Dacă numele lui Salman Rushdie e cunoscut de multe milioane de oameni, asta nu se datorează în primul rând faptului că e un scriitor bun. Sunt destui scriitori cel puţin la fel de valoroşi ca el azi în lume. Uriaşa lui faimă internaţională are şi o cauză extraliterară: la 14 februarie 1989, bătrânul ayatollah Khomeini, şeful religios al Iranului, a dat un edict de condamnare la moarte pentru autorul romanului "Versetele satanice”, considerat insultător pentru Profet şi un atac la adresa Islamului, ba chiar a oferit o recompensă uriaşă celui ce-l va omorî pe Rushdie. Aşa am învăţat un nou cuvânt, fatwa, ordinul de a-l ucide pe blasfemator. Din acel moment, viaţa scriitorului englez de origine indiană - distins cu Booker Prize în 1981 pentru Copiii din miez de noapte şi nominalizat în 1983 la acelaşi prestigios premiu pentru Ruşinea - avea să se schimbe dramatic. Supranumit de fundamentalişti Satan Rushdie şi vânat de fanatici, a fost nevoit să trăiască mai bine de un deceniu sub protecţia ofiţerilor înarmaţi de la Divizia Specială britanică şi de la serviciile secrete americane. A stat ascuns pe la prieteni sau în case conspirative (vreo 30 de locaţii diferite), a călătorit sub o identitate falsă, Joseph Anton, compusă din prenumele a doi scriitori admiraţi, Conrad şi Cehov. Toată această perioadă cât a fost Joseph Anton (ofiţerii însoţitori îl strigau Joe) e povestită în cea mai recentă carte a lui. Semnat cu ambele nume, cel real, celebru, şi cel fals, necunoscut, volumul memorialistic e senzaţional şi ca mărturie, şi ca "acţiune”, fiindcă pe parcursul celor aproape 11 ani multe se petrec în viaţa lui. Lansată pe plan mondial la 18 septembrie, cartea a apărut la Polirom (în seria completă de autor) în traducerea foarte bună a Danei Crăciun, în aceeaşi zi. Asta da, sincronizare şi nu e prima oară când cititorii români au parte de cărţi ultraproaspete ale unor vestiţi autori străini. Cum era de aşteptat, din Memorii aflăm o mulţime de amănunte din viaţa personală a "scriitorului blestemat”. Salman e unicul fiu, pe lângă trei fete, al unei familii indiene înstărite din Bombay, care la un moment dat, din motive tainice, se mută în Pakistan. De religie musulmană, dar liberal în convingeri, tatăl avea numele nobil Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi, pe care, student la Cambridge, şi-l schimbase în Anis Rushdie, după filosoful arabo-spaniol din sec. XII Ibn Rushd, zis şi Averroes. Cultivat, risipitor al averii moştenite, beţiv şi uneori violent, Anis şi-a dus băiatul de 13 ani în Anglia, la o şcoală particulară cu tradiţie, unde a fost nefericit, fiindcă era străin, prea deştept şi nu se pricepea la sporturi. Studiile şi le-a continuat, pe urmele tatălui, la Cambridge. Fără Dumnezeu, dar fascinat de religii şi mituri, a insistat să i se predea un curs special despre Mahomed şi răspândirea Islamului, a descoperit că vrea să devină scriitor (avea în genă darul marilor povestitori orientali) şi s-a întreţinut în timpul studiilor scriind reclame. Rebel şi excentric, a lucrat mai mulţi ani în publicitate la Londra, în paralel făcându-şi mâna cu mai multe romane slabe, pe care azi le numeşte "gunoaie”. Până când şi-a dat seama că băiatul indian care îşi făurise o viaţă printre englezi şi avea acum o apartenenţă multiplă ar putea să-şi recupereze prin scris identitatea originară. Împreună cu prima lui soţie, Clarissa, cu care avea un fiu, Zafar, călătoreşte prin India şi adună material pentru romanul "Copiii din miez de noapte”, terminat în 1968 şi apărut abia în 1981, dar cu mare succes de public şi critică: e considerat "cea mai bună carte în engleză din ultimul sfert de secol” şi ia mai multe premii. Asta îl determină să renunţe la slujbă şi, cu acordul Clarissei, să devină scriitor cu normă întreagă. Urmează 7 ani buni, alt roman bine primit, Ruşinea (de data asta despre Pakistan), despărţirea de soţie şi lucrul la romanul lui cel mai ambiţios în plan intelectual şi fără nici o intenţie de blasfemie, Versetele satanice, cu scene din viaţa Profetului. În 1988 termină cartea, se recăsătoreşte cu scriitoarea Marianne Wiggis, o femeie instabilă emoţional, care nu îndrăzneşte să-l părăsească după fatwa, dar îi face viaţa un iad. De parcă manifestaţiile violente de protest ale islamiştilor, soldate cu morţi, arderea cărţilor lui în public, ameninţarea permanentă cu moartea şi viaţa hăituită n-ar fi fost de ajuns. În cele din urmă se despart, ea neputând suporta tensiunea. Interzis în ţările islamice, romanul despre Profet şi Arhanghelul Gabriel ajunge pe locul I în topul vânzărilor din SUA, iar scriitorii cei mai importanţi ai anilor '90, între care mulţi laureaţi Nobel şi nobelizabili, PEN-Clubul internaţional, dar şi oameni politici îl susţin pe Rushdie. Urmează alte romane bune, traduse şi la noi, alte două neveste, din ce în ce mai tinere şi mai frumoase (cu a treia, editoarea Elisabeth West, mai are un băiat, Milan) şi o existenţă de roman poliţisto-erotico-politic, plină de drame, dar şi de scene comice, de călătorii incognito şi de prietenii cu celebrităţi. Scrisă cu un fel plăcut de detaşare (nu foloseşte persoana I, ci un narator calm, nesentimental), Joseph Anton. Memorii o să vă pasioneze, cu siguranţă.
