- De cele mai multe ori, atunci când o căsnicie eşuează, unuia dintre parteneri îi vine extrem de greu să-l lase pe celălalt să plece.
- Despărţirea este grea pentru oricine, mai ales dacă nu e de acord cu ea. Prin caracterul ei definitiv, ireversibil, despărţirea se aseamănă cumva cu moartea, deoarece îţi pierzi partenerul pentru totdeauna. De aceea, la fel ca după decesul unei persoane apropiate, şi aici este nevoie să lupţi cu durerea provocată de o pierdere irecuperabilă. Aceasta înseamnă să rememorezi atât perioadele bune, cât şi cele marcate de conflicte. Şi să te întrebi: "Ce a fost bun în relaţia noastră?”. Dar şi: "Ce anume a provocat ruptura?”.
- Pe lângă despărţire, mai intervine şi noua iubire a fostului partener, care ar putea fi vinovată pentru dezastrul conjugal...
- Dacă rămâi la această culpabilizare simplistă a unei persoane terţe, blochezi clarificarea cu partenerul, dar totodată şi cu sine. Trebuie să conştientizăm faptul că, în multe privinţe, suntem nişte necunoscuţi, chiar şi pentru noi înşine. Omul care s-a îndrăgostit de altcineva este adesea luat prin surprindere de ceea ce i s-a întâmplat. Tocmai de aici trebuie să porneşti şi să-ţi pui întrebarea: din ce cauză s-a produs ruptura? Ce ţi-a lipsit ţie? Ce ne-a lipsit nouă? Ce n-a funcţionat? Întrebările acestea sunt de folos pentru a te despărţi mai uşor de trecut. De cele mai multe ori, trădarea nu are cauze clare, vezi pe cineva care îţi fură minţile, patima şi sentimentele nu mai pot fi ţinute în frâu şi totul s-a terminat. Nu e neapărat nevoie ca noua iubită sau noul iubit să fie mai buni sau mai frumoşi decât partenerul de-acasă. E de-ajuns că sunt "noi”, că adrenalina funcţionează din nou. Când ruptura celui de lângă tine vine printr-o îndrăgostire ce nu poate fi stăpânită, trebuie să o accepţi. Nu eşti tu de vină. Oricât de perfect ţi-a fost comportamentul în cuplu, el nu concurează euforia unei iubiri luate de la început. Singura soluţie este acceptarea. La urma-urmei, între a fi înşelat, pentru a salva căsnicia, şi o ruptură pe faţă, ultima este de preferat. Doare, dar îţi recâştigi libertatea.
- O despărţire dă însă naştere la temeri ce ridică obstacole în calea unei evaluări obiective a situaţiei.
- Uneori avem de-a face chiar cu o panică existenţială. Partenerul a dispărut brusc, ai în faţă un viitor nesigur, te vezi dintr-o dată ameninţată de singurătate sau porţi răspunderea creşterii unor copii, eventual te confrunţi cu probleme financiare. Abandonul generează în sufletul nostru temeri care ne împiedică să vedem limpede adevărul. Deseori ne agăţăm de speranţa că noua iubire a fost doar o greşeală şi că partenerul se va întoarce la noi într-o bună zi. Însă, în majoritatea cazurilor, aceasta e o iluzie.
- Totuşi, câteodată speranţa este întreţinută de partener, care, în ciuda trădării, dă semnale repetate de ataşament.
- Desigur. Cei care-şi părăsesc partenerul au de fapt sentimente contradictorii. Ei pleacă dintr-o familie pe care au iubit-o sau continuă s-o iubească. De aceea, manifestările de afecţiune sunt pe deplin normale. Pe de altă parte, semnalele lor sunt greşit înţelese de cei părăsiţi, care confundă afecţiunea cu dragostea, alimentându-şi speranţa. Ce-i drept, sunt legate între ele, dar fiecare semnifică altceva. Or, câtă vreme te cramponezi de această speranţă, întârzii să-ţi iei viaţa în propriile mâini şi ratezi o mare şansă.
