DOSARUL SINGURĂTĂȚII: POVARĂ sau BUCURIE?

Redactia
Minunat și înfricoșător

Teodor Dună, poet

Există oameni care se nasc cu vocația singu­ră­tății, care, orice ar face, oricât ar încerca să se des­prindă din bra­țele ei, vor rămâne cu con­știința pro­priei singu­ră­tăți. Și cu cât vor în­cerca să-și "uite” pro­pria sin­gu­ră­tate, cu atât această conștiință va fi mai du­reroasă, iar ei înșiși se vor simți mai ali­e­nați, mai scin­dați. Unii oa­meni sunt dam­nați la acest minunat și în­fri­coșător lu­cru care este singu­ră­tatea. În măsura în care nu te lași trăit de ea, ci în­cerci tu să o tră­iești, să-i găsești un sens, să o înțelegi. Pen­tru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Sin­gurătatea nu se mă­soară în golul care te înconjoară, nu este doar absența a ceva, a cuiva, ci este ea însăși o pre­zență, la fel de palpabilă ca o ființă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu și mi­nunat. De ani de zile am gesturile unui om singur și mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur. Ra­reori cineva rămâne în casa mea mai mult de câteva ore, rareori pot sta mai mult între oameni fără să vreau să fug, să mă întorc în casa în care mă aș­teaptă mi­­nu­nata și cruda mea singu­rătate. Când mă întorc din lu­me, singurătatea mă întâm­pină, fru­mos aranjată, chiar seducătoare, încă de la ușa de la intrare. Aproape în fie­care zi ne îmbră­ți­șăm, eu cu singurătatea mea, ne vor­bim, uneori îmi dictează ce să scriu, îmi spune, în func­ție de stările pe care le are, ce tricou sau cămașă să îm­brac, seara îmi șoptește câte o poveste despre fe­­ricire și viață, își trece mâi­nile prin părul meu și ador­mim, cu­minți și împăcați. Are un trup ușor și catifelat și mi se pare că nu îmi vrea răul - aș zice chiar că are grijă de mine și mă ocro­tește. Marele ei defect constă în faptul că este foarte geloasă pe oameni. Cu greu îi intră cineva în gra­ții. Nu cred că ar deran­ja-o să vin în­tr-o seară cu altă singurătate, mai tânără și mai lipsită de profunzime, să zi­cem, găsită pe o bancă în parc. În­să pentru mine ar fi greu să trăiesc cu două singurătăți.
Alteori, singurătatea mea devină densă și insupor­tabil de grea. E atât de multă, încât ocupă cele două ca­mere ale casei și mă împinge în pat și nu mă lasă să mă ridic de acolo. În acele zile am impresia că atunci când merg prin casă înaintez printr-un trup invizibil și vâscos. Atunci rămân între cearșafuri zile în șir și mă uit, prin corpul transparent al sin­gurătății mele, la fe­reastră și la pereți. Când privesc prin singurătatea mea, obiec­tele își schimbă înfățișarea. Toate par reci, la fel de singure ca și mine, de parcă am pluti într-un cer foar­te în­depărtat, fără nici o lumină. Atunci, pe­retele are cearcăne, biroul de lemn are cear­căne. Distanța din­tre ușă și teancul de cărți așezat pe podea crește. Distanța dintre mine și fereastră crește și ea. De parcă cineva îngrămădește kilometri întregi în cei câțiva metri ai camerei. De parcă fiecare obiect este învelit în propriul lui neant. Atunci sunt un om foarte-foarte singur, care știe că e foarte-foarte singur și care mai știe că nu poate schim­ba nimic. Și atunci, mă gândesc la singurătatea mea ca la propriul meu destin, simt că nu voi putea niciodată să semăn cât de cât cu un om ca­re să facă alți oameni fericiți, cu un om care să simtă bucuria de a-și ima­gina o viață lângă altcineva decât el însuși. Mi se pare că nu mă pot împotrivi sin­gurătății, că ea, orice aș face, mă urmă­rește, sau că este în­fă­șurată în jurul meu ca o iederă.
Alteori, mi se face frică de singu­rătatea mea - mi se pare că îmi vrea răul, că se așază ca un perete între mine și viață. Atunci mă înfurii, îi spun că pot și fără ea, că vreau să fiu și eu fericit, că merit și eu puțină viață, că vreau un om lângă mine, nu o sin­gurătate. Îi zic asta și plec din casă. Știu că ea se întris­tează, că va sta în pat, va plân­ge și va crede că nu o să mă mai întorc ni­cio­dată. Eu plec în lu­me și de aco­lo îmi iau dovezi ale exis­tenței vieții mele. E plă­cut uneori să ai gesturile cui­va viu. Aproape mă felicit că pot să râd, să mă bucur, să privesc o pă­dure în lumina amurgului. După pu­ține zile însă, ceva se rupe în mine. Mi se face dor de singură­tatea mea, care știu că mă așteaptă acasă caldă și ocrotitoare. Nu mi se mai pare că ea e un zid între mine și via­ță, ci e un zid care mă ferește de ceea ce lumea are mai agre­siv, că zidul, de fapt, mă ține aproape de mine, că oprește înstrăinarea și deveni­rea. Ea mă iartă repede, se înfășoară în jurul meu, se bucură, facem planuri de viitor. Atunci ei îi place să-mi vorbească despre oame­nii singuri. De la ea știu că oa­menii singuri au o dis­perare care îi face uneori să pară sublimi, că atunci când se întâlnesc doi oameni singuri, între ei apare un pod de singurătate pe care ei îl numesc dragoste, că iu­birea oamenilor sin­guri are ceva minunat, inuman, tra­gic, că oamenii sin­guri pot simți miracolele mult mai intens, că, neputând trăi, ei iubesc foarte mult viața. După ce îmi vorbește despre oamenii singuri, mă ia în brațe și merge cu mine prin camere, purtându-mă în brațe. În acele ore nesfârșite sunt doar un bărbat purtat în brațe de propria lui singurătate.

