Doina Fodor Lavric - "Cui spune poveşti, îi iartă Dumnezeu păcatele”

* Venită din Suceava în Bucureşti la îndemnul lui Grigore Leşe, interpreta de muzică tradiţională Doina Fodor Lavric şi-a şlefuit continuu talentul, cu migală şi răbdare, până a ajuns să strălucească precum diamantul. Noul său disc, "Poveste din Bucovina”, însoţind un album grafic impresionant, e gata pentru a fi lansat pe piaţă, în septembrie, după ce se vor fi sfârşit concediile şi lumea va dori din nou să se aşeze şi să asculte poveşti şi cântece vechi *

Ţara poveştilor

- "Poveste din Bucovina”, noul album ce aşteap­tă toamna ca să fie lansat, te seduce, înainte de a fi ascultat, prin frumuseţea desenelor care îl însoţesc. Ce-aţi urmărit prin această grafică de excepţie?

- Astăzi, când muzica se piratează pe scară largă şi nu mai merită să dai banii pe un album, singura jus­tificare este să îl transformi într-un obiect de artă. Şi a ieşit, într-adevăr, după multă trudă, un album neobiş­nuit, o desfătare pentru ochi şi auz. Pentru înregistrarea lui, am colaborat cu cel mai vestit viorist din părţile Sucevei, bătrânul Vasile Mucea din Bilca, şi cu forma­ţia "Trei Parale”. Albumul este produs de Gavril Ţăr­mure din Bistriţa şi este ilustrat cu grafica lui Virgiliu Parghel, pictor şi grafician consacrat. Desenele au ca suport versuri scrise de mine, caligrafic, cu tocul, în tuş. Hârtia e specială, colorată în tonuri calde, pregătită de un alt pictor, Vasile Mureşan-Murivale, cu o tehnică de băiţuire învăţată de la profesorul lui, maestrul Cor­neliu Baba, cel care i-a insuflat şi lui Virgiliu Parghel gustul pentru hârtie şi creion, pentru desen, pentru co­laje grafice.

- Aşa cum spune şi titlul, albumul e plin de po­veşti. De unde le-aţi învăţat?

- Lângă casa părintească de la Lişna, un sat aflat la jumătatea distanţei dintre Dorohoi şi Dărăbani, locuia o femeie bătrână, mare povestitoare. Mama mă trimi­tea deseori la dânsa cu diverse treburi, iar eu uitam să mai vin acasă! Stăteam cu gura căscată şi o observam ore întregi, însoţindu-şi fapta cu vorba, spunând po­veşti ori îngânând un cântec. Îmi amintesc, de pildă, că la începutul Postului Mare, spăla totul cu leşie, oalele pentru gătit, vătraiul, plita, clanţa uşii, duşumeaua. Totul era curăţat şi primenit, pregătit pentru post. Fă­cea apoi nişte turte nedospite, coapte pe plită, pe care le împărţea vecinilor şi care miroseau înnebunitor. Şi compor­tamentul ei se schimba în acea perioa­dă, era mai smerit, vorba mai molcomă şi cu un plus de mă­su­ră. Aşadar, am crescut între poveşti. M-am format cu ele. De aceea, am pus discului o frază generică: "Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu”. "Cui spune poveşti, îi iartă Dumnezeu păcatele!”, se mai zice.Poveştile nu se spun oricând, oriunde, ori­cum. Îmi amintesc cum îl rugam pe bunicul: "Spu­ne-mi, te rog, o poveste!”. "Amu' nu-i vremea”, zicea el, "aşteaptă şi tu să vină sara!”. Am cules multe poveşti de la oameni, bătând satele, mai ales cât am fost profesoară de limba română, vreme de 27 de ani, făcând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungă, prin omăt, viscol şi ploi, ori prin arşiţă, ca să ajung la şcoală. Am găsit apoi multe în arhive, în culegerile vechi, am stat mult în biblioteca Institu­tului de Fol­clor "Constantin Brăiloiu”, în cea a Mu­­zeului Satului, ori în cea a Muzeului Ţăranului Ro­mân. Discul e dedicat pă­rinţilor mei, învăţătorii Maria şi Vasile Fodor din Lişna, povestitori, şi ei, şi eroi de po­veşti, deopotrivă. Erau "Fo­dorenii” patru dascăli de nă­dejde în şcoala din Lişna, adică mama şi tata, fratele tatălui meu, Mihai Fodor, şi soţia sa, Silvia. Acum ei nu mai sunt, dar au rămas în amintirea colectivă a satului ca nişte icoane, ca stâlpi ai co­mu­nităţii, cei care au învăţat buchile, timp de 30 de ani, multe generaţii.

