreau deodată, ca din pământ, creaturi ciudate, asemănătoare oamenilor. Doar că mult mai mari. Uriaşe. De peste doi metri. Cei care le vedeau îşi pierdeau subit cunoştinţa, zăcând aşa ore sau chiar zile întregi. Nici cei mai iscusiţi vraci nu reuşeau să îi aducă în simţiri. Atunci a început dezas­trul. Oamenii cădeau răniţi, se accidentau, se schilo­deau, se înecau, mureau în condiţii extrem de stranii. Pe urmă, în mod inexplicabil, chiar sub privirile ma­melor, au început să dispară copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de găsit. Mai târziu, la fel de misterios, au dis­părut toţi locuitorii insulei. Când rudele lor, îngri­jorate de lunga absenţă, au sosit pe insulă, au desco­perit aşezarea abandonată. Totul era în perfectă ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii dispăruseră fără urmă.
Astăzi, fiecare populaţie indigenă care locuieşte în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pildă, în credinţa tri­bu­lui Samburu, un popor nomad de păstori, când vracii, vrăjitorii şi înţelepţii tribului mor, sufletele lor se trans­for­mă în şerpi şi se retrag în hăţişurile insulei En­vaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis să calce acolo. Altfel, vrăjitorii se vor răzbuna cumplit.
Misterioasele dispariţii au fost puse şi sub semnul unui blestem. Populaţia tribului Masai crede cu tărie că înaintaşii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinităţilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmăreşte şi astăzi. Cei care aparţin tribului El Molo consideră că oa­me­nii dispăruţi au fost victi­me­le unor civilizaţii nepă­mântene. Acele creaturi enig­ma­tice, conform credinţei lor, ar trăi ascunse sub pământ, în subteranele de sub insulă. Straniu este şi faptul că în Oceanul Indian, care formează graniţa de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumărate ori apariţii ale unor nave necunoscute, ce ţâşneau din adâncuri şi dis­păreau, cu o viteză colosală. Asemenea rela­tări au fost făcute nu numai de simpli pes­cari, ci şi de mai mulţi membri ai per­so­nalului navigant maritim. S-a emis ipo­teza conform căreia abisurile oceanului ar fi stăpânite de alte civilizaţii, extraterestre. Să fi fost oare insula Envaitenet o bază de origine "non-pământeană”?
Toate aceste convingeri sunt consi­derate însă de către oamenii de ştiinţă simple superstiţii sau supoziţii ce nu pot fi dovedite. Conform geolo­gi­lor de la So­cie­tatea Regală Britanică de Geo­grafie, cauza dispariţiilor şi a ciudatelor feno­me­ne de pe insulă ar fi una simplă: lacul Turkana, de origine vulcanică, emană une­­ori gaze toxice, care pot afecta psi­hicul uman. Din cauza acestor substanţe fluide nocive, oamenii se pot arunca sin­guri în lac, acolo unde îşi găsesc moartea. Supravieţuirea ar fi aproape imposibilă, pentru că în apa lacului colcăie crocodili. Dar dacă explicaţia ştiinţifică ar fi pe deplin reală, cum se poate explica faptul că nu un singur individ a dispărut, ci un sat întreg?

San Simon - ostrovul blestemat

Pe ţărmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, există un arhi­pelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinţe şi nenorociri. Se spu­ne că ostrovul ar fi fost blestemat, în urmă cu se­cole, de către un călugăr care, înainte de a-şi da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneţi stă­pânire pe această insulă, nu veţi avea parte de linişte şi pace! Tihna nu va reveni aici niciodată, până când oamenii nu se vor opri din a-şi mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locaş pentru cavalerii templieri, pentru călugării fran­cis­cani, pentru piraţi, leproşi şi deţinuţi politic. În se­colul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, orga­nizaţie militar-mo­nahală ce avea ca misiune apărarea peregrinilor creştini şi a creştinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânăstire fortificată. Insula, situată în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostaşii lui Christos” un punct geostrategic bi­ne pla­sat. De-a lungul se­co­lelor, mânăstirea a fost luată în grija diferitelor or­dine religioase, până în veacul al XVII-lea, când viaţa tihnită a călugărilor a fost curma­tă de sabia ber­berilor, renumiţii cor­sari arabi din Nor­dul Afri­cii.
În 1617, corăbiile ra­pi­de ale piraţilor berberi din Al­ger invadau coas­te­le vestice ale Spaniei. Pes­te noap­te, insulele gol­fului Vigo şi toate locali­tă­ţile din împre­jurimi fu­se­seră trecute prin foc şi sa­bie. De cumplitele ma­sa­cre ale corsarilor afri­cani nu au scăpat nici mă­car călugării de pe insula San Simon. Mânăsti­rea a fost jefuită şi apoi incen­dia­tă, iar toţi călugării, măcelăriţi cu sălbăticie. Legenda spune că abatele mânăstirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva mă­car statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul şi pa­tronul mânăstirii, s-ar fi luptat până la ultima su­flare cu piraţii algerieni. Vă­zându-şi toţi fraţii ucişi, biserica devastată şi altarul batjocorit, cu ul­timele puteri, abatele An­tonio ar fi invocat ajutorul Cerului şi ar fi cerut ca nelegiuiţii să fie pedepsiţi pentru oro­rile lor.
Se spune că de atunci insula a devenit un tărâm al morţii, un lăcaş al du­hu­rilor, un teritoriu bles­temat să nu mai fie locuit în tihnă, până ce oamenii nu vor în­ceta să se mai omoa­re unul pe altul. De­cenii la rând, un petic de pământ pe nesfârşita în­tindere a oceanului Atlan­tic a fost victima atacu­rilor piraţilor şi a tâlha­ri­lor, a fost prădat şi jefuit de nenumărate ori, iar mâ­năs­tirea fortificată, înăl­ţată de cavalerii tem­plieri, care parcă refuza să se prăbuşească, a fost arsă din te­melii şi reclădită de câteva ori. Astfel, la finele vea­­cului al XVII-lea, insu­la rămânea pustie. Până în 1830 când, printr-o ordonanţă regală, teritoriul a fost de­sem­nat ca locaţie pentru întemeierea unui lazaret pen­tru bolnavii de lepră. Datorită faptului că dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectaţi de această plagă cum­plită foarte mulţi, se hotărăşte ca teritoriul să fie extins. Astfel, între San Simon şi cea mai apropiată insuliţă, San Anton, se construieşte un pod care să unifice cele două palme de pământ şi, în acelaşi timp, să separe bol­navii. Dacă în San Simon erau aduşi cei atinşi de cum­plita boală în fază incipientă, pe San Anton erau izo­laţi pacienţii în stare gravă. Abandonaţi în voia sor­ţii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unică spe­ran­ţă doar proviziile dispuse la jumătatea podului. Le­pro­şii se târau până pe pod după hrana salvatoare lă­sa­tă acolo. Arhipelagul ce odată fusese un paradis mo­na­hal, un teritoriu încântător al liniştii şi al armoniei de­ve­nea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice şi mai înfiorătoare locuri ale Spaniei. Bles­temul aruncat asu­pra insulei şi a locuitorilor ei căpăta o formă cum­plită.

