RAMONA BĂDESCU - "Sono Ramona, sono romena, sono romana”

La Craiova, pe strada Brestei

- Toamna, păsările călătoare pleacă în țările calde. Tu te întorci acasă, la cuib. Ce vânt te poartă pe aripi spre România?

- E început de an școlar (râde), așa că e normal să-l salut pe d-l primar al Capitalei, Sorin Oprescu, care e șeful meu. Eu sunt delegata lui oficială la pri­măria din Roma, unde am chiar un cabinet. O punte de legătură vitală între aceste două instituții și cetățenii români din Italia, de problemele cărora se ocupă. Apoi venirea mea aici are legătură cu câteva emisiuni la care am fost in­vitată, cu câteva persoane căro­ra le-a fost dor de mine și cu care am dorit să mă reîntâlnesc. Și, nu în ultimul rând, are legătură cu faptul că în curând va fi ziua tatălui meu, care împlinește 81 de ani și pe care trebuie să-l sărbă­toresc așa cum se cuvine. Asta după ce în august, pe 6, am sărbătorit-o pe mama. Atunci i-am luat pe amân­doi și i-am dus într-o vacanță în Sardinia, care e o zonă mirifică. Mai întâi am poposit în partea de nord, în Porto Cervo și Porto Rotondo, două stațiuni superbe, care sunt considerate perlele Coastei de Smarald, după care ne-am mutat în sud, unde ne-am cazat într-un re­sort elegant, în stil village, cu marea foarte aproape, cu restaurante de toate soiu­rile... Într-o seară au cântat acolo și Ricchi e Poveri, care se numără printre prefe­rații mamei, așa că le-am făcut cunoștință, le-am făcut fotografii împreună... Ne-am simțit foarte bine! Dar, dincolo de aceste mo­tive, profesionale și familiale, eu trebuie să mă întorc regulat în România pentru că, pur și simplu, altfel nu pot: de aici îmi iau eu seva vieții, de aici îmi iau forța ca să merg mai departe. Aici e rezervorul de energie al ființei mele!

- Locuiești de 22 de ani în Italia și mai suspini după acasă? Ce-ți place atât de mult aici?

- România este în ADN-ul meu. Nu cred că m-am născut întâmplător aici. Filozofând puțin, locul în care te naști este singura certitudine din viață. Pe unde te poartă pașii mai târziu e mereu o necunoscută. Nici nu știu dacă Italia va fi țara finalului meu în această viață. Acum trăiesc acolo, dar ancora mea sufletească e aici. Cine știe ce surprize, ce noi rocade îmi va rezerva viitorul... Un lucru e sigur: pentru mine, acasă va fi întot­deauna România, va fi întotdeauna în Craiova, pe strada Brestei, acolo unde am deschis eu ochii asupra acestei lumi, acolo unde trăiește familia mea, "cla­nul Bădescu”. Familia este ancora mea, este portul în care știu că nici o furtună nu mă poate atinge. Eu și ai mei - părinții și fratele meu - avem o relație foarte puternică, o relație de familie, în adevăratul sens al cu­vântului. Și, cu cât trece vremea, cu atât orice mo­ment petrecut împreună îl gustăm mai deplin, mai profund și cu infinită iubire. Mulțumim lui Dum­nezeu de fie­care dată când ne îngăduie să ne re­găsim.

- Ultimul tău CD se numește "Jumi-Juma”. Are vreo legătură cu viața ta împărțită între două țări, România și Italia?

