Armele psihotronice şi preţul lor

* În urmă cu câţiva ani, arhivele serviciilor secrete sovietice s-au deschis şi o parte din dosare au fost desecretizate. Printre acestea, se numără şi "Dosarul special 25”, care conţine mărturii, schiţe, declaraţii, fotografii şi pelicule incredibile, dovezi ale unui proiect înfricoşător: crearea unei arme psihotronice, care să poată controla şi manipula minţile omeneşti. Deşi au fost plătite chiar cu viaţa, de cei care le-au inventat, experienţele continuă şi în ziua de azi *

O moarte suspectă

În dimineaţa zilei de 30 ianuarie 2002, directorul Institutului de Psihologie Aplicată din Moscova, Andrei Bruşlinski, se afla în biroul său, clasând cu mare atenţie documente importante, pe care urma să le studieze aca­să. În ziua următoare, avea să înceapă Conferinţa in­ter­naţională de psihologie, la care profesorul Bruş­linski trebuia să prezinte rezultatele extraordinare ale muncii sale. De câţiva ani, savantul lucra la o metodă complexă de depistare şi prin­de­re a tero­riş­ti­lor, prin intermediul unei arme psi­hotronice, ce ac­ţio­na la nivel men­tal. Tehnica ar fi stârnit inte­re­sul mai multor ser­vicii spe­cia­le, care astfel ar fi pu­tut desco­peri unde se află persoa­nele bă­nuite de acte criminale, ba chiar să le şi prevadă intenţiile. Întrea­ga comunitate a oame­nilor de şti­inţă aştepta cu mare interes pre­zen­tarea aces­tei metode cu ade­vărat revoluţionare care, în sfâr­şit, urma să stopeze flagelul mon­­dial al terorismului.
Către seară, profesorul Bruş­linski şi-a luat servieta cu pre­ţioa­sele documente şi, după ce a schimbat câteva cuvinte cu se­cre­tara, a coborât în grabă scă­rile. A luat un taxi de la intrarea institutului şi s-a îndreptat direct spre casă. Secretara sa a fost ulti­ma persoană care l-a văzut în viaţă.
După un timp, soţia lui Bruş­linski, care îşi aştepta soţul să vi­nă acasă, auzind nişte zgomote ciu­date pe scara blocului, a ieşit pe palier. Savantul zăcea într-o bal­tă de sânge, bătut cu sălbă­ticie. Deşi a fost de îndată dus la spital, profesorul a mu­rit. După câ­teva săptămâni de anchetă, procuratura a închis cazul. Versiunea ofi­cială: jaf. Familia şi colegii apropiaţi ai savantului au însă altă părere. "Când profesorul a fost găsit de soţia sa bătut şi în stare de in­conştienţă, peste tot, în jurul său, erau împrăştiaţi bani. Buzunarele îi fuseseră în­toar­se pe dos, în aşa fel încât să pară un jaf. Însă pro­fesorul avea încă la mână ceasul scump şi, pe deget, ve­righeta de aur. Numai geanta cu proiectul dis­păruse fă­ră urmă!”, povesteşte Nikolai Korolev, unul din pro­fesorii cu care lucrase Bruşlinski la proiectul anti­tero. "Metoda era valoroasă şi probabil nu trebuia să fie niciodată prezentată pu­blic. Deşi la proiect au lucrat mai mulţi cercetători, in­clusiv eu, toate aspectele şi deta­liile le cunoştea numai profesorul Bruşlinski. De­pis­tarea teroriştilor s-ar fi realizat prin metode «elas­tice», de provocare a câm­pu­lui informaţional al per­soa­nelor suspectate. La baza teh­nicii era folosită teoria reflexelor condiţionate a lui Pav­lov. Astfel, teroriştii ar fi putut fi descoperiţi prin inci­tarea informaţiilor pe care ei le deţineau. Stimu­larea surselor informaţionale ar fi provocat indivizilor vizaţi, ca un reflex, reacţii in­vo­luntare. Printr-un pro­gram special pe computer, ur­ma acţiunea propriu-zisă de depistare a locului în care se aflau suspecţii”.
Moartea suspectă a profesorului Bruşlinski nu este însă un caz singular. De multe ori, cei care au îndrăznit să se apropie periculos de soluţionarea atacurilor tero­riste, în spatele cărora se ascund oameni importanţi şi sume uriaşe, au plătit cu viaţa pentru această încercare.

