90 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia

Emanuel Badescu
Încheierea Păcii de la Paris, ce a consfințit re­naș­terea României, și decretele regale pentru ali­pirea fiecărei provincii recuperate la trun­chiul istoric, au impus săvârșirea următorului act, al În­coronării, ce era și ultimul.

În preajma Tronului ve­gheau oameni de stat precum Ionel Brătianu, Mihai Pherekide, generalul Ion Averescu, mitropolitul primat Miron Cristea și istorici de talia lui Nicolae Iorga, care făceau diferența între stat și coroană, între construcția efemeră și simbolul etern. În plin entuziasm popular, încă din vara anului 1920, au alcătuit o comisie pentru organizarea Încoronării. La propunerea marelui istoric s-a ales orașul Alba Iulia, prima capitală, de la 1 no­iem­­brie 1600, a celor trei țări unite sub sceptrul lui Mi­hai Viteazul. Prima activitate a fost înălțarea unei mari catedrale, în zona fostei biserici înălțate de marele vo­ie­vod, în 1597. Drept model s-a ales Biserica Dom­neas­că, ridicată de Petru Cercel, fratele Unificatorului, la Târgoviște. Lucrările începute la 28 martie 1921, du­­pă planurile arhitectului Victor G. Stephănescu, au fost finalizate la mijlocul lunii septembrie 1922, la 8 oc­­­­tombrie având loc sfințirea și primirea hramului Sfin­­ților Arhangheli Mihail și Gavril, în memoria pri­mului întregitor al românilor și patron al evenimen­tului.
Duminică, 15 octombrie 1922, debutase ca o zi mo­­­­­horâtă. Ploua ușor, cu intermitențe. Trenul regal, plecat de la Sinaia, a ajuns în gara din Alba Iulia la ora 9,30. Regele și Regina au coborât pe peron, însoțiți de Elisabeta, regina Greciei, Maria, regina Yugos­laviei, Carol, principele moștenitor, principii Ileana și Ni­co­lae. Au fost întâmpinați de o mulțime aleasă: Ion I.C. Brătianu, președintele Con­siliului de Miniștri, pre­șe­din­ții celor două Ca­me­re, guvernul țării, 40 de dem­­ni­tari străini, toți sosiți la ora 8, cu un tren special, și o com­panie de onoa­­re. Du­pă in­to­narea Im­nului Re­­gal, su­­vera­nilor li s-a ofe­rit de către primarul ora­­șului pâine și sare. strălucea ca un astru, îmbră­cată într-o ro­­chie ro­șie-aurie și având pe umeri o man­tie purpurie, căptu­șită cu albastru-argintiu și tivită cu blană de her­mi­nă, după modelul bizantin, pe care scli­peau, bro­da­te, emblemele provinciilor Ro­mâ­niei. Pe cap, cum se vede și în fotografiile făcute în ziua de 7 oc­tombrie 1922, de soția fo­to­gra­fului Etienne Lonyai, avea un voal de bo­ran­gic auriu, lucrat de ță­răn­cile din Bran, pri­e­tenele Mariei din va­can­țele petrecute în cas­telul familiei. Cor­te­giul Regal, cu două plu­toa­ne din Regi­men­tul de Es­cortă, urmate de ma­reșalul Curții, de Fa­milia Re­ga­lă și încă două plu­toane din Re­gi­mentul 4 Ro­șiori, re­gi­men­tul Regi­nei, s-a îndreptat apoi spre Ca­­tedrala În­coronării, trecând prin mulțimea al­că­tuită, poa­te, din aceiași oa­meni care se adu­naseră și la 1 de­cem­brie 1918, acum, cu ochii înlă­crimați de bucurie. Cu o zi în ur­mă, trenurile din toate col­țurile Ar­dealului, din Mol­dova reîntregită, chiar și din București, adu­se­se­ră va­luri de români, dor­nici să asiste la marele eve­­niment. În biserică, Suveranii au ocupat cele două tro­nuri împă­ră­tești, așezate unul în fața celui­lalt. În fața Regelui stătea Mihai Pherekide, preșe­din­tele Sena­tu­lui, și lângă el Mihai Orleanu, pre­ședintele Camerei, pri­mul ținând co­roana de oțel a lui Carol I, iar cel de al doilea co­roa­na de aur, în­crus­­tată cu pietre scumpe, opera giu­va­ergiului pa­ri­zian Faliza. Mantiile regale erau ți­nute de generalii Alexandru Lupescu și Ioan Po­po­vici. Serviciul religios a fost celebrat de mitro­po­litul Ardealului, Nicolae Bă­lan, iar Miron Cristea a ofi­ciat Te Deum-ul, împreună cu toți mitropoliții și episcopii din subordine. La sfâr­șitul acestei liturghii "nu prea lungi”, cum apre­cia Regina, după ce mi­tro­politul pri­mat a sfințit co­roa­nele și mantiile re­gale, corul a in­to­nat îngerește "Vred­nic ești de cins­te”. Cântarea ur­­ca im­pre­sionant spre Panto­cra­tor, spre pic­turile aurite ale lui Costin Petrescu. Într-o liniște desă­vârșită, Rege­le și Regina s-au îndreptat către ieșire, în spatele lor for­mându-se un nou convoi. Acest nobil alai, însoțit de uralele mul­țimii, a pornit în­cet, pe un covor roșu, spre bal­da­chi­nul anglo-saxon, ridicat dinaintea clopot­ni­ței, sub care trebuia să se des­fă­șoa­re încoronarea. Când Su­ve­ranii