Teodor Dună, poet
Există oameni care se nasc cu vocația singurătății, care, orice ar face, oricât ar încerca să se desprindă din brațele ei, vor rămâne cu conștiința propriei singurătăți. Și cu cât vor încerca să-și "uite” propria singurătate, cu atât această conștiință va fi mai dureroasă, iar ei înșiși se vor simți mai alienați, mai scindați. Unii oameni sunt damnați la acest minunat și înfricoșător lucru care este singurătatea. În măsura în care nu te lași trăit de ea, ci încerci tu să o trăiești, să-i găsești un sens, să o înțelegi. Pentru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Singurătatea nu se măsoară în golul care te înconjoară, nu este doar absența a ceva, a cuiva, ci este ea însăși o prezență, la fel de palpabilă ca o ființă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu și minunat. De ani de zile am gesturile unui om singur și mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur. Rareori cineva rămâne în casa mea mai mult de câteva ore, rareori pot sta mai mult între oameni fără să vreau să fug, să mă întorc în casa în care mă așteaptă minunata și cruda mea singurătate. Când mă întorc din lume, singurătatea mă întâmpină, frumos aranjată, chiar seducătoare, încă de la ușa de la intrare. Aproape în fiecare zi ne îmbrățișăm, eu cu singurătatea mea, ne vorbim, uneori îmi dictează ce să scriu, îmi spune, în funcție de stările pe care le are, ce tricou sau cămașă să îmbrac, seara îmi șoptește câte o poveste despre fericire și viață, își trece mâinile prin părul meu și adormim, cuminți și împăcați. Are un trup ușor și catifelat și mi se pare că nu îmi vrea răul - aș zice chiar că are grijă de mine și mă ocrotește. Marele ei defect constă în faptul că este foarte geloasă pe oameni. Cu greu îi intră cineva în grații. Nu cred că ar deranja-o să vin într-o seară cu altă singurătate, mai tânără și mai lipsită de profunzime, să zicem, găsită pe o bancă în parc. Însă pentru mine ar fi greu să trăiesc cu două singurătăți.
Alteori, singurătatea mea devină densă și insuportabil de grea. E atât de multă, încât ocupă cele două camere ale casei și mă împinge în pat și nu mă lasă să mă ridic de acolo. În acele zile am impresia că atunci când merg prin casă înaintez printr-un trup invizibil și vâscos. Atunci rămân între cearșafuri zile în șir și mă uit, prin corpul transparent al singurătății mele, la fereastră și la pereți. Când privesc prin singurătatea mea, obiectele își schimbă înfățișarea. Toate par reci, la fel de singure ca și mine, de parcă am pluti într-un cer foarte îndepărtat, fără nici o lumină. Atunci, peretele are cearcăne, biroul de lemn are cearcăne. Distanța dintre ușă și teancul de cărți așezat pe podea crește. Distanța dintre mine și fereastră crește și ea. De parcă cineva îngrămădește kilometri întregi în cei câțiva metri ai camerei. De parcă fiecare obiect este învelit în propriul lui neant. Atunci sunt un om foarte-foarte singur, care știe că e foarte-foarte singur și care mai știe că nu poate schimba nimic. Și atunci, mă gândesc la singurătatea mea ca la propriul meu destin, simt că nu voi putea niciodată să semăn cât de cât cu un om care să facă alți oameni fericiți, cu un om care să simtă bucuria de a-și imagina o viață lângă altcineva decât el însuși. Mi se pare că nu mă pot împotrivi singurătății, că ea, orice aș face, mă urmărește, sau că este înfășurată în jurul meu ca o iederă.
