În preajma Tronului vegheau oameni de stat precum Ionel Brătianu, Mihai Pherekide, generalul Ion Averescu, mitropolitul primat Miron Cristea și istorici de talia lui Nicolae Iorga, care făceau diferența între stat și coroană, între construcția efemeră și simbolul etern. În plin entuziasm popular, încă din vara anului 1920, au alcătuit o comisie pentru organizarea Încoronării. La propunerea marelui istoric s-a ales orașul Alba Iulia, prima capitală, de la 1 noiembrie 1600, a celor trei țări unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Prima activitate a fost înălțarea unei mari catedrale, în zona fostei biserici înălțate de marele voievod, în 1597. Drept model s-a ales Biserica Domnească, ridicată de Petru Cercel, fratele Unificatorului, la Târgoviște. Lucrările începute la 28 martie 1921, după planurile arhitectului Victor G. Stephănescu, au fost finalizate la mijlocul lunii septembrie 1922, la 8 octombrie având loc sfințirea și primirea hramului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în memoria primului întregitor al românilor și patron al evenimentului.
Duminică, 15 octombrie 1922, debutase ca o zi mohorâtă. Ploua ușor, cu intermitențe. Trenul regal, plecat de la Sinaia, a ajuns în gara din Alba Iulia la ora 9,30. Regele și Regina au coborât pe peron, însoțiți de Elisabeta, regina Greciei, Maria, regina Yugoslaviei, Carol, principele moștenitor, principii Ileana și Nicolae. Au fost întâmpinați de o mulțime aleasă: Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, președinții celor două Camere, guvernul țării, 40 de demnitari străini, toți sosiți la ora 8, cu un tren special, și o companie de onoare. După intonarea Imnului Regal, suveranilor li s-a oferit de către primarul orașului pâine și sare. strălucea ca un astru, îmbrăcată într-o rochie roșie-aurie și având pe umeri o mantie purpurie, căptușită cu albastru-argintiu și tivită cu blană de hermină, după modelul bizantin, pe care sclipeau, brodate, emblemele provinciilor României. Pe cap, cum se vede și în fotografiile făcute în ziua de 7 octombrie 1922, de soția fotografului Etienne Lonyai, avea un voal de borangic auriu, lucrat de țărăncile din Bran, prietenele Mariei din vacanțele petrecute în castelul familiei. Cortegiul Regal, cu două plutoane din Regimentul de Escortă, urmate de mareșalul Curții, de Familia Regală și încă două plutoane din Regimentul 4 Roșiori, regimentul Reginei, s-a îndreptat apoi spre Catedrala Încoronării, trecând prin mulțimea alcătuită, poate, din aceiași oameni care se adunaseră și la 1 decembrie 1918, acum, cu ochii înlăcrimați de bucurie. Cu o zi în urmă, trenurile din toate colțurile Ardealului, din Moldova reîntregită, chiar și din București, aduseseră valuri de români, dornici să asiste la marele eveniment. În biserică, Suveranii au ocupat cele două tronuri împărătești, așezate unul în fața celuilalt. În fața Regelui stătea Mihai Pherekide, președintele Senatului, și lângă el Mihai Orleanu, președintele Camerei, primul ținând coroana de oțel a lui Carol I, iar cel de al doilea coroana de aur, încrustată cu pietre scumpe, opera giuvaergiului parizian Faliza. Mantiile regale erau ținute de generalii Alexandru Lupescu și Ioan Popovici. Serviciul religios a fost celebrat de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, iar Miron Cristea a oficiat Te Deum-ul, împreună cu toți mitropoliții și episcopii din subordine. La sfârșitul acestei liturghii "nu prea lungi”, cum aprecia Regina, după ce mitropolitul primat a sfințit coroanele și mantiile regale, corul a intonat îngerește "Vrednic ești de cinste”. Cântarea urca impresionant spre Pantocrator, spre picturile aurite ale lui Costin Petrescu. Într-o liniște desăvârșită, Regele și Regina s-au îndreptat către ieșire, în spatele lor formându-se un nou convoi. Acest nobil alai, însoțit de uralele mulțimii, a pornit încet, pe un covor roșu, spre baldachinul anglo-saxon, ridicat dinaintea clopotniței, sub care trebuia