Că dragostea e o adicţie, că femeia pe care-o iubeşti devine pentru tine un drog puternic, care se insinuează în fibra fiinţei tale şi o modifică, este dincolo de orice îndoială. Ca şi-n cazul drogurilor, uneori adicţia se instalează chiar şi după prima doză - faimoasa dragoste la prima vedere - iar alteori, vieţuirea îndelungată alături de cineva nu reuşeşte să-ţi dea decât o dependenţă psihologică, fără efecte somatice. Retragerea femeii iubite din metabolismul tău nu are, de multe ori, efecte mai puţin dramatice decât privarea de heroină. De-a lungul vieţii mele am trăit de câteva ori situaţia devastatoare a celui părăsit, după ce ajunsese să nu-şi mai poată imagina viaţa decât alături de ea.
Deodată, totul devine cenuşiu şi viitorul dispare. Începi să te întrebi, dimineaţa, cum vei supravieţui până la prânz, iar la prânz - de ce ai mai trăi până seara. Drogaţii aflaţi în chinurile sevrajului sunt spitalizaţi şi asistaţi medical, li se pun la dispoziţie droguri de substituţie şi suport psihologic. Pe cei îndrăgostiţi fără speranţă, pe cei ce trăiesc tortura teribilă a smulgerii, nu de lângă femeia iubită, ci a acesteia din propria lor carne, din propria lor minte, nu-i ajută nimeni. Sunt cazuri de urgenţă medicală ce se consumă-n singurătate şi nepăsare. Trecerea peste traumă durează uneori ani, uneori rana nu se-nchide niciodată, uneori cel ce şi-a văzut amputat organul vital al femeii de lângă el rămâne schilodit pentru totdeauna.
Îmi amintesc serile îngrozitoare de după despărţirea de prietena mea din facultate, după care am suferit mai bine de cinci ani. Mă temeam de acele seri ca de nimic altceva. În timpul zilei mă luam cu alte treburi, eram profesor, predam la copii mici, uneori mai ieşeam cu un prieten la un tenis. Era suportabil. Dar serile erau tortură pură, ca pe un scaun dentar, ca în beciurile Gestapoului. Stăteam trântit în pat, încercând să citesc ceva. Nu înţelegeam nici un cuvânt. Ardeam şi tremuram, mi-era din ce în ce mai greu să respir. Simţeam cum fluxuri de lavă îmi coboară brusc din creier şi-mi inundă cutia toracică. Stomacul mi-era strâns ca de-o ghiară din ce în ce mai puternică pe măsură ce se lăsa, gros ca petrolul, un amurg galben şi trist, care-mi îngusta la maximum câmpul minţii, al privirii, al vieţii în general. Nu aveam unde să mă duc, nu primeam nici un telefon. Dacă-ncercam să ies la o plimbare, nu aveam puterea să trag cămaşa pe mine. Mă culcam la loc şi continuam agonia.
Ca să pot supravieţui, îmi amintesc că am încercat diverse strategii, una mai ineficientă ca alta. Încercam cu disperare s-o uit, mă gândeam la ea ca la o poveste terminată, numai că-mi dădeam repede seama că, de fapt, nu voiam cu nici un chip s-o uit. Dimpotrivă, mintea mi-era invadată de imaginea ei şi se hrănea din ea. Ce fel de viaţă ar fi fost dac-aş fi uitat-o? Nu îmi puteam închipui cum reuşisem să trăiesc înainte de-a o fi cunoscut, şi la fel, o viaţă fără ea îmi apărea absurdă. Era în mine, cu ochii şi cu gesturile ei, cu vocea ei ironică şi răguşită, cu toate rochiile şi pantofii şi gustul rujului ei, cu toate străzile pe unde trecuserăm împreună. Eram plin de ea, cum este o sticlă de conţinutul ei - cum puteam s-o golesc din mine, ca să rămân iar transparent şi senin? Uneori îmi doream ca ea să nu fi existat niciodată sau să moară brusc, într-un accident, doar să dispară din mintea şi din organismul meu martirizat.