O lungă așteptare

Dia Radu, redactor "Formula AS”

Și dacă ar fi doar me­lodia pe care o ascult acum, încercând să scriu, totul ar fi bine. Nici n-ar con­ta că sunt în București, sin­gură la mine acasă, cu ecranul computerului lu­mi­nând albăstriu, în timp ce Nick Cave, cu vocea lui as­pră și gravă, tocmai iese din St James Hotel. Chiar așa zice. Pun melodia pe re­peat, să-i mai aud o dată pașii grăbiți părăsind ca­mera. Ușa scârțâie uscat în urma lui. Stau singură, spri­jinită de perete, între două perne. Lumina e joasă, muzica e tare. Farurile mașinilor cresc și descresc între perdea și tablou. Și umbra care se lasă chiar lân­gă bo­xele me­le, zău, parcă e umbra lui. Cave, cu freza lui de copil damnat.
Aiurea, Cave e departe, în orașul lui în care azi o să plo­uă. Cineva la TV tot vorbește de nori. El iese tâ­rân­du-se pe culoarul vitrat. Iese, lăsând-o pe ea ghe­muită pe pat. Poartă încă pe piele mirosul cald de cear­șafuri. Și, mai departe, vin versurile alea fru­moa­se, care mă dor mai mereu. Le știu pe de rost, dar tre­buie să le as­cult cu volumul mai tare. Pentru că aici, chiar în mij­locul lor, mă întâlnesc cu Cave. Îmi vine să-l apuc de braț și să-l scutur. Să-i zic, "ah, da, și tu, nu-i așa că și tu? Nu-i așa că nici ție nu ți-e frică de schimbare? Toți oamenii ăștia între care ai ieșit pe stradă, toți oamenii ăștia care țin cu dinții de viețile lor, de iubirile lor încer­cănate de ani; și tu, și eu, și câți mai sunt totuși ca noi, speriați de lucrurile care ar putea ră­mâne la fel?”.
Acum trebuie să mai apăs o dată "play”. Pen­tru că Nick Cave pleacă. Simte în nări fri­gul. Vremea stă să se schimbe și viața lui la fel. Trebuie să plouă și mai trebuie ca unul dintre ei să aibă curajul să plece. Ea, cea înfășurată în cearșafuri. Sau el, pierdut pe stradă în mulțime. Să plece, da, să plece. Să oprească stingerea lentă a ceva ce cândva a fost înfiorător de viu. Să încremenească acolo, ca-ntr-un diapozitiv, iu­birea. Să nu o lase să se prefacă în altceva, în ches­tia aia călduță, ca așternuturile dimineții de care tocmai s-a rupt. Uneori e nevoie să știi să pleci. Une­ori e nevoie să fii pur și simplu singur.

