DR. Florin Tudose: "Paradoxal, în era Internetului şi a telecomunicaţiilor, care facilitează la un nivel inimaginabil comunicarea interumană, oamenii devin tot mai singuri”

"Până când atinge maturitatea, omul nu poate supravieţui decât în contact cu ceilalţi. El se construieşte ca persoană doar în raport cu altul şi este doar o aparenţă că doar în singurătate se descoperă pe sine. De fapt, referinţa este celălalt. Suntem ceea ce suntem prin ceea ce sun­tem diferiţi de altul.

Au existat, desigur, mode cultu­rale în care singurătatea şi introspecţia au fost consi­derate valori supreme, şi aici nu aş aminti decât ro­mantismul, cu celebrii lui poeţi, de la Byron, La­mar­tine, Edgar Allan Poe, până la Eminescu, şi existen­ţialiştii, de la Saint-Exupery, la Camus. Şi pentru că am vorbit de scriitori care fac referinţă la singurătate, aş vrea să îl citez pe visătorul singuratic Jean-Jacques Rousseau, care sintetizează: «Iată-mă, aşadar, singur pe pământ, nemaiavând nici frate, nici seamăn, nici prieten, nici societate, în afară de mine însumi»".

Cu aceste consideraţii îşi începe cunoscutul psi­hiatru, profesorul doctor Florin Tudose, analiza asu­pra unui fenomen social aflat la ordi­nea zilei: sin­gu­rătatea, o temă căreia revista noastră i-a dedicat câteva numere consecutive, alcătuite la su­gestia cititorilor. Es­te singurătatea povară sau fericire? Un accident biografic sau o realitate a lumii în care trăim? Trebuie să o acceptăm sau să luptăm pentru a o depăşi? Iată nu­mai câteva întrebări, adresate unui "spe­cialist” al su­­fletului omenesc.

"Singurătatea devine un flagel al zilelor noastre”

- Se spune că singurătatea, această "doamnă în rochie neagră de seară”, devine un fenomen social al timpului în care trăim. Avem a ne teme?

- Din păcate, singurătatea tinde să devină un mod de viaţă contemporan. Nu aş spune un mod de viaţă modern, pentru că modernitatea mă duce cu gândul la noutate şi la beneficiile aferente ei. Paradoxal, în era Internetului şi a telecomunicaţiilor, care facilitează la un nivel inimaginabil comunicarea interumană, oame­nii devin tot mai singuri. Probabil că tranzienţa rela­ţiilor este responsabilă de acest lucru. Nu mai există nimic profund, individul se dezidentifică şi se diluează în ceilalţi. Comunicarea îşi pierde valenţa afectivă, este săracă şi deficitară sub acest aspect, iar sentimen­tele devin grimase. În acest context, individul caută o supapă în virtualitate sau în lumea paradisurilor artifi­ciale - halucinogenele. Singurătatea devine un flagel al zilelor noastre.

- În mare măsură, singurătatea este de sorginte sentimentală. Mulţi oameni afirmă că, într-o zi, îşi dau seama că trăiesc o singurătate... în doi. Ce se întâmplă când nu mai există "noi”, ci doar "tu” şi "eu”?

- O lipsă aproape totală de comunicare. Cei doi nu se mai aud. Nu se mai văd, nu mai sunt interesaţi unul de celalalt, fiecare îşi vede de propriile activităţi, de unul SINGUR, fără să-l implice şi pe celălalt. Nu se mai face aproape nimic împreună. Coabitează încă din motive diverse (copii, lipsa unei alte locuinţe, depen­denţa financiară, prejudecăţi, teama de singurătate şi de perspectiva de a o lua de la capăt, vârsta).

- Singurătatea este resimţită în mod diferit: pen­tru unii "ciumă”, pentru alţii "mumă”. Sunt oa­meni ce par a fi fost predestinaţi să fie singuri, îşi poartă condiţia cu seninătate. Pe alţii, singurătatea îi ucide la propriu. Este înclinaţia spre singurătate dobândită sau înnăscută?

- În general, ea poate fi dobândită în urma unor experienţe de viaţă care încep încă din copilărie, şi acestea se referă la modele educaţionale şi culturale, la evenimente de viaţă. Există şi o tendinţă înnăscută, care doar în unele cazuri poate ajunge până la pa­tologie: personalitatea schizoidă, sindromul Asperger etc., dar despre acestea sunt mai multe de spus.

