Că dragostea e o adicție, că femeia pe care-o iubești devine pentru tine un drog puternic, care se insinuează în fibra ființei tale și o modifică, este dincolo de orice îndoială. Ca și-n cazul drogurilor, uneori adicția se instalează chiar și după prima doză - faimoasa dragoste la prima vedere - iar alteori, viețuirea îndelungată alături de cineva nu reușește să-ți dea decât o dependență psihologică, fără efecte somatice. Retragerea femeii iubite din metabolismul tău nu are, de multe ori, efecte mai puțin dramatice decât privarea de heroină. De-a lungul vieții mele am trăit de câteva ori situația devastatoare a celui părăsit, după ce ajunsese să nu-și mai poată imagina viața decât alături de ea.
Deodată, totul devine cenușiu și viitorul dispare. Începi să te întrebi, dimineața, cum vei supraviețui până la prânz, iar la prânz - de ce ai mai trăi până seara. Drogații aflați în chinurile sevrajului sunt spitalizați și asistați medical, li se pun la dispoziție droguri de substituție și suport psihologic. Pe cei îndrăgostiți fără speranță, pe cei ce trăiesc tortura teribilă a smulgerii, nu de lângă femeia iubită, ci a acesteia din propria lor carne, din propria lor minte, nu-i ajută nimeni. Sunt cazuri de urgență medicală ce se consumă-n singurătate și nepăsare. Trecerea peste traumă durează uneori ani, uneori rana nu se-nchide niciodată, uneori cel ce și-a văzut amputat organul vital al femeii de lângă el rămâne schilodit pentru totdeauna.
Îmi amintesc serile îngrozitoare de după despărțirea de prietena mea din facultate, după care am suferit mai bine de cinci ani. Mă temeam de acele seri ca de nimic altceva. În timpul zilei mă luam cu alte treburi, eram profesor, predam la copii mici, uneori mai ieșeam cu un prieten la un tenis. Era suportabil. Dar serile erau tortură pură, ca pe un scaun dentar, ca în beciurile Gestapoului. Stăteam trântit în pat, încercând să citesc ceva. Nu înțelegeam nici un cuvânt. Ardeam și tremuram, mi-era din ce în ce mai greu să respir. Simțeam cum fluxuri de lavă îmi coboară brusc din creier și-mi inundă cutia toracică. Stomacul mi-era strâns ca de-o ghiară din ce în ce mai puternică pe măsură ce se lăsa, gros ca petrolul, un amurg galben și trist, care-mi îngusta la maximum câmpul minții, al privirii, al vieții în general. Nu aveam unde să mă duc, nu primeam nici un telefon. Dacă-ncercam să ies la o plimbare, nu aveam puterea să trag cămașa pe mine. Mă culcam la loc și continuam agonia.
Ca să pot supraviețui, îmi amintesc că am încercat diverse strategii, una mai ineficientă ca alta. Încercam cu disperare s-o uit, mă gândeam la ea ca la o poveste terminată, numai că-mi dădeam repede seama că, de fapt, nu voiam cu nici un chip s-o uit. Dimpotrivă, mintea mi-era invadată de imaginea ei și se hrănea din ea. Ce fel de viață ar fi fost dac-aș fi uitat-o? Nu îmi puteam închipui cum reușisem să trăiesc înainte de-a o fi cunoscut, și la fel, o viață fără ea îmi apărea absurdă. Era în mine, cu ochii și cu gesturile ei, cu vocea ei ironică și răgușită, cu toate rochiile și pantofii și gustul rujului ei, cu toate străzile pe unde trecuserăm împreună. Eram plin de ea, cum este o sticlă de conținutul ei - cum puteam s-o golesc din mine, ca să rămân iar transparent și senin? Uneori îmi doream ca ea să nu fi existat niciodată sau să moară brusc, într-un accident, doar să dispară din mintea și din organismul meu martirizat. Ca orice drog, miracolul trupului ei îmi arătase o clipă o lume de o strălucire fără sfârșit, pe care viețuirea obișnuită n-o găsește nicăieri, o lume dincolo de rațiune și civilizație, de decență și morală, un orgasm mental de douăzeci de ori mai puternic decât oricare orgasm sexual trăit de mine. Îmi arătase, pur și simplu, paradisul.