- Eu am o vorbă: "Sono Ramona, sono ro­mena, sono romana.” Cam asta este situația. Uite că viața mea de până acum s-a împărțit jumătate în România și jumătate în Italia. Aveam 21 de ani când am plecat din România, iar de 22 de ani lo­cuiesc în Italia. De-asta am și botezat acest disc "Jumi-Juma”... Am vrut să punctez cumva mo­mentul. Dar adevărul e că țara natală nu ți-o poți smulge din suflet, chiar dacă unii, cel puțin la nivel de cuvinte, o repudiază. Te adaptezi, de­prinzi o lim­bă nouă, obiceiuri noi, capeți un act de cetățenie nou, dar esența ta umană, esența ta de cetățean, în sensul de ziditor al cetății, nu poate suferi permutări. Sigur, acești 22 de ani au lăsat urme, mi-au născut un anume ata­șament, mi-au marcat pers­pectiva asupra Italiei. Eu nu am stat în acești ani închisă între patru pereți, ci am lucrat enorm și mult în priză directă, ceea ce, da, inevitabil, mi-a mo­dificat accentul, am cunoscut o sume­denie de oameni de toate genu­rile, am trăit tot felul de expe­riențe, am acumulat niște lecții de viață... Dar atunci când sunt doar eu cu mine și mă gândesc așa, la toate și la orice, gândesc în limba română, iar de visat tot în limba ro­mână visez. Sigur, sunt expresii care-mi vin direct în italiană, pentru că, pur și simplu, ele nu există în română, tot așa cum, oricât te-ai căzni, n-ai cum să spui în italiană cuvântul "dor”, fiindcă el nu există de sine stătător decât în română. Din­colo de cuvinte, însă, româna rămâne lim­ba sufletului meu, iar românitatea rămâne iden­titatea mea. Atunci când călă­toresc, fie că sunt în New York, la Paris sau la Londra, și sunt întrebată "De unde ești?” eu întotdeauna răs­pund "Sunt din România.”

- Fiindcă vorbim despre românitate și românism, și pentru că te-ai implicat activ în problemă: care mai e situația românilor din Italia? Criza economică ac­centuează feno­menul xenofobiei?

- Din păcate, imaginea noastră a fost înrăutățită în mod progresiv în ultimii ani, de mesajele negative pro­pagate prin presă, pe care nu s-a preocupat nimeni să le contra­careze. Nu spune nimeni să spoiești realitatea în roz. Slavă Domnului, există și fapte poziti­ve în România, nu ar trebui să fie inventate. La mijloc este și o problemă de etică a presei. Nu e deloc în regulă să selectezi și să transmiți numai informa­ții negative, iar pe cele pozitive să le ignori. A nu se înțelege greșit: eu nu ple­dez pentru ascunderea sub preș a faptelor ne­gative. Dacă ele se întâmplă, atunci ele trebuie să fie prezentate. Dar aceeași logică ar trebui să se aplice și în cazul izbânzilor, al realiză­rilor, al lucrurilor frumoase. Nu cred că două-trei fapte negative pot să-i caracterizeze pe toți cei un milion și patru sute de mii de români câți sunt în Italia! E imposi­bil! Ca să nu mai spun că atunci când se alcătuiește acest portret general al românilor din Italia se "uită” să se adau­ge și faptul că mulți dintre copiii italie­nilor sunt crescuți și educați de bone românce, că mulți dintre bătrânii italienilor sunt spălați la fund de românce, că în Italia muncesc o sumă de oameni de știință români care au niș­te realizări extraordinare în domeniile lor de cercetare... Multe ro­mânce vin la biroul meu din primăria Romei și-mi spun că sunt foarte prost tratate și foarte prost plătite, doar pentru că sunt românce. Angajatorii lor se pare că nu sunt interesați decât de această etichetă identi­tară și nu fac nici un efort să descopere cine sunt angajații lor, câtă carte are omul acela, cât e de educat, câtă umanitate păstrează în sipe­tul sufletului, ce capacități profesionale are sau să înțeleagă faptul că românii aceia au pornit în pribegie din pricina sărăciei, că României, în calitate de membră a Uniunii Europene, i se impun niște standarde și niște costuri egale cu cele din țări în care nivelul de trai este cu mult mai ridicat și, deci, greutățile economice sunt altfel resimțite.

