DOSARUL SINGURĂTĂŢII: POVARĂ sau BUCURIE?

Minunat şi înfricoşător

Teodor Dună, poet

Există oameni care se nasc cu vocaţia singu­ră­tăţii, care, orice ar face, oricât ar încerca să se des­prindă din bra­ţele ei, vor rămâne cu con­ştiinţa pro­priei singu­ră­tăţi. Şi cu cât vor în­cerca să-şi "uite” pro­pria sin­gu­ră­tate, cu atât această conştiinţă va fi mai du­reroasă, iar ei înşişi se vor simţi mai ali­e­naţi, mai scin­daţi. Unii oa­meni sunt dam­naţi la acest minunat şi în­fri­coşător lu­cru care este singu­ră­tatea. În măsura în care nu te laşi trăit de ea, ci în­cerci tu să o tră­ieşti, să-i găseşti un sens, să o înţelegi. Pen­tru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Sin­gurătatea nu se mă­soară în golul care te înconjoară, nu este doar absenţa a ceva, a cuiva, ci este ea însăşi o pre­zenţă, la fel de palpabilă ca o fiinţă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu şi mi­nunat. De ani de zile am gesturile unui om singur şi mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur.Ra­reori cineva rămâne în casa mea mai mult de câteva ore, rareori pot sta mai mult între oameni fără să vreau să fug, să mă întorc în casa în care mă aş­teaptă mi­­nu­nata şi cruda mea singu­rătate. Când mă întorc din lu­me, singurătatea mă întâm­pină, fru­mos aranjată, chiar seducătoare, încă de la uşa de la intrare. Aproape în fie­care zi ne îmbră­ţi­şăm, eu cu singurătatea mea, ne vor­bim, uneori îmi dictează ce să scriu, îmi spune, în func­ţie de stările pe care le are, ce tricou sau cămaşă să îm­brac, seara îmi şopteşte câte o poveste despre fe­­ricire şi viaţă, îşi trece mâi­nile prin părul meu şi ador­mim, cu­minţi şi împăcaţi. Are un trup uşor şi catifelat şi mi se pare că nu îmi vrea răul - aş zice chiar că are grijă de mine şi mă ocro­teşte. Marele ei defect constă în faptul că este foarte geloasă pe oameni. Cu greu îi intră cineva în gra­ţii. Nu cred că ar deran­ja-o să vin în­tr-o seară cu altă singurătate, mai tânără şi mai lipsită de profunzime, să zi­cem, găsită pe o bancă în parc. În­să pentru mine ar fi greu să trăiesc cu două singurătăţi.
Alteori, singurătatea mea devină densă şi insupor­tabil de grea. E atât de multă, încât ocupă cele două ca­mere ale casei şi mă împinge în pat şi nu mă lasă să mă ridic de acolo. În acele zile am impresia că atunci când merg prin casă înaintez printr-un trup invizibil şi vâscos. Atunci rămân între cearşafuri zile în şir şi mă uit, prin corpul transparent al sin­gurătăţii mele, la fe­reastră şi la pereţi. Când privesc prin singurătatea mea, obiec­tele îşi schimbă înfăţişarea. Toate par reci, la fel de singure ca şi mine, de parcă am pluti într-un cer foar­te în­depărtat, fără nici o lumină. Atunci, pe­retele are cearcăne, biroul de lemn are cear­căne. Distanţa din­tre uşă şi teancul de cărţi aşezat pe podea creşte. Distanţa dintre mine şi fereastră creşte şi ea. De parcă cineva îngrămădeşte kilometri întregi în cei câţiva metri ai camerei. De parcă fiecare obiect este învelit în propriul lui neant. Atunci sunt un om foarte-foarte singur, care ştie că e foarte-foarte singur şi care mai ştie că nu poate schim­ba nimic. Şi atunci, mă gândesc la singurătatea mea ca la propriul meu destin, simt că nu voi putea niciodată să semăn cât de cât cu un om ca­re să facă alţi oameni fericiţi, cu un om care să simtă bucuria de a-şi ima­gina o viaţă lângă altcineva decât el însuşi. Mi se pare că nu mă pot împotrivi sin­gurătăţii, că ea, orice aş face, mă urmă­reşte, sau că este în­fă­şurată în jurul meu ca o iederă.
Alteori, mi se face frică de singu­rătatea mea - mi se pare că îmi vrea răul, că se aşază ca un perete între mine şi viaţă. Atunci mă înfurii, îi spun că pot şi fără ea, că vreau să fiu şi eu fericit, că merit şi eu puţină viaţă, că vreau un om lângă mine, nu o sin­gurătate. Îi zic asta şi plec din casă. Ştiu că ea se întris­tează, că va sta în pat, va plân­ge şi va crede că nu o să mă mai întorc ni­cio­dată. Eu plec în lu­me şi de aco­lo îmi iau dovezi ale exis­tenţei vieţii mele. E plă­cut uneori să ai gesturile cui­va viu. Aproape mă felicit că pot să râd, să mă bucur, să privesc o pă­dure în lumina amurgului. După pu­ţine zile însă, ceva se rupe în mine. Mi se face dor de singură­tatea mea, care ştiu că mă aşteaptă acasă caldă şi ocrotitoare. Nu mi se mai pare că ea e un zid între mine şi via­ţă, ci e un zid care mă fereşte de ceea ce lumea are mai agre­siv, că zidul, de fapt, mă ţine aproape de mine, că opreşte înstrăinarea şi deveni­rea. Ea mă iartă repede, se înfăşoară în jurul meu, se bucură, facem planuri de viitor. Atunci ei îi place să-mi vorbească despre oame­nii singuri. De la ea ştiu că oa­menii singuri au o dis­perare care îi face uneori să pară sublimi, că atunci când se întâlnesc doi oameni singuri, între ei apare un pod de singurătate pe care ei îl numesc dragoste, că iu­birea oamenilor sin­guri are ceva minunat, inuman, tra­gic, că oamenii sin­guri pot simţi miracolele mult mai intens, că, neputând trăi, ei iubesc foarte mult viaţa. După ce îmi vorbeşte despre oamenii singuri, mă ia în braţe şi merge cu mine prin camere, purtându-mă în braţe. În acele ore nesfârşite sunt doar un bărbat purtat în braţe de propria lui singurătate.