SELECŢIA "FORMULA AS”
Salman Rushdie, "Joseph Anton. Memorii”, traducere şi note de Dana Crăciun, Editura Polirom, tel. 0232/21.74.40), 700 p.
Dacă numele lui Salman Rushdie e cunoscut de multe milioane de oameni, asta nu se datorează în primul rând faptului că e un scriitor bun. Sunt destui scriitori cel puţin la fel de valoroşi ca el azi în lume. Uriaşa lui faimă internaţională are şi o cauză extraliterară: la 14 februarie 1989, bătrânul ayatollah Khomeini, şeful religios al Iranului, a dat un edict de condamnare la moarte pentru autorul romanului "Versetele satanice”, considerat insultător pentru Profet şi un atac la adresa Islamului, ba chiar a oferit o recompensă uriaşă celui ce-l va omorî pe Rushdie. Aşa am învăţat un nou cuvânt, fatwa, ordinul de a-l ucide pe blasfemator. Din acel moment, viaţa scriitorului englez de origine indiană - distins cu Booker Prize în 1981 pentru Copiii din miez de noapte şi nominalizat în 1983 la acelaşi prestigios premiu pentru Ruşinea - avea să se schimbe dramatic. Supranumit de fundamentalişti Satan Rushdie şi vânat de fanatici, a fost nevoit să trăiască mai bine de un deceniu sub protecţia ofiţerilor înarmaţi de la Divizia Specială britanică şi de la serviciile secrete americane. A stat ascuns pe la prieteni sau în case conspirative (vreo 30 de locaţii diferite), a călătorit sub o identitate falsă, Joseph Anton, compusă din prenumele a doi scriitori admiraţi, Conrad şi Cehov. Toată această perioadă cât a fost Joseph Anton (ofiţerii însoţitori îl strigau Joe) e povestită în cea mai recentă carte a lui. Semnat cu ambele nume, cel real, celebru, şi cel fals, necunoscut, volumul memorialistic e senzaţional şi ca mărturie, şi ca "acţiune”, fiindcă pe parcursul celor aproape 11 ani multe se petrec în viaţa lui. Lansată pe plan mondial la 18 septembrie, cartea a apărut la Polirom (în seria completă de autor) în traducerea foarte bună a Danei Crăciun, în aceeaşi zi. Asta da, sincronizare şi nu e prima oară când cititorii români au parte de cărţi ultraproaspete ale unor vestiţi autori străini. Cum era de aşteptat, din Memorii aflăm o mulţime de amănunte din viaţa personală a "scriitorului blestemat”. Salman e unicul fiu, pe lângă trei fete, al unei familii indiene înstărite din Bombay, care la un moment dat, din motive tainice, se mută în Pakistan. De religie musulmană, dar liberal în convingeri, tatăl avea numele nobil Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi, pe care, student la Cambridge, şi-l schimbase în Anis Rushdie, după filosoful arabo-spaniol din sec. XII Ibn Rushd, zis şi Averroes. Cultivat, risipitor al averii moştenite, beţiv şi uneori violent, Anis şi-a dus băiatul de 13 ani în Anglia, la o şcoală particulară cu tradiţie, unde a fost nefericit, fiindcă era străin, prea deştept şi nu se pricepea la sporturi. Studiile şi le-a continuat, pe urmele tatălui, la Cambridge. Fără Dumnezeu, dar fascinat de religii şi mituri, a insistat să i se predea un curs special despre Mahomed şi răspândirea Islamului, a descoperit că vrea să devină scriitor (avea în genă darul marilor povestitori orientali) şi s-a întreţinut în timpul studiilor scriind reclame. Rebel şi excentric, a lucrat mai mulţi ani în publicitate la Londra, în paralel făcându-şi mâna cu mai multe romane slabe, pe care azi le numeşte "gunoaie”. Până când şi-a dat seama că băiatul indian care îşi făurise o viaţă printre englezi şi avea acum o apartenenţă multiplă ar putea să-şi recupereze prin scris identitatea originară. Împreună cu prima lui soţie, Clarissa, cu care avea un fiu, Zafar, călătoreşte prin India şi adună material pentru romanul "Copiii din miez de noapte”, terminat în 1968 şi apărut abia în 1981, dar cu mare succes de public şi critică: e considerat "cea mai bună carte în engleză din ultimul sfert de secol” şi ia mai multe premii. Asta îl determină să renunţe la slujbă şi, cu acordul Clarissei, să devină scriitor cu normă întreagă. Urmează 7 ani buni, alt roman bine primit, Ruşinea (de data asta despre Pakistan), despărţirea de soţie şi lucrul la romanul lui cel mai ambiţios în plan intelectual şi fără nici o intenţie de blasfemie, Versetele satanice, cu scene din viaţa Profetului. În 1988 termină cartea, se recăsătoreşte cu scriitoarea Marianne Wiggis, o femeie instabilă emoţional, care nu îndrăzneşte să-l părăsească după fatwa, dar îi face viaţa un iad. De parcă manifestaţiile violente de protest ale islamiştilor, soldate cu morţi, arderea cărţilor lui în public, ameninţarea permanentă cu moartea şi viaţa hăituită n-ar fi fost de ajuns. În cele din urmă se despart, ea neputând suporta tensiunea. Interzis în ţările islamice, romanul despre Profet şi Arhanghelul Gabriel ajunge pe locul I în topul vânzărilor din SUA, iar scriitorii cei mai importanţi ai anilor '90, între care mulţi laureaţi Nobel şi nobelizabili, PEN-Clubul internaţional, dar şi oameni politici îl susţin pe Rushdie. Urmează alte romane bune, traduse şi la noi, alte două neveste, din ce în ce mai tinere şi mai frumoase (cu a treia, editoarea Elisabeth West, mai are un băiat, Milan) şi o existenţă de roman poliţisto-erotico-politic, plină de drame, dar şi de scene comice, de călătorii incognito şi de prietenii cu celebrităţi. Scrisă cu un fel plăcut de detaşare (nu foloseşte persoana I, ci un narator calm, nesentimental), Joseph Anton. Memorii o să vă pasioneze, cu siguranţă.
Dacă numele lui Salman Rushdie e cunoscut de multe milioane de oameni, asta nu se datorează în primul rând faptului că e un scriitor bun. Sunt destui scriitori cel puţin la fel de valoroşi ca el azi în lume. Uriaşa lui faimă internaţională are şi o cauză extraliterară: la 14 februarie 1989, bătrânul ayatollah Khomeini, şeful religios al Iranului, a dat un edict de condamnare la moarte pentru autorul romanului "Versetele satanice”, considerat insultător pentru Profet şi un atac la adresa Islamului, ba chiar a oferit o recompensă uriaşă celui ce-l va omorî pe Rushdie. Aşa am învăţat un nou cuvânt, fatwa, ordinul de a-l ucide pe blasfemator. Din acel moment, viaţa scriitorului englez de origine indiană - distins cu Booker Prize în 1981 pentru Copiii din miez de noapte şi nominalizat în 1983 la acelaşi prestigios premiu pentru Ruşinea - avea să se schimbe dramatic. Supranumit de fundamentalişti Satan Rushdie şi vânat de fanatici, a fost nevoit să trăiască mai bine de un deceniu sub protecţia ofiţerilor înarmaţi de la Divizia Specială britanică şi de la serviciile secrete americane. A stat ascuns pe la prieteni sau în case conspirative (vreo 30 de locaţii diferite), a călătorit sub o identitate falsă, Joseph Anton, compusă din prenumele a doi scriitori admiraţi, Conrad şi Cehov. Toată această perioadă cât a fost Joseph Anton (ofiţerii însoţitori îl strigau Joe) e povestită în cea mai recentă carte a lui. Semnat cu ambele nume, cel real, celebru, şi cel fals, necunoscut, volumul memorialistic e senzaţional şi ca mărturie, şi ca "acţiune”, fiindcă pe parcursul celor aproape 11 ani multe se petrec în viaţa lui. Lansată pe plan mondial la 18 septembrie, cartea a apărut la Polirom (în seria completă de autor) în traducerea foarte bună a Danei Crăciun, în aceeaşi zi. Asta da, sincronizare şi nu e prima oară când cititorii români au parte de cărţi