O singură strategie a funcţionat până la urmă şi m-a făcut, după ani de suferinţă câinească, să pot ieşi din erotopatie. De la o vreme, în serile în care nu puteam face decât să-mi ascult bătăile inimii - cum nu mi-a fracturat atunci coastele izbind dinăuntru? - mergeam la geam, îmi lipeam fruntea de el, priveam cum trec maşinile pe Ştefan cel Mare, în aerul cafeniu, şi-mi spuneam ca pe un fel de mantra: ”Dacă e să sufăr, am să sufăr, dar îmi mai dau numai şase luni de suferinţă. În astea şase luni am să mă las călcat în picioare de suferinţă, n-am să-i opun nici o rezistenţă. Dar după şase luni, n-am să mai sufăr nici un singur minut măcar. Am să mi-o interzic, pur şi simplu.” Am spus asta de-atâtea ori, la culcare şi la trezire, ca pe-o rugăciune, că am ajuns cu timpul s-o şi cred. După primele şase luni, mi-am mai spus-o încă şase, apoi încă şase. Cum n-am mai văzut-o aproape deloc pe fosta mea prietenă în tot acest timp, puterea ei asupra minţii mele, consolidată în ani în care mă-mbibasem tot mai intens şi mai nesăbuit de lumea ei, de climatul ei atât de exotic pentru mine, a început să decline. O iubeam încă şi eram devastat de câte ori o vedeam întâmplător, de parcă n-aş fi rezistat curei de dezintoxicare şi, pe furiş, mi-aş mai fi făcut un shot în venele deja distruse, dar uneori îmi dădeam seama că nu-mi mai amintesc bine faţa ei, că vocea ei nu-mi mai sună-n urechi ca vocile interioare auzite de schizofreni. Ca o poză veche, culorile iubitei mele păleau. Ce fusese cândva un trup micuţ şi vioi, care-nota pe raza soarelui, la mare, într-un costum de baie lapis lazuli, se fanase spre o ceaţă încă toxică, dar ce se-mprăştia cu încetul, din încăperea goală şi lucioasă a craniului meu.
Cu trecerea anilor, am învăţat unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-nveţi în viaţă, şi anume - că dragostea nu durează. Că e şi ea în continuă întremare şi destrămare, asemenea norilor pe boltă, asemenea corpului nostru ce nu rămâne tânăr pentru veşnicie, asemenea lucrurilor lumii noastre, care la altă temperatură s-ar topi şi ar curge, iar la alta ar îngheţa. Şi că dragostea care ne rămâne-n minte pentru totdeauna nu e cea fericită şi-mplinită a vârstei noastre mature, hrănită din prietenie şi admiraţie, ci aceea care, în tinereţea noastră, a deschis o poartă spre paradis, spre orgasmul cât un milion de orgasme al minţii noastre, făcându-ne să-nţelegem deodată, într-o singură clipă, în extazul unei tornade de endorfine, cât de măreţ e îngerul femel ce ne veghează destinul. Dragostea iraţională şi care seamănă mult cu ura, cea care, asemenea perlei, creşte în jurul unui grăunte de suferinţă. Cea de neînţeles, între două fiinţe care nu se potrivesc şi care n-au nimic în comun, cea care n-ar fi trebuit să existe şi totuşi a existat mai mult decât orice pe lume. Dacă rămânem cu ceva din visul împleticit al vieţii noastre, cu asta rămânem. Restul, cum spunea cineva, e doar zgură.