Programul de liniștire

- Vorbești cu năduf... Oare problemele acestea dureroase prin injustețea lor te mai lasă să-ți îm­pli­nești obligațiile profesionale așa cum ar trebui? Cu dăruire și zâmbet senin?

- Mi-am alcătuit un program zilnic de întreținere sau - cum îi spun eu - "programul de liniștire”; mo­mente, destul de dese, în care mă ascult și vorbesc cu mine, ca să-mi dau seama ce-mi trebuie ca să-mi pot păstra echilibrul emoțional, psihic și fizic. Trebuie să fiu neapărat bine eu cu mine însămi, numai așa toate celelalte piese ale acestui puzzle care e viața se așează la locul lor. Dacă eu încep să fiu stresată sau am un dis­confort, o durere sau o suferință, înseamnă că unde­va s-a strecurat o problemă, iar problemele, de orice natură, te grevează la modul general. Și cum niciodată n-am fost genul care să fugă de confruntări, imediat intru în priză: identific problema, îi caut soluția și o rezolv. Și apoi, în viața mea există și o parte "ferită”, de uz strict personal, adică ore pe care le dedic lecturii, ore în care scriu, ore în care mă așez la pian și cânt piese care-mi dau bucurie sau în care "răscolesc” clapele în căutări componistice care să-mi transpună sufletul în muzică... Și mai sunt discuțiile cu cele câte­va prietene ale mele. Mai mult discuții telefonice, fiind­că e greu să ne armonizăm programele astfel încât să reușim să ne întâlnim propriu-zis la o cafea... Din când în când, îmi place să dau o fugă până la mare, fiindcă vecinătatea mării mă încarcă. Și - foarte im­portant - viața mea mai înseamnă prietenia cu cățelușa mea. De fapt, fetița mea. (râde) Ne jucăm împreună, ieșim la plimbare împreună...

- Urmează o întrebare de o mie de puncte pe care ți-o pun în numele tuturor cititoarelor revistei "For­mula AS”: arăți fantastic! Cum îți întreții frumuse­țea?

- Oh, rețete de frumusețe sunt multe, important e ce se potrivește fiecărei persoane și încă și mai impor­tant e ce și cât pune în aplicare fiecare. Că știi cum se spune: de la teorie la practică e cale lungă. În ce mă privește, programul meu de viață înseamnă trezirea la 8:30 dimineața. Încerc să merg devreme la culcare, sunt împotriva nopților pierdute. După trezire, beau o jumătate de litru de apă cu puțină drojdie de bere sau apă cu suc de lămâie sau apă cu puțin oțet de mere. Urmează apoi o repriză de 20-25 de minute de exerciții pe stepper ori pe un aparat care descrie mișcări circu­lare și lucrează în special mușchii din zona mediană a corpului. O dată pe săptămână înlocuiesc aceste exer­ciții cu jogging. Ies afară și alerg prin zona din apro­pierea casei. După ce am terminat cu "tortura fizică” și după duș, merg la bucătărie, unde-mi prepar o cafea, neapărat la ibric! Nici un aparat nu poate s-o facă mai gustoasă! Și-apoi, din când în când, mai întorc și ceaș­ca, să văd ce mi se mai arată în viitor. (râde) Micul dejun e compus din doi biscuiți din aceia mari și ro­tunzi, din orez expandat, pe care îi ung cu miere româ­nească. Avem o cunoștință care are stupi, așa că tot timpul primesc miere bună și curată de acasă. Apoi ies, merg la birou sau unde am treabă, și de la 13:30 la 14:30, mă duc la sală. După asta mă întorc acasă, mă­nânc - în general, multe legume și zarzava­turi, carne slabă sau pește, fără prăjeli și fără pâine - apoi ies din nou, dacă e nevoie, și... gata! S-a încheiat ziua. (râde) Sunt destul de riguroasă în ceea ce privește regimul meu de viață, doar aici, când vin în România, îmi mai permit să mă răsfăț: mai o sarma, mai o amandină... Aici mă hră­nesc pentru suflet, acolo pen­tru întreținere. Ceea ce nu e tocmai ușor, fiindcă eu sunt o mare pofti­cioasă.

