Pustnicul de la Locurele: Părintele Adrian Făgeţeanu

"Toţi oamenii din viaţa mea au fost mai buni decât mine”

Dacă ar mai fi avut un an răbdare şi un strop de sănătate în plus, părintele Adrian Făgeţeanu putea împlini în această toamnă 100 de ani! Nu ştiu exact ce-ar fi făcut de ziua lui, pe 16 noiembrie. Bănuiesc, doar, că această zi l-ar fi găsit la chilie, cu genunchii plecaţi cuminte la rugăciune, şi tot aşa ştiu că, de ziua lui, părintele nu s-ar fi încurcat în comemorări, elogii sau alte fleacuri biografice. Dimpotrivă, la toată lauda şi cuvintele frumoase de preţuire ar fi făcut a lehamite din mână, constatând că nimic nu ţine cont de numărul anilor, mântuirea şi viaţa veşnică, cu atât mai puţin

Nimeni n-ar fi fost în stare să-l schimbe cu ceva pe părintele Adrian. Aşa era el - om al modestiei desăvârşite, insensibil la fleacuri lumeşti, la preamăriri şi laude de-o clipă. Vorbele bune şi pompoase le lăsa mereu în seama altora. El nu-şi aroga niciun merit. Eventual, tăcea. Sau, schimba dis­cu­ţia, trecând la "şi altele” toate nedreptăţile, acu­zele mincinoase şi bătăile suferite în temniţă, nu fără a constata, cu o luciditate ce-ţi dădea fiori pe şira spină­rii, că Dumnezeu i-a luat la ceruri pe cei mai buni (co­legii lui de celulă) şi l-a lăsat, în schimb, să tră­ias­că pe el - cel mai slab, mai "costeliv în ale credinţei” dintre toţi.
Avea umor câteo­dată părintele. Un umor pe măsura lui - puţin cam aspru, cam colţuros. Un umor de îndreptare, bun doar să certe cu folos pe cineva, aşa cum a făcut cu ucenicul pe care l-a admonestat, spu­nându-i într-o zi geroasă de iar­nă: "Nu o să încăl­zeşti în veci curtea bi­sericii, oricât de mult ai lăsa uşa deschisă”. Şi mie, ţin minte că mi-a spus o nostimadă de-a lui - o vorbă deopotrivă comică şi adevărată. Îmi spunea părintele că acei creştini "de apartament”, care nu mai vin dumi­nica la Sfân­ta Liturghie şi spun că se roagă la ei acasă, aceştia, deci, cred în si­nea lor că se pot mântui singuri. Prin aceas­ta, zicea părintele: "Ei se asea­mănă cu Ba­ronul Munchausen, cel care pretin­dea că zboară prin forţe proprii, doar tră­gându-se singur de păr în sus”.
Inteligent şi trecut pe la şcoala sucelilor şlefuite ale lui Ţuţea, părintele ar fi putut râde de multe. Se abţinea însă, considerând că, în lumea în care trăim, râsul re­pre­­­zintă nu doar pierdere de vreme, ci şi o gravă necu­viinţă faţă de suferinţa Ţării şi a unei întregi generaţii de "tineri fără tinereţe”: Gafencu, Vulcă­nes­cu, Ţuţea, Stăniloae, Sofian, Ghiuş, Petroniu, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu.

*

Deşi îi cunoscuse pe toţi cei din Rugul Aprins (cu unii împărţind aceeaşi celulă), părintele evita subiectul, constatând cumva cu amărăciune: "Toţi oamenii din viaţa mea au fost mai buni decât mine”. Ofta apoi şi pri­vea tăcut în zare, parcă nesocotindu-se demn să vor­bească despre înălţimea mistică şi spirituală a acestei mişcări ortodoxe fără egal. De fiecare dată când venea vorba despre Rugul Aprins, se purta la fel. De fiecare dată când auzea numele părintelui Daniil de la Rarău sau al lui Vasile Voiculescu făcea un pas în spate şi se re­fugia apoi în tăcerea amară a unui suspin, ce con­firma întru-totul felul de a fi al părintelui - eliptic şi profund în toate.
Degeaba insistai să afli mai multe. Nu obţineai de la el nici un cuvânt în plus. În tăcerea lui, se purta ca un om întreg şi fără frică. Se purta ca orice om care întâl­nise moartea şi o privise direct, în ochi. De şapte ori a fost "dincolo” şi de şapte ori s-a întors miraculos de acolo, cum singur mi-a povestit într-o după-amiază de toamnă întârziată, în chilioara lui de la Locurele. Odată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă, când, copil fiind, a căzut din căruţă şi roata carului i-a sfârtecat stomacul şi intestinele, aproape rupându-l în două. Două zile a stat fără suflare, întins pe o năsălie, îmbrăcat în straie curate şi cu lumânarea sub formă de colac pe piept, până ce o bătrână, care îi citea la căpătâi rugăciunile de iertare, a observat că lumânarea pâlpâie, ca mişcată de un suflu. Aşa se va apropia şi va desco­peri cu uimire că de fapt copilul trăia; că, în ciuda rănii cumplite, viaţa nu plecase cu totul din trupul acela plă­pând şi lipsit de apărare.