să se desfășoare încoronarea. Când Suveranii au ajuns sub baldachin, cei doi generali le-au pus pe umeri mantiile, apoi au înaintat spre ei președinții Corpurilor Legiuitoare, cu cele două coroane; aceștia s-au oprit dinaintea lor și fanfara a intonat Imnul Regal. Ca dintr-un singur piept a răsunat: "Trăiască Regele”! Stegarii regimentelor prezente au aplecat steagurile în semn de închinare și, copleșit de emoție, Regele a luat coroana de oțel din mâinile bătrânului Pherekide și și-a așezat-o singur pe creștet. Poporul a izbucnit iarăși, mai cu suflet: "Trăiască Regele”! Clopotele s-au însuflețit și ele, iar la auzul lor, dincolo de zidurile Cetății, au prins să bată alte clopote și, tot astfel, până departe. Acest vacarm înălțător a fost străpuns de salve de tun. În mijlocul acestui vuiet, Regina a îngenuncheat în fața Regelui, care, luând coroana de aur din mâinile președintelui Orleanu, i-a pus-o pe cap. Apoi, cu un gest de mare noblețe, a luat-o de mână, a îndemnat-o să se ridice și a sărutat-o. Imnul Regal s-a auzit din nou, în aclamațiile mulțimii. Președintele Senatului, Mihai Pherekide, a ținut un scurt, dar plin de simțire discurs de consacrare a Încoronării, căruia Regele Ferdinand I i-a răspuns cu o Proclamație, din textul căreia reținem esențialul: "Prin grația lui Dumnezeu și voința Națională, am moștenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe Tron, am rugat cerul să dea rod muncii, ce, fără preget, eram hotărât să închin iubitei mele Țări, ca bun Român, și ca Rege. Pronia cerească a binecuvântat și, prin bărbăția poporului și vitejia ostașilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului și să înfăptuim dorul de veacuri al Neamului nostru, marea unire! Am venit astăzi cu Regina - care ne-a fost tovarăș în credință, neclintită la restriște și la bucurie - ca, printr-această sărbătoare, să consacrăm în fața Domnului și a scumpului nostru Popor, legătura ce ne unește de-a pururea cu dânsul. Punând pe Capul Meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, Mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională, și salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare!”. Impresionante cuvinte, gândite și scrise de acest rege erudit. Ceremonia se încheiase. Era ora 11,30. Urma banchetul. Suveranii, Familia Regală, Guvernul, diplomații străini și 300 de invitați au luat loc în jurul meselor amenajate în sala Unirii. În sala Teatrului, era organizat banchetul parlamentarilor și ziariștilor, dar banchetul cel mare, pentru 20.000 de persoane, s-a desfășurat pe Câmpul lui Horea. Semnul de încheiere a banchetului a fost dat de Suverani, care s-au ridicat de la masă și s-au îndreptat, în fruntea unui cortegiu alcătuit după protocolul prestabilit, către platoul Cetății, unde așteptau 40 000 de oameni, mulțime și trupe. După intonarea Imnului Regal, Regele a trecut în revistă regimentele. A urmat apoi spectacolul mult așteptat al defilării glorioșilor soldați ce eliberaseră provinciile ancestrale de jugul străin și care, învingători și buni creștini, intraseră în Budapesta, unde, cât au stat, și-au luat de la gură și au hrănit populația înfometată de bolșevici. Se cuvine o notă. Regele, ca german prin naștere, nu înțelegea să fie doar suveranul românilor: "Vreau ca în hotarele României Mari toți fiii buni ai Țării, fără deosebire de religie și naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi”. Era Regele tuturor românilor și al tuturor locuitorilor neromâni din acest spațiu a cărui inimă devenise Ardealul. La 17,30, în acordurile Imnului Regal și însoțită de aclamații, Familia Regală cu suita s-a îndreptat spre Gara Alba Iulia. La București, timp de încă două zile, o aștepta un program încărcat. Ziarele epocii ne dezvăluie că țăranii și-au prelungit popasul în Alba Iulia până în ziua de 17 octombrie, fără teama de jandarmii unguri, fericiți că sunt români. Ca în povești, sărbătorirea Încoronării a durat trei zile și trei nopți!