***

Sunt singură și acum, când scriu rândurile astea, cum sunt de multe ori când ascult "Jesus of the Moon”. În apartamentul meu au venit toam­na și liniștea. N-a rămas aer decât pentru un singur om. Pentru mine. Visele mele au destul loc să crească, nu-și izbesc mar­ginile de nici o altă ființă. La fel obsesiile, melan­co­liile, do­rurile mai vechi sau mai noi, care mi se în­colăcesc în păr. Sunt doar eu cu mine. Dar cine sunt, n-aș putea zice foarte exact. Sunt toate singurătățile și toate iu­birile care m-au făcut cine sunt. Toate îndră­gostirile și toate despăr­țirile. Sunt toate ușile trântite în urma mea, al căror ecou îl mai aud și azi. Așa cum simt încă golul care s-a căs­cat în clipa de după, gândul că celălalt a plecat și poate pentru totdeauna, luând cu el nu doar hainele, cărțile și țigările, ci și o parte din mine. Sau poate eu eram cea care a trântit ușa ultima dată, ecoul e la fel, uite că nici nu mai știu exact. Îmi amintesc doar zilele alea sufocant de grele, partea urâtă a singurătății, în care nimic din ceea ce faci nu mai e normal, supus logicii. Singurătatea înecăcioasă care face să ți se clatine pământul sub picioare și care-ți taie pofta de mâncare. Somnul prea mult sau in­somnia de după. Și mersul pe străzi aiurea, fără rost, mer­sul lui Cave, durerea amestecată cu bucurie, aștep­tarea ca altceva să se întâmple curând. Să-mi reamin­tesc de mine, cea care eram înainte să fiu locuită de alt­cineva. Să umplu iar cu mine golul dureros care-a crescut în urma unei uși trântite.
Am trecut prin asta de câteva ori. Am plâns. (Și mi-a ieșit destul de bine!) Au curs, de fiecare dată, atâ­tea la­crimi cât să-mi spele pielea de urmele ce­luilalt. Până-ntr-o zi, când am uitat, pur și simplu, că sunt singură. Și mi-am amintit: chiar eu am vrut asta, chiar eu i-am spus celuilalt să plece. Singurătatea n-a mai fost atunci ca zațul de cafea. A căpătat caimac și aro­mă. M-am cuibărit în ea, am simțit-o pulsând în mine și în afara mea. Mi-a trezit simțurile și mi-a ascu­țit gândurile. Mi-a deschis ochi în buricele degetelor, m-a redat mie însămi, întreagă și vie, până în vârful un­ghiilor.
Asta e singurătatea care îmi place. Cea în care aștept să se întâmple dragostea, în care o simt venind, cum simți venind ploaia, într-o zi cu nori. Pentru că în tine golul nu mai e gol. E un preaplin acum, un prea­plin de tine, pe care îl porți prin lume. De unul singur, nu-ți folosește la nimic. Da­că n-ar fi dragostea, nici sin­gurătatea n-ar mai fi ce e. Te-ai adu­nat atât doar ca să te risipești din nou. În altă ființă, în altă iu­bire. Să te risipești și să te dai de tot, în cel mai adânc, senzual și întunecat dans al nop­ții. Până când pie­lea începe să-și piardă conturul în îmbrățișări tăcute. Până când nu mai știi dacă te des­prinzi tot tu, sau nu cum­va în tine a în­ceput să crească un altul. Până când vei arde de tot și te vei întoarce iar la tine.
Și apoi, mai există cealaltă sin­gurătate, cea de a doua zi, când în­chizi ochii, în timp ce metroul vâjâie între două stații, și pentru o clipă, doar pentru o clipă fulgerător de scur­tă, atingerile nopții îți reînvie pe piele. Singurătatea care naște dra­gos­tea și dorința. Un­deva în piept, să zicem mai jos de coaste, ceva îți spune că te-ai îndră­gos­tit din nou.
Îmi mai place singurătatea și pentru că ea seamănă cu așteptarea însăși. E melancolică și imprevizibilă și n-are valențele ocupate. E ca o promisiune perpetuă că mâine, sau poate chiar azi, da, da, acum, în clipa asta, lucrurile pot lua o întorsătură ciudată, ca într-o melodie pe care o tot ascult.