*

Dumnezeu l-a iubit pe părintele. L-a iubit chiar şi atunci când l-a pus la încercare, trecându-l prin anchete şi bătăi năpraznice, prin umilinţe şi torturi de neima­ginat, cum era atunci când gardienii îl udau cu apă şi îl obligau să stea câteva ore în gerul năpraznic de afară. Mereu, chiar şi în cele mai grele momente, Mântuitorul nu l-a părăsit nici o clipă. "Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, mărturisea părintele. "Acolo preţuiai tot darul lui Dum­­nezeu. Preţuiai aerul, pe care fiecare deţinut din celulă îl căuta cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii, preţ de câteva secunde. Acolo preţuiai o rază de soare strecurată printre zăbrele, aşa cum preţuiai o felie sub­ţire de pâine înmuiată în mierea unei vorbe bune. Nici nu bănuieşti ce mult contează cuvântul unui frate aflat în aceeaşi suferinţă cu tine... Nimic nu con­tează - nici foamea, nici bocancii care te lovesc direct în stomac. Important e să nu fii singur. În doi, durerea e parcă mai uşoară. La fel şi bucuria. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss, şi aşa am descoperit că Paştele şi marea sărbătoare a Învierii se săvârşeau exact în acea noapte. Fără să mai stau pe gânduri şi fără să mă mai tem de ceva, am în­ceput să strig, să urlu cât m-au ţinut puterile: «Hristos a înviat!» şi, imediat, din toate celu­lele a început să răzbată spre cer cântarea cea minu­nată: «Hristos a în­viat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!».Răsuna Aiudul de chemarea la Învie­re şi la Speranţă. Răsuna tot Aiudul de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardie­ni­lor, care credeau că am început o revoltă. Alergau ca nebunii prin curte şi trăgeau focuri de armă în aer. Dădeau telefoane şi ce­reau întăriri. Erau speriaţi, nu de gla­surile noastre slăbănogite de foa­me şi frig. Erau spe­riaţi de forţa cre­dinţei, pe care nici o uşă sau o fe­reas­tră ză­brelită nu o mai puteau opri... În în­chisoare se întâm­plă mul­te minuni. Tă­ria pe care mi-a dat-o Dumnezeu să trec peste toate ar fi una din ele. Îmi amintesc că atunci când am fost ares­tat, anche­tatorul mi-a smuls cru­cea de la gât şi a arun­cat-o la coşul de gunoi. Eu am luat-o de acolo, iar el m-a bătut cu ranga şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lă­sat. Iarăşi am ridicat cru­cea şi el m-a călcat în pi­cioa­re, în timp ce eu îmi repetam în minte: «Rezistă! Să nu-l faci pe Hristos de râs!... Re­zistă!». După 7-8 ase­me­nea încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace, ne­în­ţelegând de unde vine rezistenţa mea. Habar n-avea că eu, după primele lovituri, nu mai sim­ţeam nici o du­rere. Corpul lucra singur. Se apăra în felul lui, izvo­rând cel mai puternic anestezic cunoscut vreodată pe pământ - anestezicul harului divin... Aces­ta e cel mai mare miracol - deşi tu încetezi să exişti, Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că mama mea, de câte ori scria acatistul pen­tru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, ne­ştiind nimic des­pre mine. Avea mare dreptate mama - în puş­cărie am fost şi viu, şi mort deopotrivă. Un mort viu. Un mort în viaţă”.