Arma din creier

Încă de la începutul secolului XX, cercetătorii mili­tari din ţările avansate economic s-au străduit să reali­zeze o armă puternică, prin intermediul căreia să poată controla minţile oamenilor, transformându-i în simple marionete.
În 1923, profesorul Bernard Kajinski, un renumit inginer electronist rus, propunea o idee ieşită din co­mun: un instrument capabil să emită co­menzi prin care oa­menii să fie ma­nipulaţi, indiferent de dorinţa ori vo­inţa lor. Profesorul Kajinski era foarte apreciat în cercu­rile politice de la Krem­lin, pentru idei­le sale novatoare cu privire la telepatie şi folosirea aces­teia ca armă ofen­sivă. Schema dispozitivului psiho­tro­nic con­ceput de savantul rus avea un prin­cipiu complex: putea reda impul­surile creierului, transformându-le apoi în sem­nale sonore, ce puteau fi emise la distanţe mari. Potrivit cercetătorului, creierul este capabil să emi­tă unde ra­dio.Kajinski descoperise în creier anumi­te elemente care aveau un aspect şi funcţii similare păr­ţilor compo­nente ale echipamentelor electronice: con­densatoare, bo­­bine, tuburi radio, antene. Conform teo­riei sale, aces­­­te radiounde puteau fi per­­cepute de către alte cre­iere. "Cercetând alcă­tui­rea cor­pu­lui uman, am ajuns la con­clu­zia edifica­toa­re că organismul nostru re­pre­­zintă un aparat electronic complicat. El este o adevă­rată staţie radio de emi­sie-recep­ţie, capabilă să lan­se­ze şi să capteze unde elec­tromag­ne­ti­ce. Am ajuns pen­tru prima da­tă la această con­cluzie în ur­mă cu câţiva ani, absolut în­tâm­plător”, afirmă Kajinski în cartea sa intitulată "Legă­tura radio biologică”.
"Pe vremea aceea, lucram la un institut de cercetări în Caucaz, la Tbilisi. Colegul şi prietenul meu, un tâ­năr de 20 de ani, se îmbolnăvise grav de febră tifoidă. Îl vizitam zilnic, după serviciu. Într-una din zi­le, la întoarcerea acasă, mă sim­ţeam atât de obosit, încât m-am aşezat pentru câteva momente în pat şi, pe dată, am ador­mit adânc. Deodată, som­­nul mi-a fost întrerupt de un zgomot clar care aducea cu clinchetul unei lin­gu­riţe de argint ce se loveşte de marginea unui pahar. M-am ri­dicat şi m-am uitat pe masă. Nici un pahar, nici o lin­guriţă. Ceasul arăta ora 22. Mi-am alungat teme­rile nejustificate şi m-am culcat la loc, amânând pentru a doua zi vizita la prietenul meu. În ziua urmă­toare, du­pă terminarea programului, m-am îndreptat direct către casa lui. Pe măsură ce mă apropiam, o nelinişte stra­­nie punea stăpânire tot mai mult pe mine. Ajun­gând la domiciliul amicului, am aflat că acesta murise cu o seară înainte, exact la ora 22, în timp ce mama lui încerca să îi dea cu linguriţa apă dintr-un pahar. Pe măsuţa de la lângă pat încă se afla paharul cu lin­gu­riţa de argint în el. Am privit buimac întreaga scenă şi m-am gândit: «Cum aş fi putut auzi zgomotul linguriţei ce loveşte paharul de la o distanţă atât de mare?!». De felul meu, nu sunt superstiţios, şi iată-mă acum, pă­truns brusc ca de o suflare îngheţată. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că omul funcţionează ca un radio viu. Astfel mi-am putut explica cum, prin inter­me­diul acestui radio-receptor din creierul meu, am pu­tut auzi clinchetul de argint ce vestea moartea priete­nului meu”.
Teoria savantului a stârnit o ade­vă­rată senzaţie nu numai în Uniunea So­vie­tică, dar şi pe plan interna­ţio­nal. Zeci de instituţii ştiinţifice prestigioase din în­trea­ga lume l-au invitat să con­fe­renţieze pe tema teoriei radio-recep­to­rului din creier. Timp de mai bine de un an, Kajinski a susţinut conferinţe în Europa şi în America. Ajuns în Canada, a primit invitaţia de a pune în practică ipoteza sa. Rusul a acceptat imediat pro­­vo­ca­rea şi a planificat pentru urmă­toa­­rea dezbatere un ex­periment. Din echi­pa sa ştiinţifică făceau parte şi "spe­­­cialişti” trimişi de poliţia secretă so­vietică, cu scopul de a supraveghea ac­tivitatea cercetătorului. Aceştia i-au "recomandat” să anuleze demonstraţia şi să se întoarcă acasă de urgenţă. Ajuns în ţară, Kajinski a primit ordin di­rect de la Kremlin să înceapă de îndată experimen­tele pentru punerea în aplicare a teoriei sale.