ultraproaspete ale unor vestiţi autori străini. Cum era de aşteptat, din Memorii aflăm o mulţime de amănunte din viaţa personală a "scriitorului blestemat”. Salman e unicul fiu, pe lângă trei fete, al unei familii indiene înstărite din Bombay, care la un moment dat, din motive tainice, se mută în Pakistan. De religie musulmană, dar liberal în convingeri, tatăl avea numele nobil Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi, pe care, student la Cambridge, şi-l schimbase în Anis Rushdie, după filosoful arabo-spaniol din sec. XII Ibn Rushd, zis şi Averroes. Cultivat, risipitor al averii moştenite, beţiv şi uneori violent, Anis şi-a dus băiatul de 13 ani în Anglia, la o şcoală particulară cu tradiţie, unde a fost nefericit, fiindcă era străin, prea deştept şi nu se pricepea la sporturi. Studiile şi le-a continuat, pe urmele tatălui, la Cambridge. Fără Dumnezeu, dar fascinat de religii şi mituri, a insistat să i se predea un curs special despre Mahomed şi răspândirea Islamului, a descoperit că vrea să devină scriitor (avea în genă darul marilor povestitori orientali) şi s-a întreţinut în timpul studiilor scriind reclame. Rebel şi excentric, a lucrat mai mulţi ani în publicitate la Londra, în paralel făcându-şi mâna cu mai multe romane slabe, pe care azi le numeşte "gunoaie”. Până când şi-a dat seama că băiatul indian care îşi făurise o viaţă printre englezi şi avea acum o apartenenţă multiplă ar putea să-şi recupereze prin scris identitatea originară. Împreună cu prima lui soţie, Clarissa, cu care avea un fiu, Zafar, călătoreşte prin India şi adună material pentru romanul "Copiii din miez de noapte”, terminat în 1968 şi apărut abia în 1981, dar cu mare succes de public şi critică: e considerat "cea mai bună carte în engleză din ultimul sfert de secol” şi ia mai multe premii. Asta îl determină să renunţe la slujbă şi, cu acordul Clarissei, să devină scriitor cu normă întreagă. Urmează 7 ani buni, alt roman bine primit, Ruşinea (de data asta despre Pakistan), despărţirea de soţie şi lucrul la romanul lui cel mai ambiţios în plan intelectual şi fără nici o intenţie de blasfemie, Versetele satanice, cu scene din viaţa Profetului. În 1988 termină cartea, se recăsătoreşte cu scriitoarea Marianne Wiggis, o femeie instabilă emoţional, care nu îndrăzneşte să-l părăsească după fatwa, dar îi face viaţa un iad. De parcă manifestaţiile violente de protest ale islamiştilor, soldate cu morţi, arderea cărţilor lui în public, ameninţarea permanentă cu moartea şi viaţa hăituită n-ar fi fost de ajuns. În cele din urmă se despart, ea neputând suporta tensiunea. Interzis în ţările islamice, romanul despre Profet şi Arhanghelul Gabriel ajunge pe locul I în topul vânzărilor din SUA, iar scriitorii cei mai importanţi ai anilor '90, între care mulţi laureaţi Nobel şi nobelizabili, PEN-Clubul internaţional, dar şi oameni politici îl susţin pe Rushdie. Urmează alte romane bune, traduse şi la noi, alte două neveste, din ce în ce mai tinere şi mai frumoase (cu a treia, editoarea Elisabeth West, mai are un băiat, Milan) şi o existenţă de roman poliţisto-erotico-politic, plină de drame, dar şi de scene comice, de călătorii incognito şi de prietenii cu celebrităţi. Scrisă cu un fel plăcut de detaşare (nu foloseşte persoana I, ci un narator calm, nesentimental), Joseph Anton. Memorii o să vă pasioneze, cu siguranţă.
Alte articole din acest numar
- Insule misterioase
- Răspuns pentru MARIN CURCULESCU - Bucureşti, F. AS nr. 1038 - "Sufăr de sindrom Ménière şi nu găsesc nici o ameliorare”
- "Îi mulţumesc, şi eu, d-lui MIRCEA PEIA”
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