Dăscăliţa din Lişna

- Dascălii de ţară erau conside­raţi, odinioară, luminătorii poporului. Dvs. i-aţi avut în casă. Ce aţi moştenit mai de preţ de la ei?

- Am primit o sumă de învăţături pe care le-am pur­tat după mine toată viaţa. Acolo, în casa din Lişna, îmi amintesc că veneau la mama, la "doamna”, ţă­răn­­cile din sat, să le înveţe modele noi de cusături, de împletituri, ori vreo re­ţetă nouă de dulceţuri...Să pri­mească diverse sfaturi practice gospodăreşti, ori legate de creşterea co­piilor. Pe ma­ma o ţin minte muncind mult pe lân­gă casă. Ştia să facă absolut orice e nevoie să ştie o femeie care trăieşte la ţară! O ţin minte corec­tând, citind... Părinţii mei s-au întâlnit la Crăini­ceni-Horo­diştea, unde primiseră amândoi post în învăţă­mânt. Iubeau atât de mult ceea ce făceau, atât de ono­raţi erau pentru munca lor la catedră, încât şi mie mi-a fost clar că le voi urma, că voi fi dăscăliţă.

- Dăscăliţă-cântăreaţă. De cântec cum v-aţi apro­piat?

- Mama cânta foarte frumos, la fel, tatăl meu. Cântam şi eu la ser­bările şcolare... Mă acompa­niam la acordeon, la care învăţa­sem mai mult autodidact, cu un pic de ajutor din partea tatălui meu. Mai târziu, am participat la mai multe con­cur­suri şi festivaluri, de unde mă în­tor­ceam cu premii pentru auten­tici­tate. La faza finală a unui festival studenţesc, care se desfăşura la Bacău, am cântat o doină care a făcut mare impresie. Un regizor cu­noscut mi-a remarcat expresi­vitatea, mi-a spus că am talent actoricesc şi mi-a propus să mă pregătească pentru a da admitere la Teatru, la Bucureşti. Dar m-am gân­dit că vocaţia mea este catedra, munca de profesor, aşa că am renun­ţat, nu chiar fără părere de rău. În 1979, când am terminat Facultatea de filologie din Suceava, română-franceză, eram deja căsătorită şi cu cei doi copii, Daniel şi Diana, aduşi pe lume. Am con­tinuat să cânt, să apar în spectacole şi la tele­viziune, să fac înregistrări în radio, pentru câteva al­bume, trei colec­tive şi două personale. Am colaborat doi ani cu Ansamblul Folcloric "Ci­prian Porumbescu” din Su­ceava, am învăţat să cânt la cobză, de la un cobzar bătrân, Nicolae Păsni­cuţ. Iar la alcă­tui­rea repertoriului am primit ajutor de la profesorul de muzi­că Constantin Iri­mia. El mi-a încredin­ţat şi câteva piese foarte fru­moase, între care "Bătucita”, cântecul cu care m-am lansat. În para­lel, perioada pe­trecută la ca­te­dră a fost una cu rost, pentru că mergând la şcoală, la ţară, am revenit în contact cu lumea sa­tului, am cules de acolo un material uriaş de folclor oral - cântece, povestiri, legen­de, vorbe de duh. Cred că am fost un profesor de vocaţie. O vreme, după ce am re­nunţat la catedră pentru muzică, mi-a lipsit mult şcoa­la...