- Despărţirea poate fi o şansă?
- Da, căci dintr-o viaţă împlinită fac parte şi crizele. Destrămarea unui cuplu înseamnă o criză existenţială profundă. Care, în acelaşi timp, ne dă şansa de a ne concentra asupra propriei persoane. Îndeosebi femeile au tendinţa de a se defini exclusiv prin partenerul lor, ducând o viaţă ce nu le aparţine, a cărei cârmă au cedat-o omului de alături. Din momentul când suntem singure, ne putem stabili noi repere. Ne putem întreba: "Ce este important pentru mine? Ce vreau să fac cu viaţa mea?”. Dacă doresc, pot să-mi redirecţionez total viaţa. Şi consider că aceasta este o mare şansă.
- Înainte de a gândi atât de pozitiv, trebuie să fi detaşat emoţional de partener. Cum să scapi de această dependenţă?
- Esenţială este eliberarea de ură - atât contra partenerului care ne-a părăsit, cât şi a persoanei pe care o acuzăm că ni l-a luat. Ura nu ne permite să ne liniştim, ne face să despicăm neîncetat firul în patru, să aruncăm toată vina pe umerii altuia şi ne împiedică să ne regăsim.
- Dar când înverşunarea şi furia şi disperarea ne copleşesc...
- Atunci trebuie să exteriorizăm aceste emoţii explozive. Să stăm de vorbă cu prietenii, cu familia, la nevoie cu un psiholog. Însă cel mai bine este să vorbim cu partenerul. Îi putem spune fără reţinere cât de mânioase, de rănite şi de îndurerate suntem - însă ar fi bine să ne abţinem de la culpabilizări agresive, căci acestea nu duc la nimic. Mai important este să ne amintim ce a fost frumos în căsnicia noastră şi ce ne-a îmbogăţit sufleteşte. Evocarea face parte din efortul de redobândire a echilibrului după pierderea cuiva drag. Să ne întrebăm: "Ce am preţuit eu la acest om? Ce a însufleţit el în mine?”.
- Asta nu înrăutăţeşte şi mai mult situaţia?
- Există pericolul de a ne idealiza partenerul. Gândul că va trebui să trăim mai departe fără el ne poate amplifica temerile. Numai dacă vom conştientiza şi vom preţui ce a reprezentat el pentru noi şi ce a adăugat la zestrea noastră sufletească - eventual, că ne-a ajutat să devenim mai ferme, mai curajoase, mai răbdătoare sau mai tolerante - vom avea sentimentul că anii trăiţi alături de el n-au fost o investiţie falimentară. Căci aceste însuşiri, odată câştigate, ne vor rămâne. Iar pe ele putem construi în continuare.
- N-ar fi mai simplu să-l evităm pe partenerul care ne-a părăsit?
- La început, o asemenea întrerupere a contactelor ne poate fi de folos, ca să ne detaşăm. Însă cine vrea să scape de ură şi de frustrare, cine doreşte să se despartă amiabil trebuie să dialogheze. Mai ales acolo unde există şi copii. Căci, chiar dacă drumurile noastre se despart, calitatea de părinţi nu ne-o vom pierde niciodată.
- Cât durează desprinderea de fostul partener?
- Aici nu dispunem de termene general valabile, nu putem vorbi de luni sau de ani. Merge mai repede atunci când ne împăcăm cu noua stare de lucruri sau când în viaţa noastră apare cineva. Trebuie să-ţi spui: "Asta e! Nu-mi place, dar trebuie să accept”. Iar apoi, îţi iei viaţa în propriile mâini, în loc să persişti în pasivitate, nutrind speranţe nemărturisite. Dacă se va întâmpla ca partenerul să revină într-o zi, va fi nevoie să-ţi cercetezi inima: "Ce simt în clipa asta, îl mai vreau?”. Căci nu vei mai fi aceeaşi, criza te-a maturizat. Astfel încât vei avea un ascendent asupra lui, în cazul când te vei hotărî să începi o nouă relaţie cu el.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
