Încheierea Păcii de la Paris, ce a consfinţit renaşterea României, şi decretele regale pentru alipirea fiecărei provincii recuperate la trunchiul istoric, au impus săvârşirea următorului act, al Încoronării, ce era şi ultimul.
În preajma Tronului vegheau oameni de stat precum Ionel Brătianu, Mihai Pherekide, generalul Ion Averescu, mitropolitul primat Miron Cristea şi istorici de talia lui Nicolae Iorga, care făceau diferenţa între stat şi coroană, între construcţia efemeră şi simbolul etern. În plin entuziasm popular, încă din vara anului 1920, au alcătuit o comisie pentru organizarea Încoronării. La propunerea marelui istoric s-a ales oraşul Alba Iulia, prima capitală, de la 1 noiembrie 1600, a celor trei ţări unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Prima activitate a fost înălţarea unei mari catedrale, în zona fostei biserici înălţate de marele voievod, în 1597. Drept model s-a ales Biserica Domnească, ridicată de Petru Cercel, fratele Unificatorului, la Târgovişte. Lucrările începute la 28 martie 1921, după planurile arhitectului Victor G. Stephănescu, au fost finalizate la mijlocul lunii septembrie 1922, la 8 octombrie având loc sfinţirea şi primirea hramului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în memoria primului întregitor al românilor şi patron al evenimentului.
Duminică, 15 octombrie 1922, debutase ca o zi mohorâtă. Ploua uşor, cu intermitenţe. Trenul regal, plecat de la Sinaia, a ajuns în gara din Alba Iulia la ora 9,30. Regele şi Regina au coborât pe peron, însoţiţi de Elisabeta, regina Greciei, Maria, regina Yugoslaviei, Carol, principele moştenitor, principii Ileana şi Nicolae. Au fost întâmpinaţi de o mulţime aleasă: Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, preşedinţii celor două Camere, guvernul ţării, 40 de demnitari străini, toţi sosiţi la ora 8, cu un tren special, şi o companie de onoare. După intonarea Imnului Regal, suveranilor li s-a oferit de către primarul oraşului pâine şi sare.
strălucea ca un astru, îmbrăcată într-o rochie roşie-aurie şi având pe umeri o mantie purpurie, căptuşită cu albastru-argintiu şi tivită cu blană de hermină, după modelul bizantin, pe care sclipeau, brodate, emblemele provinciilor României. Pe cap, cum se vede şi în fotografiile făcute în ziua de 7 octombrie 1922, de soţia fotografului Etienne Lonyai, avea un voal de borangic auriu, lucrat de ţărăncile din Bran, prietenele Mariei din vacanţele petrecute în castelul familiei. Cortegiul Regal, cu două plutoane din Regimentul de Escortă, urmate de mareşalul Curţii, de Familia Regală şi încă două plutoane din Regimentul 4 Roşiori, regimentul Reginei, s-a îndreptat apoi spre Catedrala Încoronării, trecând prin mulţimea alcătuită, poate, din aceiaşi oameni care se adunaseră şi la 1 decembrie 1918, acum, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie.