"Când ajungi să fii doar tu cu tine, devii mai puternic”

- Până la urmă, singurătatea este povară sau bucurie?

- Cred că problema este falsă în termeni anto­ni­mici. Există nuanţe infinite care ţin de fiecare in­divid, dar şi de momentul de viaţă. Nu poate fi povară sau chin pentru cei care o aleg, pentru cei ce şi-o doresc. Dar poate deveni. Pentru cei abandonaţi, pentru cei care nu îşi găsesc resurse să depăşească această stare, este o povară. Greu de dus. Pentru cei pentru care sin­gu­rătatea înseamnă independenţă, linişte, libertate, posibilitatea de a face ceea ce îşi doresc, fără a trebui să dea socoteală cuiva, fără a trebui să consume timp şi energie zilnic pentru altă persoană, ea este o fericire (dau ca exemple bărbaţii care abia aşteaptă să ajungă acasă, să-şi ia o bere din frigider şi să stea la tv cu telecomanda în mână ore în şir, dar şi femeile care nu vor să facă tot felul de treburi casnice, administrative, decât atunci când au chef, fără ca cineva să le bată la cap, să le preseze şi tensioneze pentru asta). De obicei, după un job obositor, uneori prelungit, nu îţi mai do­reşti decât odihnă, relaxare, iar, dacă partenerul nu ţi-o oferă/respectă/acceptă, atunci preferi să stai singur. E mult mai mare stresul să fii într-o relaţie în care nu este ac­ceptat, respectat şi dreptul tău la odihnă, la intimi­tate, la spaţiu vital.

- Singurătatea este drumul cel mai scurt către tine, un prilej de a te cunoaşte profund. Ea îţi întă­reşte conştiinţa de sine. Atât de mult, că ajungi să crezi că nu mai ai nevoie de nimeni. Cum comentaţi?

- Fiind singur, descoperi uneori puteri nebănuite. Pe care nu ştiai că le ai. Cateodată, de nevoie. Trebuie să supravieţuieşti, trebuie să mergi mai departe. Şi de­vii uimit de câte poţi face şi nu ştiai. Dependenţa de ci­neva te "handicapează”, te "schilodeşte” parcă. Uiţi cine eşti şi ce poţi ca om, ca persoană unică. Mai ales atunci când trăieşti "prin” viaţa altuia şi dorinţele şi pre­ferinţele sale. Când ajungi să stai TU cu tine, pri­vin­du-te adânc în interior, te descoperi, sau redes­co­peri, devii parcă mai puternic. Ştii că viaţa şi persoana ta nu aparţin nimănui. Asta nu înseamnă că nu mai ai nevoie de nimeni, de relaţii. Relaţia este frumoasă, dar nu prin dependenţă. Există uneori şi reversul medaliei: faptul că "te închizi” în singurătate nu este exact o formă de a deveni mai puternic; dimpotrivă, devii mai vulnerabil şi nu mai laşi pe nimeni să se apropie de tine din frica de a nu fi rănit.

- Cine sunt mai predispuşi la singurătate: băr­baţii sau femeile?

- Cred că femeile sunt mai predispuse la singu­rătate, mai ales dacă au atins vârsta a treia, deoarece consideră că se descurcă mai bine singure, au mai puţine responsabilităţi şi sunt mai puţin active social; bărbaţii însă au o dependenţă, pe care nu întotdeauna o recunosc, de prezenţa feminină, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în plan social. Mai este şi speranţa de viaţă care nu poate fi neglijată, mult mai mare la femei, care conduce automat la un număr mult mai mare de femei singure.


"În general, tinerii de azi nu au timp unii de alţii”

- Tinerii de azi, mai ales cei în jur de 30 de ani, obsedaţi de a-şi croi o carieră, par a fi o generaţie destinată, de singuratici. Nu se mai căsătoresc, lo­cu­iesc separat, chiar dacă "au pe cineva”. În cazul lor este vorba de o singurătate premeditată?