O lungă aşteptare

Dia Radu, redactor "Formula AS”

Şi dacă ar fi doar me­lodia pe care o ascult acum, încercând să scriu, totul ar fi bine. Nici n-ar con­ta că sunt în Bucureşti, sin­gură la mine acasă, cu ecranul computerului lu­mi­nând albăstriu, în timp ce Nick Cave, cu vocea lui as­pră şi gravă, tocmai iese din St James Hotel. Chiar aşa zice. Pun melodia pe re­peat, să-i mai aud o dată paşii grăbiţi părăsind ca­mera. Uşa scârţâie uscat în urma lui. Stau singură, spri­jinită de perete, între două perne. Lumina e joasă, muzica e tare. Farurile maşinilor cresc şi descresc între perdea şi tablou. Şi umbra care se lasă chiar lân­gă bo­xele me­le, zău, parcă e umbra lui. Cave, cu freza lui de copil damnat.
Aiurea, Cave e departe, în oraşul lui în care azi o să plo­uă. Cineva la TV tot vorbeşte de nori. El iese tâ­rân­du-se pe culoarul vitrat. Iese, lăsând-o pe ea ghe­muită pe pat. Poartă încă pe piele mirosul cald de cear­şafuri. Şi, mai departe, vin versurile alea fru­moa­se, care mă dor mai mereu. Le ştiu pe de rost, dar tre­buie să le as­cult cu volumul mai tare. Pentru că aici, chiar în mij­locul lor, mă întâlnesc cu Cave. Îmi vine să-l apuc de braţ şi să-l scutur. Să-i zic, "ah, da, şi tu, nu-i aşa că şi tu? Nu-i aşa că nici ţie nu ţi-e frică de schimbare? Toţi oamenii ăştia între care ai ieşit pe stradă, toţi oamenii ăştia care ţin cu dinţii de vieţile lor, de iubirile lor încer­cănate de ani; şi tu, şi eu, şi câţi mai sunt totuşi ca noi, speriaţi de lucrurile care ar putea ră­mâne la fel?”.
Acum trebuie să mai apăs o dată "play”. Pen­tru că Nick Cave pleacă. Simte în nări fri­gul. Vremea stă să se schimbe şi viaţa lui la fel. Trebuie să plouă şi mai trebuie ca unul dintre ei să aibă curajul să plece. Ea, cea înfăşurată în cearşafuri. Sau el, pierdut pe stradă în mulţime. Să plece, da, să plece. Să oprească stingerea lentă a ceva ce cândva a fost înfiorător de viu. Să încremenească acolo, ca-ntr-un diapozitiv, iu­birea. Să nu o lase să se prefacă în altceva, în ches­tia aia călduţă, ca aşternuturile dimineţii de care tocmai s-a rupt. Uneori e nevoie să ştii să pleci. Une­ori e nevoie să fii pur şi simplu singur.