O singură strategie a funcționat până la urmă și m-a făcut, după ani de suferință câinească, să pot ieși din erotopatie. De la o vreme, în serile în care nu puteam face decât să-mi ascult bătăile inimii - cum nu mi-a fracturat atunci coastele izbind dinăuntru? - mergeam la geam, îmi lipeam fruntea de el, priveam cum trec mașinile pe Ștefan cel Mare, în aerul cafeniu, și-mi spuneam ca pe un fel de mantra: ”Dacă e să sufăr, am să sufăr, dar îmi mai dau numai șase luni de suferință. În astea șase luni am să mă las călcat în picioare de suferință, n-am să-i opun nici o rezistență. Dar după șase luni, n-am să mai sufăr nici un singur minut măcar. Am să mi-o interzic, pur și simplu.” Am spus asta de-atâtea ori, la culcare și la trezire, ca pe-o rugăciune, că am ajuns cu timpul s-o și cred. După primele șase luni, mi-am mai spus-o încă șase, apoi încă șase. Cum n-am mai văzut-o aproape deloc pe fosta mea prietenă în tot acest timp, puterea ei asupra minții mele, consolidată în ani în care mă-mbibasem tot mai intens și mai nesăbuit de lumea ei, de climatul ei atât de exotic pentru mine, a început să decline. O iubeam încă și eram devastat de câte ori o vedeam întâmplător, de parcă n-aș fi rezistat curei de dezintoxicare și, pe furiș, mi-aș mai fi făcut un shot în venele deja distruse, dar uneori îmi dădeam seama că nu-mi mai amintesc bine fața ei, că vocea ei nu-mi mai sună-n urechi ca vocile interioare auzite de schizofreni. Ca o poză veche, culorile iubitei mele păleau. Ce fusese cândva un trup micuț și vioi, care-nota pe raza soarelui, la mare, într-un costum de baie lapis lazuli, se fanase spre o ceață încă toxică, dar ce se-mprăștia cu încetul, din încăperea goală și lucioasă a craniului meu.
Cu trecerea anilor, am învățat unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-nveți în viață, și anume - că dragostea nu durează. Că e și ea în continuă întremare și destrămare, asemenea norilor pe boltă, asemenea corpului nostru ce nu rămâne tânăr pentru veșnicie, asemenea lucrurilor lumii noastre, care la altă temperatură s-ar topi și ar curge, iar la alta ar îngheța. Și că dragostea care ne rămâne-n minte pentru totdeauna nu e cea fericită și-mplinită a vârstei noastre mature, hrănită din prietenie și admirație, ci aceea care, în tinerețea noastră, a deschis o poartă spre paradis, spre orgasmul cât un milion de orgasme al minții noastre, făcându-ne să-nțelegem deodată, într-o singură clipă, în extazul unei tornade de endorfine, cât de măreț e îngerul femel ce ne veghează destinul. Dragostea irațională și care seamănă mult cu ura, cea care, asemenea perlei, crește în jurul unui grăunte de suferință. Cea de neînțeles, între două ființe care nu se potrivesc și care n-au nimic în comun, cea care n-ar fi trebuit să existe și totuși a existat mai mult decât orice pe lume. Dacă rămânem cu ceva din visul împleticit al vieții noastre, cu asta rămânem. Restul, cum spunea cineva, e doar zgură.