Dosarul special numărul 25

În arhivele secrete ale serviciilor speciale CEKA există un dosar voluminos, care cuprinde informaţii referitoare la profesorul Kajinski şi uluitoarea sa desco­perire. Inginerul era atent monitorizat, iar cercetările sale supuse unei stricte supravegheri. După căderea cortinei de fier, când mare parte a acestor informaţii s-au dat publicităţii, s-a dovedit că acest dosar cuprin­dea date, scheme, fotografii şi rapoarte foarte exacte. Toate sub numele de "Dosarul special numărul 25”.
Conform informaţiilor din dosar, în laboratoarele se­crete ale serviciului de informaţii, profesorul Ka­jinski încerca să demonstreze că aşa-numitul radio-re­ceptor din creierul uman poate funcţiona şi este efi­cient. După luni de cercetări, experimente şi teste pe di­­verse animale, savantul a anunţat că aparatul său de trans­mitere şi introducere în creier, la nivel incon­şti­ent, a anumitor gânduri, este finalizat şi gata de a fi pus în aplicare. "Dispozitivul este alcătuit dintr-o antenă de amplifi­care, cu mai multe transformatoare şi lămpi cu catod. Gândul dumneavoastră va fi preluat de staţia radio de transmisie, care îl va amplifica şi apoi îl va retransmite în eter”.
Pentru prima dată, aparatul, care acţiona cu o putere incredibilă asupra minţii, a fost testat la finele anului 1924, la Moscova. Gândul formulat era captat de staţia radio, emis mai departe prin unde de joasă frecvenţă şi recepţionat în inconştient de către subiect. Experienţa a fost realizată pe mai mulţi câini. Profe­sorul Kajinski formula în gând comanda ca animalul să meargă în camera alăturată, să aleagă dintr-o stivă de cărţi un anume volum indicat de el şi apoi să i-l aducă. Câinele a executat cu succes comanda. Toţi patrupezii supuşi experimentului au îndeplinit ordinele orbeşte. Specia­liştii prezenţi erau uluiţi.
A doua zi după demonstraţie, inginerul Bernard Kajinski a fost "invitat” la sediul central al serviciilor se­crete. A fost întrebat direct dacă aparatul său poate ino­cula anumite gânduri "folositoare” şi subiecţilor umani. Răspunsul lui Kajinski a fost: "Sunt convins că acest «tun» va exercita influenţa dorită asupra oame­nilor şi, astfel, voinţa lor va fi înlăturată. Însă deocam­dată nu l-am testat suficient”.
Împreună cu vestitul dresor Vladimir Durov, pro­fe­sorul Kajinski a continuat seria de experienţe pe ani­malele de la circ. Timp de câţiva ani au fost supuse tes­telor zeci de animale, morse, câini şi elefanţi, peste 80 la sută dintre ele îndeplinind cu succes misiunile. Însă după o perioadă, nu se ştie din ce motiv, Vladimir Du­rov i-a expediat savantului o scrisoare prin care îi cerea insistent ca toate experimentele să ia sfârşit. Mo­tivul "oficial” a fost că, în urma acelor şedinţe, anima­lele re­fuzau să se supună comenzilor obişnuite, iar dresajele pe care le făcea aveau de suferit. Totuşi, citind scri­soa­rea, nu putem să nu ne întrebăm care era mo­tivul real. Epistola din 20 august 1928 se află în Dosa­rul 25. "Sti­mate profesore Kajinski, mi se pare că in­ven­ţia dum­nea­voastră întrece graniţele raţionalului. Mă tem, la modul cel mai serios, pentru siguranţa dum­nea­voastră. Mai mult nu vă pot spune”. Din nefe­ricire, la momen­tul primirii acelei scrisori, profesorul Kajinski nu mai era stăpânul propriei invenţii. Aparatul se afla deja în proprietatea serviciilor secrete sovietice. În toamna anului 1928, profesorul Bernard Ka­jinski a fost din nou "convocat” la sediul poliţiei se­cre­te. Nu s-a păstrat nici un document care să ofere răs­punsuri despre dis­cu­ţia acelei întrevederi. Important este faptul că, de atunci, profesorul Kajinski nu a mai fost văzut nicio­dată.