*

Mi-e dor de părintele Adrian. Mi-e dor să-l mai văd o dată cum stătea în pragul chiliei, privind cu ochii lui goliţi de vedere mişcările haotice ale vântului şi culo­rile păstoase, abia date în pârg, ale toamnei. Era sufici­ent să-l vezi acolo, în pragul chiliuţei de la Locurele, cum respira lacom aerul proaspăt şi răcoros al dimi­neţii, ca să-ţi dai seama că părintele nu era nicicum omul estetismelor şi al aparenţelor înşelătoare; că nu frumuseţea autumnală a muntelui îl impresiona şi-l făcea să tresalte de emoţie, ci lărgimea, aerul curat, spa­ţiul deschis. Îl impresiona până la lacrimi imensi­ta­tea văii ce i se deschidea la picioare. Îl impresiona, de fapt, libertatea, în orice chip i s-ar fi înfăţişat ea. În chip de porumbel, de luminiş sau de pădure.
Nu ştiu dacă în cotloa­nele complicate şi adânci ale sufletului părintele as­cundea o fărâmă de poet, aşa cum nu ştiu dacă binecunoscuta lui armură de lucidi­tate şi neclintire morală nu apăra, în reali­tate, un mare sen­timental. Ştiu doar că pentru părin­tele Adrian, schi­tul Locu­rele a fost un frumos şi apoteotic capăt de drum. De acolo, din culmea pră­vălită a muntelui, nu mai pu­tea pleca decât în două feluri: fie prăbuşindu-se cu mult zgomot, fie luân­du-şi zbo­rul spre înălţi­me. Spre vămile nevăzute ale lui Dumnezeu.
Am avut privilegiul de a discuta îndelung cu pă­rintele. Am discutat des­­­pre cele şapte morţi din care l-a scos Dumne­zeu, despre părinţii şi fra­ţii lui, despre anchetele de la Securitate şi, mai ales, despre imensa răs­pla­tă a oamenilor ce au apărut miraculos în viaţa lui - Sandu Tudor, Vasile Voi­cu­lescu sau stareţul Ca­li­nic Cărăvan, un sfânt în viaţă, care l-a primit pe pă­rintele Adrian ca pe Hristos, în chilia lui de la Lainici, deşi ştia că pă­rin­tele abia ieşise din puş­că­rie, că era extrem de bol­nav şi, peste toate, era ur­mărit pas cu pas de oa­me­nii Securităţii.
Da, am vorbit şi, mai ales, am tăcut multe îm­preună cu părintele. Une­le le-am scris deja, altele le-am uitat pentru totdea­una. Ceea ce ţin foarte bine minte din acea zi superbă de toamnă este că nu mă mai sătu­ram de prezenţa lui şi, la un mo­ment dat, văzându-l pe părintele cum stătea pe o margine de scaun, cu mâi­­nile adunate cuviin­cios pe genunchi, mi-a venit să-l apăr, să-l iau în braţe şi să-l alint ca pe un copil, gân­dind că e o ade­vărată crimă să alungi în pustietatea mun­telui un om bătrân, bolnav şi orb pe deasupra.Mă întrebam revoltat şi plin de mânie neputincioasă cum îngăduise Dumnezeu o asemenea nedreptate strigă­toa­re la cer, când părintele, parcă citindu-mi gândul, s-a apropiat de urechea mea şi mi-a spus uşor şoptit: "Nu te mai frământa atâta, frate. Au vrut să mă pedepseas­că, dar mi-au făcut un mare bine. M-au alungat fix în rai, în cel mai frumos loc de pe pământ”.
Aşa m-am despărţit de părintele - cu imaginea fericirii monahale de pe chipul lui contemplativ şi dârz, în timp ce eu cugetam cu puţin năduf şi descurajare că, prin părintele Adrian, se stinge o întreagă dinastie de mari duhovnici; că în urma lui rămâne un mare şi implacabil loc gol. Nici acum nu ştiu dacă părintele a avut grijă să-şi crească un urmaş, aşa cum nu ştiu dacă cineva ar fi rezistat mult timp să trăiască în asprimea morală şi profund mistică pe care o impunea, ca ultim martor şi vieţuitor al Rugului Aprins. Bănuiesc că, prin firea lui directă şi lipsită de catifeluri pedagogice, pă­rin­tele nu putea lăsa urmaşi spirituali. Bănuiesc, de asemenea, că nu i-ar fi plăcut să fie model altcuiva, deşi, dacă mă gândesc mai bine, când am plecat de la Lo­curele, ucenicul său, tânărul monah care avea grijă de el şi îi citea zilnic din Biblie, tocmai se agita prin curte, în dreptul unui mesteacăn. Cu un cuţit făcuse o crestătură în scoarţa copacului de unde aduna picăturile de sevă, în care se pregătea să dizolve două linguriţe de miere - toată mâncarea din acea zi a părintelui.
Nu ştiu cum îl cheamă pe acest ucenic şi nu ştiu unde să-l caut, dar îmi place să cred că părintele i-a schim­bat într-atât viaţa, încât a reuşit deja să o uite pe a sa şi să o trăiască pe mai departe pe cea a părintelui Adrian, cu destule şi intense bucurii adău­gate de la sine.

*

Nu peste mult timp, pe 16 noiembrie, părintele Adrian ar fi împlinit venerabila vârstă de 100 de ani. De ziua lui, dacă s-ar putea, aş da timpul înapoi şi mi-aş cere iertare părintelui, chiar dacă el poate a şi uitat cum, înainte să mă despart de el şi să cobor spre Lai­nici, i-am strecurat în palmă un acatist şi câteva sute de lei. Chiar şi acum simt incandescenţa ruşinii pulsând în obraz. Fără să zică ceva, părintele Adrian şi-a ridicat spre mine privirea lui imobilă, de nevăzător, şi m-a ţintuit cu o milă pe care nu pot să o descriu. O milă cosmică, de început de lume. O milă crescută parcă din ea însăşi. Părintelui chiar îi era milă de mine şi de naivitatea mea. Ţinea banii în palmă şi parcă nu-i venea să creadă, întrebându-se uluit: "Cum, atâta ai înţeles tu din toată întâlnirea noastră?”. Stătea nemiş­cat în pragul chiliei şi ezita să mă certe cu zâmbetul lui tăios ca o pedeapsă, pentru ca într-un târziu să realizez şi eu cât de ridicol am putut fi, neînţelegând că pe munte banii nu au nici o valoare. Când eşti liber şi îl ai alături pe Dumnezeu, ai totul. Nu-ţi mai trebuie nimic. Absolut nimic.