- Nu neapărat premeditată, decât de către unii (cei care spun clar că ei nu doresc o familie, nu doresc copil, ci cu totul altceva de la viaţă). În general, tinerii de azi nu au timp unii de alţii. Cariera, avansarea, jo­bul, ori chiar lupta pentru supravieţuire le consumă prea mult timp şi energie ca să mai poată apoi să îm­partă mereu (zilnic), puţinul timp rămas cu o altă per­soană. Este mai comod să te întâlneşti cu cineva doar dacă ai chef, dispoziţie, şi în rest să îţi vezi de ale tale nestingherit, fără să trebuiască să dai explicaţii, de ce la ora cutare vrei să stai la tv, sau la ora cutare să bei o bere cu amicii, ori să te duci la meci. E mult prea mare stresul, consumul nervos în restul zilei, ca în tim­pul liber să mai ai energie pentru o altă persoană, cu do­rinţele ei, cu întrebările ei. Îţi rezolvi treburile cas­ni­ce şi administrative după propriul plac, fără să te bată nimeni la cap că "ACUM trebuie să duci gu­no­iul!” sau "să mergi la cumpărături”. Şi cred că nimănui nu-i place să se simtă servitor pentru partener. Lipsa în­ţelegerii, a toleranţei - declarate la începutul relaţiei, când totul e frumos, când toţi sunt entuziasmaţi - se face simţită destul de repede. E necesară multă răb­dare, experienţă, linişte, ca să mai tratăm totul, zilnic, cu calm, înţelegere. Şi când eşti atât de preocupat, de prins cu serviciul şi responsabilitatea lui, nu prea mai re­u­şeşti să te ocupi cu calm de celelalte, iar şi iar. Inter­vine aici şi presiunea egalitarismului şi a feminis­mu­lui, care proclamă modele nediferenţiate ale sexua­li­tăţii, în care nu mai există atracţia polară a contrariilor. Modul de viaţă contemporan, cu tot felul de produse în supermarket, hypermarket, ca hrană, cosmetice, apa­ratură electrocasnică, oferă posibilitatea tuturor să se descurce fără altcineva. Nu e nevoie neapărat de o fe­meie care să gătească sau să spele rufe, de exemplu, iar femeile au devenit mult mai îndrăzneţe, curajoase, libe­re, îşi conduc singure maşinile, îşi depanează apa­ratura, îşi montează mobilierul.

- În cazul oamenilor pentru care singurătatea nu este o bucurie, ci o povară, pot exista căderi psihice pe­ri­culoase? Sunt virtuali candidaţi pentru depre­sie?

- Da, depresia poate fi o rezultantă a singurătăţii. Divorţul, separarea, decesul partenerului sunt prin­ci­palele evenimente de viaţă care au şanse de a declanşa depresia. Singurătatea poate accentua şi simptomele unor boli somatice, ca hipertensiunea, insomnia, car­dio­patia ischemică, dar şi ale unor dependenţe, cum ar fi cea de alcool, tutun, alte droguri, prin anxietatea pe care cel singur o are în permanenţă, că într-un moment critic nu ar avea nici un ajutor. Am văzut adesea pa­cienţi cu angină pectorală ale căror crize dureroase se răreau în momentul în care o rudă locuia, pentru un timp, cu ei, sau când se internau în spital, fără să pri­mească vreun tratament specific. Pur şi simplu, nu mai erau singuri.

- Singurătatea trebuie dusă la doctor? Poate un psihiatru să o tămăduiască?

- Psihiatrul nu este panaceul universal al tuturor ne­cazurilor fiinţei umane, iar în ceea ce priveşte singu­rătatea, este la fel de dezarmat ca şi ceilalţi specialişti. Psi­hiatrul poate să "vadă” ce este cu ea. Dacă este o sim­plă singurătate, aleasă pentru un motiv sau altul, sau dacă are legătură cu o tulburare pe care s-o vin­de­ce. Psihiatrul poate determina pacientul să-şi înţeleagă singurătatea, să o reinterpreteze, să îşi reevalueze gân­durile, starea, situaţia, în aşa fel încât să renunţe la ale­gerea de a mai fi singur. Oamenii singuri merg la psihi­atru doar dacă acest lucru îi afectează direct, mai mult sau mai puţin, dacă simt nevoia să schimbe ceva şi une­ori nu ştiu ce, sau cum anume. De obicei, celor care aleg să fie singuri, şi le place asta, le face bine, nu au de ce să-şi dorească să schimbe ceva şi să solicite aju­tor în acest sens. Sigur, există şi tulburări clinice în care însingurarea, retragerea din orice relaţie este un grav simp­tom (schizofrenie, autism, depresia majoră, tulbu­­rarea de stres posttraumatic). Aici, psihi­atrul in­ter­vine cu tot ceea ce poate să facă în legătură cu tul­burarea respectivă şi, în consecinţă, acţionează şi asu­pra singurătăţii.