Câinele viu, cu capul tăiat

În anii următori, experimentele asupra psihicului uman şi încercările de a crea un dispozitiv pentru ma­nipularea oamenilor au continuat. Proiectul inginerului Kajinski a fost preluat de cercetători mult mai puţin scrupuloşi şi au fost realizate o serie de experimente de-a dreptul monstruoase. Din primele decenii ale se­co­lului XX, oamenii de ştiinţă ruşi, la ordinul expres al liderilor vremii, s-au străduit să creeze un super-sol­dat, cu puteri supraomeneşti, invincibil, care să nu sim­­­­tă durerea şi oboseala. Astfel, o echipă de savanţi con­­du­să de medicii chirurgi Serghei Briuhonenko şi Ni­kolai Terebinski propuneau o idee de-a dreptul şo­can­tă: subiectului să i se programeze moartea clinică, cre­ie­rul să-i fie spălat, toate amintirile şterse şi apoi, după anumite procedee, să fie reînviat. Individul de­venea astfel altcineva, un om cu o nouă identitate, cu alte obi­ceiuri, cu abilităţi fenomenale, care răspundea nu­mai la ordinele directe ale "stăpânului” său.
Pentru desăvârşirea acestei idei, savanţii şi-au în­ceput cercetările şi experimentele medicale pe câini. Îna­inte de toate trebuia demonstrat că un creier poate func­ţiona independent de trup, la comenzi trimise prin inter­mediul unui aparat. Astfel a fost creat un dispo­zitiv care imita funcţiile inimii, capabil să menţină în via­ţă capul unui câine, separat de trupul acestuia. Instru­mentul a fost prezentat în premieră la Con­gre­sul internaţional de fiziologie de la Mos­cova, în 1940. Un cap de câine, des­părţit de trup, a fost adus pe o mă­suţă, şi profesorul Ser­ghei Briuho­nen­ko a demonstrat oa­me­nilor de ştiinţă cum acesta poate răs­punde la stimuli. Me­dicul a lovit masa cu un ciocănel şi capul patrupe­dului a tresărit. Apoi i-a îndreptat spre ochi o sursă pu­ter­nică de lu­mină şi câinele a clipit. În faţa tu­turor, ca­pul animalului a fost chiar hrănit cu o bucăţică de car­ne. Câinele a înghiţit de îndată delicatesa care a ţâşnit afară prin­tr-un tub conectat la cap. Experi­men­tul a şocat întreaga co­mu­nitate a oa­me­nilor de ştiinţă.
După această demonstraţie, proiectul celor doi chi­rurgi a fost anulat. Conform declaraţiilor oficiale, mo­tivul era costul mult prea ridicat. Dar, la scurt timp du­pă spectaculosul experiment, medicul Tere­binski a suferit un accident straniu, în ur­ma căruia şi-a pierdut viaţa, iar profe­sorul Briuhonenko a fost internat într-un spital de boli psihice. Nu există dovezi în legătură cu finalizarea proiectului "super-soldat”, totuşi, nu putem să nu ne în­tre­băm dacă, în laboratoarele secrete, teribi­lul experiment nu a fost continuat şi pe su­biecţi umani. Deşi pare o idee desprin­să din cărţile ştiinţifico-fantastice, planul lui Stalin de a crea o armată de zom­bi, o armată de super-soldaţi manipulaţi printr-un dis­pozitiv psihotronic, avea toate pre­misele să poată fi pus în aplicare.
Dacă proiectul a continuat sau nu, probabil nu vom afla niciodată. Cert este că după destrămarea URSS-ului, când parte din dosarele experimentelor ştiinţifice top-secret au fost desecretizate, marele public a aflat şi despre experimentul Briuhonenko.