În doi, dar mai bine în... unul

- Dar inima ta cum bate, Ra­mona? Românește sau după ora Italiei? Când am vorbit ultima oară erai cu un om "special”, de care îți era însă teamă să te atașezi...

- Acum sunt într-o relație care a depășit faza de început, dar tot mi-e teamă să mă atașez prea mult. Realitatea e că am devenit cam fricoasă: eu sunt o femeie care își prețuiește foarte mult libertatea, inde­pen­dența. Niciodată nu am acceptat să fiu dominată, ținută în căpăstru și, cu atât mai puțin, acum, când am acu­mulat un bagaj mare de experiențe sufletești și când am atins vârsta la care o femeie ajunge să se cu­noască realmente, să știe ce și cum își dorește. Așa că, în clipa în care îmi dau seama că relația e pe punctul să devină "prea seri­oasă”, fug. E ca o evadare... Mi-este frică de acel gen de relație care te sugrumă, care îți cere să anihilezi tot ceea ce înseamnă viața ta personală: momentele tale cu tine, preocu­pările acelea care te îmbogățesc sufletește sau care te echilibrează și care te privesc doar pe tine, care nu-l pot include și pe partener. Și, nu mai puțin important, mă sperie acel gen de relație care mi-ar putea îngrădi libertatea profesională. Până la urmă, privind în urmă și trăgând linie, se dovedește că viața mea profe­sională e singurul lucru care nu m-a deza­măgit, așa că a pretinde că nu o prețuiesc ar fi echivalent cu gestul struțului care își ascunde capul în nisip din dorința de a evita realitatea. Mi-e frică de o relație angajată, în sensul aca­parator. Ba, cu cât cineva îmi propune mai insistent o astfel de relație, cu cât îmi vorbește mai mult despre viitorul nostru, în calitate de cuplu, cu atât reușește mai mult să mă înde­părteze. Așa că mi-am căutat un partener care să-mi înțeleagă și să-mi accepte această viziune. Și, din feri­cire, și el mi-o împărtășește. Fiecare își vede de anga­jamentele lui profesionale - iubitul meu e un om de afaceri - și abia apoi, în timpul care ne-a mai rămas, ne ocupăm și de relația noastră. O situație care îmi con­vine de minune: nu am obligații față de nimeni și de nimic, nu trebuie să răspund în fața nimănui, nu trebuie să dau socoteală de ce am făcut aia sau de ce nu am făcut ailaltă... Singura hibă din acest "scenariu” este că el nu duce și la împlinirea dorinței, ascunsă și nu prea, a părinților mei, anume aceea de a avea și ei un nepot. Atunci când am mai discutat cu ei pe tema asta, le-am spus: "Păi, ori meseria, ori nepotul. Nu pot să le fac pe amândouă la fel de bine. Și oricum, aveți deja o nepoată, pe Hera”. Hera e cățelușa mea, copilul meu, și e înnebunită după părinții mei. Revenind, ideea este că și eu mi-aș dori să am un copil. Iar problema nu este a face un copil - ba eu cred chiar că e un moment foarte plăcut (râde) - și nici imaginea mea cu burtă nu mă sperie, căci eu văd aceste nouă luni ca pe o peri­oadă de maximă voluptate, fiindcă e o experiență re­zervată exclusiv femeilor. Problema este, din punctul meu de vedere, ceea ce vine după naștere, după intra­rea copilului în lume. Pentru că e o lume atât de... ne­bună! Trăim vremuri în care societatea s-a pervertit, în care valorile tradiționale aproape că au dispărut, în care tentațiile negative sunt enorme și la tot pasul. Problema este așadar cum poate un părinte să-și mai educe pruncul, în condițiile în care viața de dincolo de zidurile casei pare să facă aproape totul pentru a-i contrazice orice învățătură de bun simț? Problema este - cum poate un părinte să-și păzească, să-și ferească pruncul de urâtul vieții, care a sporit în periculozitate față de epocile anterioare? Căci nici să-ți pui copilul sub un clopot de sticlă nu poți... Aducerea pe lume a unui copil este o responsabilitate, nu e așa, un moft, la care să te dedai "pentru că așa se face”, pentru că "Uite, X a născut. Aș vrea și eu...”, pentru că "Vai, ce drăgălași sunt copiii!” etc. Când faci un copil, exis­tența ta se schimbă radical. Tot universul tău se rapor­tează automat la acel suflet. El e cel care primează, iar tu treci undeva, pe un loc secundar. Și apoi, un copil se face cu un bărbat pentru toată viața. Iar deocamdată, eu nu am alături persoana potrivită, persoana alături de care să simt că pot să-mi asum această responsa­bi­litate a creșterii și ocrotirii unui co­pil. Îmi doresc să găsesc această per­soană, sper că o voi găsi, sper că voi avea un copil, dar nu disper. Co­pilul vine a­tunci când e mo­mentul potrivit. E o chestiune de soartă... Așa că să vedem ce-mi va re­zerva soarta. Da­că în destinul meu e scris să am și un copil, atunci sunt sigură că-l voi avea. Dumne­zeu tre­buie să aibă gri­jă de foarte mul­te suflete, dar are timp pentru toți. Asta e credința mea.