"Când foloseam heroină”, spunea o tânără ce reușise să scape de teribilul drog, "mă simțeam îndrăgostită permanent, chiar dacă de nimeni. Simțeam că nu mai sunt singură, că trăiesc în lumea altcuiva, pe care-o deschisese anume pentru mine. Drogul îmi era suficient, ca un iubit, nu mai trebuia să caut nimic altceva, niciodată”. Dragostea e și pentru noi un chimism cerebral care ne umple viața. Rămân însă mai multe-ntrebări fără răspuns, căci simetria dintre erotopatie și adicția de droguri nu e desăvârșită. Cine face alegerea? Cine, dintre numeroșii tăi locuitori subterani, decide să se-ndrăgostească? Dragostea e un drog selectiv și personalizat. De ce de această femeie și nu de oricare alta? De ce fata asta, care nu-i genul tău, pe care nici n-ai remarcat-o până atunci? Ce ți-a arătat ea deodată, ce ți-a reamintit ea din ce știuseși odinioară? Ca și cunoașterea, dragostea pare reamintire. O expresie fugitivă, un fel de-a întoarce capul, de a-și scutura părul, un zâmbet care-ți spune ceva, care-ți aduce intens aminte de ceva trăit altădată, ceva în voce, ceva în miros... În lipsa oricărei explicații, cum să nu te-ntrebi dacă un anumit fel de memorie nu se transmite genetic, odată cu somaticul încrengăturii de neuroni și sinapse? De ce nu putem scăpa de gândul că am mai văzut-o cândva, înainte de-a o cunoaște, poate chiar înainte de a veni pe lume?
Mi-aduc aminte tabăra de la mare în care-am fost împreună - dar despărțiți, de fapt - pe când eram studenți. O tabără complet ratată, în care-am locuit în cușete minuscule, într-o vară-n care-a plouat mai tot timpul. Stăteam pe plajă, așteptând fiecare spărtură azurie în norii ce se-ncăpățânau să curgă compacți deasupra noastră, întunecându-ne și înfrigurându-ne. Îmi amintesc cearta noastră definitivă, o văd înotând pe raza soarelui, în costum lapis lazuli, cu părul numai șuvițe roșcate, lipit de țeastă, o văd dispărând, într-o seară, pe motocicletă, la spatele unui necunoscut. Trecem unul pe lângă altul fără să ne privim, simt la câțiva milimetri brațul ei gol, plin de nisip, o văd în depărtare râzând și povestind într-un grup... Costumul ei de baie îmi lasă o pată pe retină, ca și când aș fi privit direct în soare. Țin minte șlapii ei de plajă, lăsați seara în fața ușii, "saboții ei din piele de om”, cum scrisesem într-un poem. Zăceam pe plajă ore-n șir, singur pe cearșaful meu, dar o vedeam chiar și cu ochii-nchiși, știam unde era-n fiecare clipă, căci ea era încă originea sistemului meu de coordonate, punctul zero al vieții mele. Și-apoi, ea pleacă spre București, pe motocicletă, cu noul ei prieten, cu două zile înainte de sfârșitul taberei. Iar eu stau pe plajă, în vântul rece și-n umbră, încă două zile, simțind din plin, încă de-atunci, sevrajul. Merg în cabina ei, unde dormise cinci nopți, mă așez pe patul ei, acum doar o saltea ruptă, fără așternuturi. Plâng în hohote, cum n-o mai făcusem de ani de zile.
O văd din când în când și azi, mai ales pe la târgurile de carte. Dau autografe, e un șir de oameni ce așteaptă la rând și, deodată, apare în fața mea, cu o carte. E o doamnă de cincizeci de ani, elegantă, care arată încă foarte bine. Îmi face plăcere să vorbim, de fiecare dată, câteva minute, ca doi vechi camarazi de arme dintr-un război uitat. În definitiv, n-au trecut de la povestea noastră decât trei decenii și nu ne-am schimbat prea mult.
Reproduceri după ION NICODIM, din albumul editat de Humanitas (Ciclul "Adam și Eva”)