***

Sunt singură şi acum, când scriu rândurile astea, cum sunt de multe ori când ascult "Jesus of the Moon”. În apartamentul meu au venit toam­na şi liniştea. N-a rămas aer decât pentru un singur om. Pentru mine. Visele mele au destul loc să crească, nu-şi izbesc mar­ginile de nici o altă fiinţă. La fel obsesiile, melan­co­liile, do­rurile mai vechi sau mai noi, care mi se în­colăcesc în păr. Sunt doar eu cu mine. Dar cine sunt, n-aş putea zice foarte exact. Sunt toate singurătăţile şi toate iu­birile care m-au făcut cine sunt. Toate îndră­gostirile şi toate despăr­ţirile. Sunt toate uşile trântite în urma mea, al căror ecou îl mai aud şi azi. Aşa cum simt încă golul care s-a căs­cat în clipa de după, gândul că celălalt a plecat şi poate pentru totdeauna, luând cu el nu doar hainele, cărţile şi ţigările, ci şi o parte din mine. Sau poate eu eram cea care a trântit uşa ultima dată, ecoul e la fel, uite că nici nu mai ştiu exact. Îmi amintesc doar zilele alea sufocant de grele, partea urâtă a singurătăţii, în care nimic din ceea ce faci nu mai e normal, supus logicii. Singurătatea înecăcioasă care face să ţi se clatine pământul sub picioare şi care-ţi taie pofta de mâncare. Somnul prea mult sau in­somnia de după. Şi mersul pe străzi aiurea, fără rost, mer­sul lui Cave, durerea amestecată cu bucurie, aştep­tarea ca altceva să se întâmple curând. Să-mi reamin­tesc de mine, cea care eram înainte să fiu locuită de alt­cineva. Să umplu iar cu mine golul dureros care-a crescut în urma unei uşi trântite.
Am trecut prin asta de câteva ori. Am plâns. (Şi mi-a ieşit destul de bine!) Au curs, de fiecare dată, atâ­tea la­crimi cât să-mi spele pielea de urmele ce­luilalt. Până-ntr-o zi, când am uitat, pur şi simplu, că sunt singură. Şi mi-am amintit: chiar eu am vrut asta, chiar eu i-am spus celuilalt să plece. Singurătatea n-a mai fost atunci ca zaţul de cafea. A căpătat caimac şi aro­mă. M-am cuibărit în ea, am simţit-o pulsând în mine şi în afara mea. Mi-a trezit simţurile şi mi-a ascu­ţit gândurile. Mi-a deschis ochi în buricele degetelor, m-a redat mie însămi, întreagă şi vie, până în vârful un­ghiilor.
Asta e singurătatea care îmi place. Cea în care aştept să se întâmple dragostea, în care o simt venind, cum simţi venind ploaia, într-o zi cu nori. Pentru că în tine golul nu mai e gol. E un preaplin acum, un prea­plin de tine, pe care îl porţi prin lume. De unul singur, nu-ţi foloseşte la nimic. Da­că n-ar fi dragostea, nici sin­gurătatea n-ar mai fi ce e. Te-ai adu­nat atât doar ca să te risipeşti din nou. În altă fiinţă, în altă iu­bire. Să te risipeşti şi să te dai de tot, în cel mai adânc, senzual şi întunecat dans al nop­ţii. Până când pie­lea începe să-şi piardă conturul în îmbrăţişări tăcute. Până când nu mai ştii dacă te des­prinzi tot tu, sau nu cum­va în tine a în­ceput să crească un altul. Până când vei arde de tot şi te vei întoarce iar la tine.
Şi apoi, mai există cealaltă sin­gurătate, cea de a doua zi, când în­chizi ochii, în timp ce metroul vâjâie între două staţii, şi pentru o clipă, doar pentru o clipă fulgerător de scur­tă, atingerile nopţii îţi reînvie pe piele. Singurătatea care naşte dra­gos­tea şi dorinţa. Un­deva în piept, să zicem mai jos de coaste, ceva îţi spune că te-ai îndră­gos­tit din nou.
Îmi mai place singurătatea şi pentru că ea seamănă cu aşteptarea însăşi. E melancolică şi imprevizibilă şi n-are valenţele ocupate. E ca o promisiune perpetuă că mâine, sau poate chiar azi, da, da, acum, în clipa asta, lucrurile pot lua o întorsătură ciudată, ca într-o melodie pe care o tot ascult.