Alteori, mi se face frică de singurătatea mea - mi se pare că îmi vrea răul, că se așază ca un perete între mine și viață. Atunci mă înfurii, îi spun că pot și fără ea, că vreau să fiu și eu fericit, că merit și eu puțină viață, că vreau un om lângă mine, nu o singurătate. Îi zic asta și plec din casă. Știu că ea se întristează, că va sta în pat, va plânge și va crede că nu o să mă mai întorc niciodată. Eu plec în lume și de acolo îmi iau dovezi ale existenței vieții mele. E plăcut uneori să ai gesturile cuiva viu. Aproape mă felicit că pot să râd, să mă bucur, să privesc o pădure în lumina amurgului. După puține zile însă, ceva se rupe în mine. Mi se face dor de singurătatea mea, care știu că mă așteaptă acasă caldă și ocrotitoare. Nu mi se mai pare că ea e un zid între mine și viață, ci e un zid care mă ferește de ceea ce lumea are mai agresiv, că zidul, de fapt, mă ține aproape de mine, că oprește înstrăinarea și devenirea. Ea mă iartă repede, se înfășoară în jurul meu, se bucură, facem planuri de viitor. Atunci ei îi place să-mi vorbească despre oamenii singuri. De la ea știu că oamenii singuri au o disperare care îi face uneori să pară sublimi, că atunci când se întâlnesc doi oameni singuri, între ei apare un pod de singurătate pe care ei îl numesc dragoste, că iubirea oamenilor singuri are ceva minunat, inuman, tragic, că oamenii singuri pot simți miracolele mult mai intens, că, neputând trăi, ei iubesc foarte mult viața. După ce îmi vorbește despre oamenii singuri, mă ia în brațe și merge cu mine prin camere, purtându-mă în brațe. În acele ore nesfârșite sunt doar un bărbat purtat în brațe de propria lui singurătate.
O lungă așteptare
Dia Radu, redactor "Formula AS”
Și dacă ar fi doar melodia pe care o ascult acum, încercând să scriu, totul ar fi bine. Nici n-ar conta că sunt în București, singură la mine acasă, cu ecranul computerului luminând albăstriu, în timp ce Nick Cave, cu vocea lui aspră și gravă, tocmai iese din St James Hotel. Chiar așa zice. Pun melodia pe repeat, să-i mai aud o dată pașii grăbiți părăsind camera. Ușa scârțâie uscat în urma lui. Stau singură, sprijinită de perete, între două perne. Lumina e joasă, muzica e tare. Farurile mașinilor cresc și descresc între perdea și tablou. Și umbra care se lasă chiar lângă boxele mele, zău, parcă e umbra lui. Cave, cu freza lui de copil damnat.
Aiurea, Cave e departe, în orașul lui în care azi o să plouă. Cineva la TV tot vorbește de nori. El iese târându-se pe culoarul vitrat. Iese, lăsând-o pe ea ghemuită pe pat. Poartă încă pe piele mirosul cald de cearșafuri. Și, mai departe, vin versurile alea frumoase, care mă dor mai mereu. Le știu pe de rost, dar trebuie să le ascult cu volumul mai tare. Pentru că aici, chiar în mijlocul lor, mă întâlnesc cu Cave. Îmi vine să-l apuc de braț și să-l scutur. Să-i zic, "ah, da, și tu, nu-i așa că și tu? Nu-i așa că nici ție nu ți-e frică de schimbare? Toți oamenii ăștia între care ai ieșit pe stradă, toți oamenii ăștia care țin cu dinții de viețile lor, de iubirile lor încercănate de ani; și tu, și eu, și câți mai sunt totuși ca noi, speriați de lucrurile care ar putea rămâne la fel?”.
Acum trebuie să mai apăs o dată "play”. Pentru că Nick Cave pleacă. Simte în nări frigul. Vremea stă să se schimbe și viața lui la fel. Trebuie să plouă și mai trebuie ca unul dintre ei să aibă curajul să plece. Ea, cea înfășurată în cearșafuri. Sau el, pierdut pe stradă în mulțime. Să plece, da, să plece. Să oprească stingerea lentă a ceva ce cândva a fost înfiorător de viu. Să încremenească acolo, ca-ntr-un diapozitiv, iubirea. Să nu o lase să se prefacă în altceva, în chestia aia călduță, ca așternuturile dimineții de care tocmai s-a rupt. Uneori e nevoie să știi să pleci. Uneori e nevoie să fii pur și simplu singur.