Manipulări colective

Conform unor teorii, dezvoltarea armelor psiho­tro­nice a atins astăzi asemenea culmi, încât acţionarea asu­­pra creierelor oa­me­nilor poate fi rea­li­zată practic prin in­ter­mediul ori­­­­cărui apa­rat elec­tronic: te­le­fon mo­bil, tele­vi­zor, radio. "Orice individ poa­te fi ma­nipulat. O asemenea in­fluenţă asu­pra ma­selor es­te practicată de mul­­tă vreme de ma­joritatea servi­ciilor secrete. Cel mai des, armele psi­­ho­tronice sunt fo­lo­site pentru a pro­vo­ca revolte sau miş­cări socia­le. Aceste ex­pe­ri­mente, apa­rent ino­fensive, sunt pu­se în apli­care des­tul de frec­vent. Un ase­me­nea caz a scă­­pat de sub con­trol şi a ajuns în pre­să, în Ja­po­nia, în a­nul 1997”, afir­mă psi­hologul Di­mi­tri Zîkov, cerce­tă­tor în cadrul Aso­cia­ţiei pentru stu­diul fenomenelor psi­­­ho­­­tronice de la No­­vosibirsk, din Ru­sia. "Într-o sea­ră, canalul de tele­viziune Tokyo TV a transmis câteva episoade din se­ria de desene ani­mate Pokemon. La 20 de minute după începerea difu­zării, sute de părinţi au apelat serviciul de ambulanţă, solicitând ajutor pentru copiii lor. Toţi descriau ace­leaşi simptome: ameţeli, greaţă, vărsă­turi, convulsii şi pierderea cunoştinţei. La câteva zile s-a declanşat o anchetă prin care s-a descoperit că în episodul de de­­sene animate fusese mon­tată o hie­ro­glifă care repre­zen­ta cuvântul moarte. Ea era as­cunsă în spatele unor ima­­gini fi­reşti. Subconştientul co­piilor însă o detec­tase. Sem­nul se repetase atât de des încât provocase copiilor simptome specifice epi­lep­siei.An­cheta nu a putut însă sta­bili de că­tre cine şi în ce scop fuseseră folosite ase­menea imagini sub­li­minale asupra creierelor copiilor”.
Un caz similar s-a pe­tre­cut şi în Georgia. În no­iem­brie 2007, la Tbilisi, mii de oameni au ieşit în stradă să de­monstreze împo­-tri­va po­li­ticilor dure ale preşe­din­telui Mi­hail Saakaşvili. După nu­mai o oră de la declan­şarea ma­­nifestaţiilor, pe străzile capi­ta­lei gruzine s-a pe­trecut un fe­nomen incredibil. Pro­­testatarii că­deau efectiv din pi­cioare, se tă­văleau pe jos de dureri, se lo­veau cu capul de pe­reţii clă­di­ri­lor. La spitalul central de urgenţe au început să soseas­că sute de oa­meni care se plân­geau de du­reri cumplite de cap şi stomac, de atacuri de panică şi pierderi de memorie. Majo­ri­tatea nu îşi aminteau nici măcar că fuseseră la demonstraţie.
Aşa cum s-a dovedit ulte­rior, pentru a alunga de­mons­tran­ţii de pe străzi, miliţia geor­giană nu a folosit numai jeturi de apă şi gloanţe de cauciuc, ci şi o armă acustică. Experţii militari afirmă că astfel de ins­tru­­mente s-au folosit şi în războiul din Irak şi Af­ga­nis­tan. Arma a fost creată în Statele Unite şi se numeşte LRAD. Ea emite sunete puternice, greu de suportat şi provoacă dureri de cap, pierderi de memorie, leşin, sentimente inexpli­cabile de teamă.
Potrivit unor informaţii apărute în presa occi­den­tală, în laboratoarele secrete ale armatei ruse, oamenii de ştiinţă se străduiesc să perfecţioneze această armă. "Undele emise de ea sunt complet insesizabile de ure­chea umană, dar foarte periculoase pentru organism. Frecvenţa acestor infrasunete este cuprinsă între 2 şi 20 de hertzi şi poate afecta funcţionarea normală a or­ganelor interne, poate provoca halucinaţii, depresii, stări de anxietate. Cele mai periculoase unde sunt cele cuprinse între 6 şi 9 hertzi. Omul bombardat cu ase­me­nea sunete are senzaţia că ţeasta capului i se va despi­ca, cade într-o stare de cumplită depresie, de panică şi groază. În astfel de momente, individul este lipsit de apărare, din mintea lui se poate extrage orice infor­maţie şi, invers, se poate inocula orice gând”.
Aparent, dosarul armelor psihotronice a fost de­mult clasat. În realitate însă, proiectul rămâne actual iar experimentele, probabil, continuă, sub aceeaşi ştam­pilă "top secret”.