Cu o zi în urmă, trenurile din toate colţurile Ardealului, din Moldova reîntregită, chiar şi din Bucureşti, aduseseră valuri de români, dornici să asiste la marele eveniment. În biserică, Suveranii au ocupat cele două tronuri împărăteşti, aşezate unul în faţa celuilalt. În faţa Regelui stătea Mihai Pherekide, preşedintele Senatului, şi lângă el Mihai Orleanu, preşedintele Camerei, primul ţinând coroana de oţel a lui Carol I, iar cel de al doilea coroana de aur, încrustată cu pietre scumpe, opera giuvaergiului parizian Faliza. Mantiile regale erau ţinute de generalii Alexandru Lupescu şi Ioan Popovici. Serviciul religios a fost celebrat de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, iar Miron Cristea a oficiat Te Deum-ul, împreună cu toţi mitropoliţii şi episcopii din subordine. La sfârşitul acestei liturghii "nu prea lungi”, cum aprecia Regina, după ce mitropolitul primat a sfinţit coroanele şi mantiile regale, corul a intonat îngereşte "Vrednic eşti de cinste”. Cântarea urca impresionant spre Pantocrator, spre picturile aurite ale lui Costin Petrescu. Într-o linişte desăvârşită, Regele şi Regina s-au îndreptat către ieşire, în spatele lor formându-se un nou convoi. Acest nobil alai, însoţit de uralele mulţimii, a pornit încet, pe un covor roşu, spre baldachinul anglo-saxon, ridicat dinaintea clopotniţei, sub care trebuia să se desfăşoare încoronarea. Când Suveranii au ajuns sub baldachin, cei doi generali le-au pus pe umeri mantiile, apoi au înaintat spre ei preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, cu cele două coroane; aceştia s-au oprit dinaintea lor şi fanfara a intonat Imnul Regal. Ca dintr-un singur piept a răsunat: "Trăiască Regele”! Stegarii regimentelor prezente au aplecat steagurile în semn de închinare şi, copleşit de emoţie, Regele a luat coroana de oţel din mâinile bătrânului Pherekide şi şi-a aşezat-o singur pe creştet. Poporul a izbucnit iarăşi, mai cu suflet: "Trăiască Regele”! Clopotele s-au însufleţit şi ele, iar la auzul lor, dincolo de zidurile Cetăţii, au prins să bată alte clopote şi, tot astfel, până departe. Acest vacarm înălţător a fost străpuns de salve de tun. În mijlocul acestui vuiet, Regina a îngenuncheat în faţa Regelui, care, luând coroana de aur din mâinile preşedintelui Orleanu, i-a pus-o pe cap. Apoi, cu un gest de mare nobleţe, a luat-o de mână, a îndemnat-o să se ridice şi a sărutat-o. Imnul Regal s-a auzit din nou, în aclamaţiile mulţimii. Preşedintele Senatului, Mihai Pherekide, a ţinut un scurt, dar plin de simţire discurs de consacrare a Încoronării, căruia Regele
Ferdinand I i-a răspuns cu o Proclamaţie, din textul căreia reţinem esenţialul: "Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe Tron, am rugat cerul să dea rod muncii, ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele Ţări, ca bun Român, şi ca Rege. Pronia cerească a binecuvântat şi, prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al Neamului nostru, marea unire! Am venit astăzi cu Regina - care ne-a fost tovarăş în credinţă, neclintită la restrişte şi la bucurie - ca, printr-această sărbătoare, să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru Popor, legătura ce ne uneşte de-a pururea cu dânsul. Punând pe Capul Meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, Mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare!”. Impresionante cuvinte, gândite şi scrise de acest rege erudit. Ceremonia se încheiase. Era ora 11,30. Urma banchetul. Suveranii, Familia Regală, Guvernul, diplomaţii străini şi 300 de invitaţi au luat loc în jurul meselor amenajate în sala Unirii. În sala Teatrului, era organizat banchetul parlamentarilor şi ziariştilor, dar banchetul cel mare, pentru 20.000 de persoane, s-a desfăşurat pe Câmpul lui Horea. Semnul de încheiere a banchetului a fost dat de Suverani, care s-au ridicat de la masă şi s-au îndreptat, în fruntea unui cortegiu alcătuit după protocolul prestabilit, către platoul Cetăţii, unde aşteptau 40 000 de oameni, mulţime şi trupe. După intonarea Imnului Regal, Regele a trecut în revistă regimentele. A urmat apoi spectacolul mult aşteptat al defilării glorioşilor soldaţi ce eliberaseră provinciile ancestrale de jugul străin şi care, învingători şi buni creştini, intraseră în Budapesta, unde, cât au stat, şi-au luat de la gură şi au hrănit populaţia înfometată de bolşevici. Se cuvine o notă. Regele, ca german prin naştere, nu înţelegea să fie doar suveranul românilor: "Vreau ca în hotarele României Mari toţi fiii
buni ai Ţării, fără deosebire de religie şi naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi”. Era Regele tuturor românilor şi al tuturor locuitorilor neromâni din acest spaţiu a cărui inimă devenise Ardealul. La 17,30, în acordurile Imnului Regal şi însoţită de aclamaţii, Familia Regală cu suita s-a îndreptat spre Gara Alba Iulia. La Bucureşti, timp de încă două zile, o aştepta un program încărcat. Ziarele epocii ne dezvăluie că ţăranii şi-au prelungit popasul în Alba Iulia până în ziua de 17 octombrie, fără teama de jandarmii unguri, fericiţi că sunt români. Ca în poveşti, sărbătorirea Încoronării a durat trei zile şi trei nopţi!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