- Vacanța s-a terminat, începe "toamna bobo­cilor”. Ce ai pe agendă?

- Da, vacanța s-a terminat, așa că încep, din nou, cu alergăturile. Acum, la sfârșitul lui septembrie, plec în­tr-un turneu în Miami și Boston, cu grupul meu mu­zical napoletan. Apoi am un proiect foarte ambițios: un musical pe care l-am scris și pe care doresc să-l și produc. În octombrie voi merge cu el la târgul de for­mate de televiziune de la Cannes și-l voi așeza pe masa cu propuneri. În același timp, la biroul meu de la Roma, ne ocupăm de un proiect prin care dorim să-i facem conștienți pe românii din Italia că trebuie să vote­ze. Dacă ei nu-și exprimă dorințele, ele nu se vor împlini niciodată. În­cer­căm să-i facem să înțeleagă că, pe lângă obligații, ei au și drepturi, pe care, în felul acesta, pot să și le revendice și să le fructifice. De ase­menea, pentru luna noiembrie, exis­tă în plan organi­zarea unui târg cu produse românești la Roma. O țară poate să fie reprezentată nu doar prin cultură, dar și prin produsele ei caracteristice. Noi ne vom axa în special pe produsele de natură gastrono­mică, pe prin­cipiul că, în jurul unei mese bune, afacerile se duc mai lesne la bun sfârșit.

- Ultima întrebare, Ramona: toamna e asociată cu sentimentul melancoliei. Vrei și tu să-ți acoperi ini­ma cu o frunză?

- Sufletul meu urmează cursul vieții: nu toate zilele mi-s roz, dar nici nu-mi îngădui zile în care totul să fie negru - mai ales că mie mi-e frică de întuneric. Ideea e că sunt un om sincer cu mine, dar și cu ceilalți, sunt un om care, din sinceritate, trăiește la intensitate ma­ximă orice emoție: când mă bucur, râd cu toată gura, când sunt tristă, plâng din rărunchi. Jumătățile de mă­sură nu se regăsesc în nici un fel în persona­litatea mea. Iar rețeta mea de optimism este să mă compar cu cine are mai puțin decât mine. Atunci îmi dau seama că exis­tă motive mult mai grave de tristețe și că eu nu am dreptul să fiu tristă.