Lagărul sufletelor pierdute

Leprozeria funestă a fost închisă în 1927 şi, din anii '30, odată cu începerea războiului civil din Spania, insula a devenit închisoare pentru deţinuţii politici ce se împotriviseră regimului lui Franco. Oficial, aici se ri­dicase o colonie peniten­cia­ră pentru cei mai peri­cu­­loşi infractori, dar, de fapt, pe insulă era un lagăr de con­centrare şi exter­mi­na­re. Sute de oameni ce lup­ta­seră împotriva gene­ra­lu­lui Francisco Franco, libe­rali, republicani, adepţi ai so­cialismului, fuseseră în­chişi pe insulă şi supuşi unor condiţii inumane. Di­rectorul în­chisorii, un fer­vent partizan al fran­chis­mului, denumit şi "trafi­can­tul de carne vie”, fă­cuse din insulă un ade­vărat infern. Redusese raţiile pri­zonierilor atât de mult, încât aceştia de abia se pu­teau ţine pe picioare. Mă­rise numărul execu­ţiilor şi, ajutat de medicul închi­so­rii şi de şeful gardienilor, şantaja deţinuţii. Ajun­se­se­ră să stoarcă bani chiar şi de la rudele prizonierilor ca­re sperau în eliberarea vre­unei rude, fără să ştie că, de fapt, tatăl fratele sau fiul fu­seseră deja exe­cu­taţi.
În anii '40, odată cu sfâr­şitul războiului civil, insula de­venise atât de su­praaglomerată, încât fie­care deţinut de abia dis­punea de o suprafaţă de 38 de centimetri, pentru a pu­tea dormi. Pe lângă faptul că aici vieţuia o popu­laţie neproductivă, sutele de pri­­zo­nieri cereau şi anu­mi­te cheltuieli, pe care statul franc nu şi le permi­tea. Sin­gura soluţie ce se putea adopta era simplă: ex­ter­minarea. Plajele insulei, odată luxu­riante, deveni­seră o groapă comună, în care zăceau sute de ca­davre. Insula devenise un adevărat loc al terorii.
De abia în 1943 "Co­lo­nia Penitenciară San Si­mon” îşi închidea definitiv porţile. Se sfârşise cu mor­ţii aruncaţi pe plajă, se sfârşise cu contrabanda de carne umană, cu umilin­ţele, abuzurile, teroarea... Dar cei care încă mai aveau pu­tere să se întoarcă la casele lor erau foarte puţini. Insula rămânea în urma lor, lugubră şi pustie, în mijlo­cul apelor oceanului.
În ciuda încercărilor de a "umaniza” acel loc sum­bru, transformându-l în cămin pentru oamenii din gar­da generalului Franco, blestemul călugărului arun­cat cândva căpăta din nou forţă. În august 1950, o ne­no­ro­cire se lega iarăşi de numele insulei. Vasul "Mon­chi?a”, care naviga în direcţia San Simon, la bor­dul căruia se aflau 43 de ofiţeri de elită din armata fran­chistă, nu şi-a mai atins niciodată destinaţia. Din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile şi a cu­renţilor puternici, nava s-a scufundat şi toţi pasagerii au pierit. De parcă spiritele deţinuţilor din "lagărul mor­ţii” s-ar fi răzbunat pe călăii lor. Acestea au fost însă ultimele su­flete pe care blestemata insulă le înghi­ţea. Printr-un or­din, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ră­mânea din nou abandonat, din nou pustiu.