au ajuns sub bal­dachin, cei doi gene­rali le-au pus pe umeri mantiile, apoi au înaintat spre ei pre­șe­dinții Corpu­rilor Legiui­toare, cu cele două co­roa­ne; aceștia s-au oprit dina­intea lor și fanfara a in­tonat Imnul Regal. Ca dintr-un singur piept a ră­sunat: "Trăiască Regele”! Stegarii regimentelor pre­­zente au aplecat steagurile în semn de închinare și, copleșit de emoție, Regele a luat coroana de oțel din mâinile bă­trânului Pherekide și și-a așezat-o singur pe creș­tet. Po­porul a izbucnit iarăși, mai cu suflet: "Trăias­că Regele”! Clopotele s-au însu­flețit și ele, iar la auzul lor, dincolo de zidurile Cetății, au prins să bată alte clopote și, tot astfel, până departe. Acest va­carm înălțător a fost stră­puns de salve de tun. În mij­locul acestui vuiet, Re­gina a înge­nun­cheat în fața Regelui, care, lu­ând coroana de aur din mâinile pre­șe­dintelui Or­­leanu, i-a pus-o pe cap. Apoi, cu un gest de mare no­­blețe, a luat-o de mâ­nă, a îndemnat-o să se ri­dice și a să­rutat-o. Imnul Re­gal s-a auzit din nou, în acla­ma­ții­le mulțimii. Pre­ședintele Senatului, Mihai Phereki­de, a ținut un scurt, dar plin de simțire discurs de con­­sa­crare a Încoronării, căruia Regele Ferdinand I i-a răs­­puns cu o Procla­ma­ție, din textul căreia reți­nem esen­țialul: "Prin grația lui Dumnezeu și vo­ința Na­țio­nală, am moștenit Co­roa­na României, du­pă glorioasa domnie a Regelui În­te­meietor. Suin­du-mă pe Tron, am rugat cerul să dea rod muncii, ce, fără pre­get, eram hotărât să închin iubitei mele Țări, ca bun Român, și ca Rege. Pronia cerească a bi­necu­vân­tat și, prin băr­băția poporului și vitejia ostașilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului și să înfăptuim dorul de veacuri al Neamului nostru, marea unire! Am venit as­tăzi cu Regina - care ne-a fost to­va­răș în credință, ne­clintită la restriște și la bucu­rie - ca, printr-această săr­bă­toare, să consa­crăm în fața Domnului și a scum­pului nostru Po­por, legă­tura ce ne unește de-a pururea cu dânsul. Pu­nând pe Ca­pul Meu, într-această stră­ve­che ce­tate a Daciei Ro­mane, Co­roa­na de oțel de la Plev­na, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci Co­roana României Mari, Mă în­chin cu evlavie me­moriei celor care, în toate vre­murile și de pretutin­deni, prin credința lor, prin munca și prin jertfa lor, au asigurat unitatea națională, și salut cu dragoste pe acei care au pro­clamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa pâ­nă la Nis­tru și până la Mare!”. Impresio­nan­te cuvinte, gân­dite și scrise de acest rege erudit. Ce­re­monia se în­cheiase. Era ora 11,30. Urma ban­che­tul. Suveranii, Fa­milia Regală, Guvernul, diplomații străini și 300 de in­vi­tați au luat loc în jurul meselor amenajate în sala Uni­rii. În sala Tea­trului, era orga­ni­zat banchetul parla­mentarilor și ziariștilor, dar ban­che­tul cel mare, pentru 20.000 de per­soane, s-a desfășurat pe Câmpul lui Ho­rea. Semnul de încheiere a ban­che­tului a fost dat de Su­verani, care s-au ridicat de la masă și s-au îndreptat, în fruntea unui cortegiu alcătuit după protocolul pre­sta­bilit, către platoul Cetății, unde aș­teptau 40 000 de oa­meni, mul­ți­me și trupe. După in­to­narea Imnului Regal, Regele a trecut în revistă re­gi­mentele. A urmat apoi spectacolul mult așteptat al defi­lării glorioșilor soldați ce elibe­ra­se­ră provinciile ances­tra­le de jugul străin și care, în­vin­gători și buni creștini, intraseră în Budapesta, unde, cât au stat, și-au luat de la gură și au hrănit populația înfo­me­tată de bolșevici. Se cuvine o notă. Regele, ca ger­man prin naștere, nu înțelegea să fie doar suveranul ro­mânilor: "Vreau ca în hotarele Ro­mâniei Mari toți fiii buni ai Țării, fără deosebire de religie și națio­na­litate, să se folosească de drepturi egale cu ale ro­mâ­nilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împre­ună cu noi”. Era Rege­le tuturor românilor și al tu­turor locuitorilor neromâni din acest spațiu a cărui inimă de­venise Ardealul. La 17,30, în acordurile Im­nu­lui Regal și însoțită de acla­mații, Familia Regală cu sui­ta s-a în­drep­tat spre Gara Alba Iulia. La București, timp de în­că două zile, o aș­tepta un program încărcat. Zia­rele epo­cii ne dezvăluie că țăranii și-au prelungit po­pasul în Alba Iulia până în ziua de 17 octombrie, fă­ră teama de jandarmii unguri, fericiți că sunt români. Ca în povești, sărbătorirea În­co­ronării a durat trei zile și trei nopți!