***
Sunt singură și acum, când scriu rândurile astea, cum sunt de multe ori când ascult "Jesus of the Moon”. În apartamentul meu au venit toamna și liniștea. N-a rămas aer decât pentru un singur om. Pentru mine. Visele mele au destul loc să crească, nu-și izbesc marginile de nici o altă ființă. La fel obsesiile, melancoliile, dorurile mai vechi sau mai noi, care mi se încolăcesc în păr. Sunt doar eu cu mine. Dar cine sunt, n-aș putea zice foarte exact. Sunt toate singurătățile și toate iubirile care m-au făcut cine sunt. Toate îndrăgostirile și toate despărțirile. Sunt toate ușile trântite în urma mea, al căror ecou îl mai aud și azi. Așa cum simt încă golul care s-a căscat în clipa de după, gândul că celălalt a plecat și poate pentru totdeauna, luând cu el nu doar hainele, cărțile și țigările, ci și o parte din mine. Sau poate eu eram cea care a trântit ușa ultima dată, ecoul e la fel, uite că nici nu mai știu exact. Îmi amintesc doar zilele alea sufocant de grele, partea urâtă a singurătății, în care nimic din ceea ce faci nu mai e normal, supus logicii. Singurătatea înecăcioasă care face să ți se clatine pământul sub picioare și care-ți taie pofta de mâncare. Somnul prea mult sau insomnia de după. Și mersul pe străzi aiurea, fără rost, mersul lui Cave, durerea amestecată cu bucurie, așteptarea ca altceva să se întâmple curând. Să-mi reamintesc de mine, cea care eram înainte să fiu locuită de altcineva. Să umplu iar cu mine golul dureros care-a crescut în urma unei uși trântite.
Am trecut prin asta de câteva ori. Am plâns. (Și mi-a ieșit destul de bine!) Au curs, de fiecare dată, atâtea lacrimi cât să-mi spele pielea de urmele celuilalt. Până-ntr-o zi, când am uitat, pur și simplu, că sunt singură. Și mi-am amintit: chiar eu am vrut asta, chiar eu i-am spus celuilalt să plece. Singurătatea n-a mai fost atunci ca zațul de cafea. A căpătat caimac și aromă. M-am cuibărit în ea, am simțit-o pulsând în mine și în afara mea. Mi-a trezit simțurile și mi-a ascuțit gândurile. Mi-a deschis ochi în buricele degetelor, m-a redat mie însămi, întreagă și vie, până în vârful unghiilor.
Asta e singurătatea care îmi place. Cea în care aștept să se întâmple dragostea, în care o simt venind, cum simți venind ploaia, într-o zi cu nori. Pentru că în tine golul nu mai e gol. E un preaplin acum, un preaplin de tine, pe care îl porți prin lume. De unul singur, nu-ți folosește la nimic. Dacă n-ar fi dragostea, nici singurătatea n-ar mai fi ce e. Te-ai adunat atât doar ca să te risipești din nou. În altă ființă, în altă iubire. Să te risipești și să te dai de tot, în cel mai adânc, senzual și întunecat dans al nopții. Până când pielea începe să-și piardă conturul în îmbrățișări tăcute. Până când nu mai știi dacă te desprinzi tot tu, sau nu cumva în tine a început să crească un altul. Până când vei arde de tot și te vei întoarce iar la tine.
Și apoi, mai există cealaltă singurătate, cea de a doua zi, când închizi ochii, în timp ce metroul vâjâie între două stații, și pentru o clipă, doar pentru o clipă fulgerător de scurtă, atingerile nopții îți reînvie pe piele. Singurătatea care naște dragostea și dorința. Undeva în piept, să zicem mai jos de coaste, ceva îți spune că te-ai îndrăgostit din nou.
Îmi mai place singurătatea și pentru că ea seamănă cu așteptarea însăși. E melancolică și imprevizibilă și n-are valențele ocupate. E ca o promisiune perpetuă că mâine, sau poate chiar azi, da, da, acum, în clipa asta, lucrurile pot lua o întorsătură ciudată, ca într-o melodie pe care o tot ascult.