"Doină, doină, cântec dulce!...”

- De ce a trebuit să renunţaţi la ca­riera pedago­gică?

- Aveam concerte în ţară şi în străi­nătate, cu grupul lui Grigore Leşe, în care intrasem, şi nu puteam să mai fac faţă deselor turnee şi orelor de la şcoa­lă în paralel. Întâlnirea cu Grigore Leşe a fost una crucială. Îi dato­rez, printrealtele, faptul că am învăţat să-mi aleg cu mare atenţie repertoriul. Şi cum să-l interpretez. Am în­drăznit să aduc pe scenă lucruri inedite: povestea, descân­tecul. Şi să pun preţ pe doină, pe "cân­tecul de unul sin­gur”. Am călătorit cu Grigore Leşe şi concer­tele lui în marile oraşe din ţară, dar şi în străinătate, la Jula, în Ungaria, la Morelia, în Mexic (la un festival internaţional de mu­zică), la Paris, (cu ocazia Festiva­lului franco­foniei), la Santiago de Compostella, Spa­nia, în săli de teatru, filarmonici, catedrale, biserici, în spaţii convenţio­nale şi neconvenţionale. O mulţime de concerte frumoase, o mulţime de amin­tiri minunate, alături de colegele mele de scenă din grup, Lenuţa Purja, Teo­dora Şerban, Zamfira Mureşan, Lorena Ne­chifor Oltean, Ana Ilca. Am fost şi în China, am cântat împreună cu Gri­gore Leşe la Expoziţia Mondială de la Shanghai 2010, şi toţi banii i-am dat acolo pe o lăută din lemn, foarte ve­che, cumpărată dintr-un anticariat.

"Dragostea dăruieşte, tu învaţă să primeşti!”

- De la o vreme, aţi lăsat Bucovina pentru traiul în Bucureşti. Nu vă dez­rădăcinează un oraş aşa de mare şi de inform?

- În viaţă, intervin la un moment dat întâmplări ex­traordinare, care te aşează pe un făgaş. O altă astfel de întâlnire a fost cea cu pictorul Virgiliu Parghel, su­ce­vean şi el. Ne-am întâlnit... pe stradă, acum trei ani.Eram amândoi singuri, cu partenerii de viaţă pierduţi şi, în timp, între noi s-a legat o prietenie frumoasă, o rela­­ţie stabilă, de cuplu, pe care am oficializat-o în urmă cu doi ani. Tot la Bucureşti trăieşte şi fiica mea, Diana. Am câţiva prieteni buni, cu care rezonez şi îmi face plăcere să mă întâlnesc. Locuim într-o zonă liniş­tită, cu case ale căror acoperişuri îmi place să le pri­vesc sub primele raze de soare, sau sub lumina lunii, de la fereastra mansardei mele. Îmi plac zgomotele ora­şului, sunetele străzii, strigătele care se aud peste liniştea dimineţilor: "Fiaareee veeechi luăăăm!”. Îmi place să descopăr lucruri care nu sunt la vedere, dar care dau pi­to­resc şi frumuseţe oraşului acestuia. Pe urmă, mer­gem des la Suceava, am păstrat casa de aco­lo şi îmi încarc sufletul când îmi e dor de locurile mele, de gra­iul de acolo, de oamenii mei. Câteodată, mă mai apucă deznădejdea la gândul că organizatorii de spec­tacole nu mă copleşesc cu invitaţiile lor, că genul meu de cân­tare nu este foarte "cerut”, tocmai pentru că nu este din cel de divertisment, ci de ascultat, chiar de jale. Dar eu sunt Taur prin zodie, am răbdare şi pasiu­ne, şi în viaţa mea am făcut totul cu drag, cu dăruire, fie că a fost vorba de cariera în învăţământ, fie că am fost pe scenă, cântând, fie că mi-am ţinut ca­sa şi mi-am cres­cut co­piii. Am dăruit, dar am şi primit, enorm! Dra­gos­­tea dă­ruieşte şi tu nu trebuie decât să înveţi să pri­meşti!