Am 36 de ani și sunt mama unui adolescent cu vocea în schimbare. În fiecare dimineață traversez orașul de la o margine sudică până în centru. Singurul tovarăș de drum este matizul meu alb. De ce Matiz? Simplu - e criză. "Draga mea, e tot ce ne permitem în perioada asta. E mică, consumă puțin și, în plus, tu nu conduci așa de bine, cât să poți să te descurci cu o mașină mai mare”. Are dreptate, nu conduc așa de bine, pe cât mi-ar fi plăcut și, în plus, e criză. Nu am înțeles niciodată cum un fenomen social precum criza financiară poate fi, în același timp, justificarea și cauza tuturor problemelor care pot apărea vreodată. La fel, nu înțeleg cum aceleași probleme analizate într-o eră în care nu exista o criză financiară puteau fi cumva explicate. Nu înțeleg cum au putut trăi părinții mei fără să poată da vreodată vina pe criză.
Dimineața ascult radioul, în mașină. Un post de radio care, deși comercial, are mai puține pauze publicitare. Mă destinde cumva în traficul super aglomerat al Bucureștiului. Cineva vociferează dintr-o mașină din spatele meu și miroase îngrozitor a fum de eșapament. Ne grăbim cu toții, undeva unde trebuie să ajungem cât mai repede, pentru că în perioada asta de criză nu-ți poți permite luxul de a întârzia. Nu! Niciodată, nicăieri. Și totuși, la radio ascult o melodie drăguță, veselă, în care se vorbește despre iubire și mare și soare. Îmi place, și uit pentru câteva momente de trafic, de Matiz sau de serviciu. Eu spre serviciu mă grăbesc. Când se termină melodia, o voce de radio mă trezește, anunță știri de ultimă oră, din politică. Cineva a fost arestat și trimis în judecată pentru fapte de corupție.
În studenție, politica mă amuza, citeam cu plăcere schițele lui Caragiale și mă distram pe seama politicienilor - personaje viu colorate. Eram cumva un observator extern, indiferent. Dar acum e criză, și nu pot să mă mai amuz de valabilitatea scrierilor caragialiene. În timpurile noastre contemporane, politica este cumva legată visceral de criză, iar criza este cauza tuturor relelor de pe pământ. Politicienii sunt micile mașinării care lucrează în folosul marilor conspirații mondiale ce generează criza, iar limbajul lor greoi, dogmatic și aberant nu face altceva decât să-mi amintească de criză, de salariul micșorat și de... Matiz. Trebuie să fiu atentă la trafic. Bucureștiul este fascinant. Întotdeauna mi-a plăcut acest oraș care forfotește la orice oră, ziua sau noaptea. E plin, pulsează asemeni unui organism viu.
Cum traversează orașul criza financiară? Este un oraș plin de mall-uri, de supermarketuri foarte aglomerate. Este un oraș care expune simultan magazine de lux și covrigării ieftine și mizere. Bucureștiul este un oraș dominat de comercial, un oraș traversat zilnic de milioane de mașini grăbite spre undeva, pentru că e criză. Un oraș a cărui față se schimbă în funcție de reclame, de banerele publicitare atârnate pe fațadele clădirilor istorice.
Într-o zi, având treabă la Magazinul Unirea - simbol al centrului orașului (să nu vă imaginați că mergeam la shopping! Nu, pentru că e criză! Mergeam la o bancă comercială, cu sediul în magazin, ca să plătesc rata unui credit făcut pe timp de criză) - am avut ocazia să simt frica, panica la cote ce frizau nebunia. Închipuiți-vă că mă apropiam de magazin, când am auzit țipete îngrozite de spaimă, am ridicat privirea și am văzut cum oamenii de pe trotuarul din fața magazinului țopăiau și strigau îngroziți. Nu înțelegeam ce se întâmplă, nu vedeam cauza acestei isterii generale, vedeam doar o imagine apocaliptică, o mare de oameni (în fața Magazinului Unirea e mereu foarte aglomerat), care strigau și țopăiau îngroziți, cu mâinile ridicate spre cer. Am tras aer în piept și am încetinit pasul neștiind ce să fac. Când m-am apropiat suficient de trotuar, simțeam că pulsul îmi bate la cote cum rar mi se întâmplă, dar am descoperit motivul pentru care toți oamenii ăia urlau îngroziți. Era un șobolan. Da, un animal speriat la rândul său, care alerga în zig zag pe trotuar și care, într-un final, a sfârșit pe carosabil, sub roțile unei mașini de lux. Am răsuflat ușurată, oamenii și-au continuat drumul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cineva din spatele meu comenta: "De când a început criza, n-au mai avut bani pentru deratizare. Or să ne mănânce șobolanii, ca pe vremea lui Ceaușescu!”. Cine nu a mai avut bani pentru deratizare și când a început criza?