"Când foloseam heroină”, spunea o tânără ce reuşise să scape de teribilul drog, "mă simţeam îndrăgostită permanent, chiar dacă de nimeni. Simţeam că nu mai sunt singură, că trăiesc în lumea altcuiva, pe care-o deschisese anume pentru mine. Drogul îmi era suficient, ca un iubit, nu mai trebuia să caut nimic altceva, niciodată”. Dragostea e şi pentru noi un chimism cerebral care ne umple viaţa. Rămân însă mai multe-ntrebări fără răspuns, căci simetria dintre erotopatie şi adicţia de droguri nu e desăvârşită. Cine face alegerea? Cine, dintre numeroşii tăi locuitori subterani, decide să se-ndrăgostească? Dragostea e un drog selectiv şi personalizat. De ce de această femeie şi nu de oricare alta? De ce fata asta, care nu-i genul tău, pe care nici n-ai remarcat-o până atunci? Ce ţi-a arătat ea deodată, ce ţi-a reamintit ea din ce ştiuseşi odinioară? Ca şi cunoaşterea, dragostea pare reamintire. O expresie fugitivă, un fel de-a întoarce capul, de a-şi scutura părul, un zâmbet care-ţi spune ceva, care-ţi aduce intens aminte de ceva trăit altădată, ceva în voce, ceva în miros... În lipsa oricărei explicaţii, cum să nu te-ntrebi dacă un anumit fel de memorie nu se transmite genetic, odată cu somaticul încrengăturii de neuroni şi sinapse? De ce nu putem scăpa de gândul că am mai văzut-o cândva, înainte de-a o cunoaşte, poate chiar înainte de a veni pe lume?
Mi-aduc aminte tabăra de la mare în care-am fost împreună - dar despărţiţi, de fapt - pe când eram studenţi. O tabără complet ratată, în care-am locuit în cuşete minuscule, într-o vară-n care-a plouat mai tot timpul. Stăteam pe plajă, aşteptând fiecare spărtură azurie în norii ce se-ncăpăţânau să curgă compacţi deasupra noastră, întunecându-ne şi înfrigurându-ne. Îmi amintesc cearta noastră definitivă, o văd înotând pe raza soarelui, în costum lapis lazuli, cu părul numai şuviţe roşcate, lipit de ţeastă, o văd dispărând, într-o seară, pe motocicletă, la spatele unui necunoscut. Trecem unul pe lângă altul fără să ne privim, simt la câţiva milimetri braţul ei gol, plin de nisip, o văd în depărtare râzând şi povestind într-un grup... Costumul ei de baie îmi lasă o pată pe retină, ca şi când aş fi privit direct în soare. Ţin minte şlapii ei de plajă, lăsaţi seara în faţa uşii, "saboţii ei din piele de om”, cum scrisesem într-un poem. Zăceam pe plajă ore-n şir, singur pe cearşaful meu, dar o vedeam chiar şi cu ochii-nchişi, ştiam unde era-n fiecare clipă, căci ea era încă originea sistemului meu de coordonate, punctul zero al vieţii mele. Şi-apoi, ea pleacă spre Bucureşti, pe motocicletă, cu noul ei prieten, cu două zile înainte de sfârşitul taberei. Iar eu stau pe plajă, în vântul rece şi-n umbră, încă două zile, simţind din plin, încă de-atunci, sevrajul. Merg în cabina ei, unde dormise cinci nopţi, mă aşez pe patul ei, acum doar o saltea ruptă, fără aşternuturi. Plâng în hohote, cum n-o mai făcusem de ani de zile.
O văd din când în când şi azi, mai ales pe la târgurile de carte. Dau autografe, e un şir de oameni ce aşteaptă la rând şi, deodată, apare în faţa mea, cu o carte. E o doamnă de cincizeci de ani, elegantă, care arată încă foarte bine. Îmi face plăcere să vorbim, de fiecare dată, câteva minute, ca doi vechi camarazi de arme dintr-un război uitat. În definitiv, n-au trecut de la povestea noastră decât trei decenii şi nu ne-am schimbat prea mult.
Reproduceri după ION NICODIM, din albumul editat de Humanitas (Ciclul "Adam şi Eva”)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
04.09.2012, 04:21Victoria Goga
"Tot ce se pare ca s-a sters, e pururea de fatza".
Cat e lumea-lume o veti iubi, fie si nitel mai asezat... Nimeni nu o poate inlocui, doar s-au adaugat alte iubiri. Si gandid la ea sau scriind despre ea, veti fi mereu tanar, la varsta de atunci.