Da, trist! Dar măcar știm cu toții motivul pentru care în București există atât de multă mizerie, atât de multe zoaie ascunse sub preșul reclamelor frivole ce ilustrează luxul. Criza!
Conduc atent Matizul pe o străduță aglomerată și plină de gropi. Încerc să evit craterele, atât cât îmi permit abilitățile mele de șofer, mașinile coparticipante la trafic, dar și capacitatea mașinii de a răspunde prompt tuturor comenzilor mele. Visez cum într-o zi o să-mi cumpăr o altă mașină și calculez în minte cât și cum ar trebui să economisesc ca să-mi permit o mașină nouă. Cam 5 ani. Mi s-a părut un termen acceptabil, pentru vremuri de criză. Sper să mai reziste Matizul încă 5 ani, și după aceea o să-mi cumpăr o mașină nouă. Eram mulțumită de calculele mele și începusem deja să mă gândesc cam ce mașină mi-ar plăcea peste 5 ani. Visam. M-a trezit, aproape brutal, vocea în schimbare a adolescentului meu, pe care tocmai îl luasem de la școală și care mă anunța că peste 5 ani o să aibă 18 ani, deci o să fie major. "Și?”, am întrebat naivă. "Păi, la 18 ani, trebuie să îmi luați mașină, iar eu vreau o mașină nouă”. Îmi vine să plâng. Și nu pentru că e criză sau pentru că eu conduc un Matiz, nici măcar pentru că n-o să am o mașină nouă în viitorul apropiat. Îmi vine să plâng pentru că în curând o să am un copil de 18 ani, iar eu încă nu am învățat să fiu adult.
Da, e criză. Și partea bună a acestei crize este că ne oferă o justificare bună pentru orice. Ne oferă o scuză bună și în fața noastră, dar și în fața altora. E criză financiară, și din această cauză politicienii sunt corupți, orașul e murdar, copilul devine adult, în cele din urmă, biserica își uită menirea, soții au relații extraconjugale, iar eu conduc un Matiz.
CLAUDIA BONTO
Niciodată toamna...
Nu a fost dragoste la prima vedere. Ani la rând am făcut exerciții de supraviețuire, ca să pot trece dincolo de ea. De cum își anunța venirea, nu știam cu ce să-mi acopăr sufletul, să nu o simtă, să nu-l găsească. Atâta tristețe... atâta pustiu... atâta plecare... atâtea plecări... Muream în fiecare toamnă câte puțin...
Într-o noapte fără de vise, am recitit Micul Prinț și am învățat de la el să-mi îmblânzesc toamnele, să-mi recreez legăturile sufletești... Am avut nevoie de răbdare. Mai întâi a trebuit să mă împrietenesc cu toamnele de care fugisem de-a lungul vieții și rămăseseră netrăite. Sau trăite pe jumătate. Apoi, mi-am făcut timp să-mi pregătesc întâlnirile cu toamnele ce urmau să vină. Să mă încarc cu emoție, cu bucurie, cu iubire, cu pace, cu răbdare și, cel mai important, să construiesc poduri pentru ca toamna să mă găsească și să-mi umple sufletul cu darurile ei.
Toamnă! Culoare, parfum, aromă, lumină magică, aduceri aminte, iertări, povești, vise, tăceri tămăduitoare, splendori, desăvârșiri, minuni, colecții de imagini și gânduri frumoase, locuri în care mă adăpostesc de ploaie, de frig, de noroi...
E anotimpul în care îmi găsesc răgazul de a deschide ușa către mine însămi, în serile acelea cețoase și reci, în care închid ferestrele către lume. Uneori, visez să-mi dau întâlnire cu toamna în munți. Să fac plimbări lungi prin codrii ruginii. Să mă întorc de fiecare dată cu sufletul plin de culoare și lumină.
Dar până când toamna se va muta în mine și până când îmi vor fi căzut toate frunzele, învăț de la toamnă a trăi și a muri frumos, pentru a putea renaște cândva într-un alt anotimp.
MARILENA BÎRSAN