Mi-am petrecut copilăria la ţară, unde nu exista sărbătoare fără lăutari. Îţi cântau la ureche, fără amplificare, fără instrumente legate la priză. După ce "colindau” pe la casele principalilor gospodari, se opreau la mat unde, rezemaţi de teiul multisecular de la răscruce, dădeau startul horei satului. La Paşti, la Crăciun, veneau "elitele”: Tole, Dindiri, Bebe, Aliţă, Nela. La sărbătorile de peste an, cum era Sf. Mărie Mare, ne mulţumeam şi cu Gângu, fierarul şi vioristul satului, sau cu bătrânul Holtea, cel ce cânta cu o nuia de gutui afumată, în loc de arcuş. Precum celebrul Laie Chioru, lăutarul lui Octavian Goga, şi lăutarii gorjeni veneau din străvechimea românească, şi ei purtau pe corzi "dorul şi jalea” înaintaşilor. Ţineau "hangul” unei lumi simple, sărace, dar vesele şi pline de nostalgie. Îi băgau "în draci” pe flăcăii ce trăgeau hora înainte şi le "prindeau la otrăţel” pe fetele mari, ce ieşeau timide la joc. Unde este această lume? Nu ştiu cum este în alte părţi, dar în Gorj ea n-a murit de tot... Dacă după 1989, tarafurile lăutăreşti tradiţionale s-au împrăştiat la întâmplare prin sate, în căutare de nunţi şi botezuri, de vreo câţiva ani, de când poetul şi profesorul Viorel Gârbaciu a venit la direcţia Şcolii Populare de Artă din Târgu Jiu, ele au reînviat! Ucenic al maeştrilor folclorişti Speranţa Rădulescu şi Grigore Leşe, Gârbaciu a făcut ca Gorjul să rămână patria lăutarilor.
"Muzica şi dansul românilor au luat-o care încotro”
- Care este, după 1989, rolul Şcolii Populare de Artă?
- Cel puţin pentru Gorj, Şcoala Populară de Artă din Tg-Jiu, cu cele 38 de secţii, din tot atâtea localităţi ale judeţului, la care se instruiesc anual aproape 2000 de copii şi tineri, dar şi de oameni în toată firea, este instituţia culturală fanion, nu doar prin oferta extrem de bogată a serviciilor culturale puse la dispoziţia comunităţii, ci şi prin rolul asumat în salvarea, păstrarea şi transmiterea către viitorime a tradiţiilor multiseculare din Ţara lui Brâncuşi.
- Societatea românească se deculturalizează văzând cu ochii, folclorul suferă mutaţii dramatice, asistăm la o... manelizare triumfală. Cum vă explicaţi acest fenomen?
- Pervertirea gustului public e mult mai evidentă în domeniul artei scenice tradiţionale, în ceea ce numim "folclor scenic”. După '89, muzica şi dansul românilor au luat-o care încotro, fără ca vreo instanţă profesională, estetică sau morală să mai poată interveni. În faţa acestui asalt al manelei, al turcismelor, sârbismelor ori grecismelor de tot felul, ecourile venind dinspre România profundă sunt, iată, din ce în ce mai firave şi mai singulare. Puţini români încearcă să reziste acestui veritabil tăvălug, amplificat de fenomenul globalizării, dar şi de o consistentă şi bine organizată industrie a comercialului, adică a vulgarului, a artificialului, a prostului gust.
- Devine folclorul tradiţional, autentic, o muzică pentru "lumea bună”, pentru melomani?
- În atare condiţii, muzica tradiţională a românilor începe să devină, paradoxal, una a elitelor. După părerea mea, asistăm azi la un fenomen asemănător celui prin care jazz-ul, odinioară muzica negrilor, a sfârşit prin a aparţine lumii celor rafinaţi, deci unei minorităţi. La fel se întâmplă şi cu muzica noastră lăutărească, cel puţin aici, la noi, la Gorj. Iată, de pildă, drama unei muziciene excepţionale, Rela Ciulei din Brădiceni, considerată de Grigore Leşe una din marile lăutărese ale României. Prezentă pretutindeni unde cunoscutul muzician, profesor şi realizator de emisiuni a organizat vreun eveniment din sfera muzicii tradiţionale, la fel de prezentă pe albume de colecţie sau în emisiuni de televiziune cu ştaif, Rela şi taraful său nu au nici o căutare pentru nunţile consătenilor din Brădiceni, care preferă muzica de doi bani a unor ageamii, e drept amplificată strident, în boxele uriaşe ale unei formaţii în care orga electronică cu aranjor programabil deţine rolul principal.
- Stricăciunea folclorului autentic şi pervetirea gustului public pot fi puse în seama nenumăratelor televiziuni de la noi?
- Câtă vreme unicul lor scop este rating-ul ridicat şi, implicit, profitul, televiziunile comerciale îşi urmăresc cu încrâncenare propriul interes. Când însă se renunţă la orice raţiune de ordin deontologic, pentru satisfacerea audienţei, lucrurile încep să se denatureze, iar CNA-ul, atât de vocal în chestiunile politice, ar trebui să ia o atitudine fermă faţă de săritul peste cal al celor de la Taraf, ETNO sau mai ştiu eu ce alt TV. Şi mai tragic este că, exceptând poate TVR Cultural, nici celelalte televiziuni publice de la noi nu se pot îndepărta de tenta "a la Moiseev”, prezentă şi acum, la aproape un sfert de secol de despărţirea de "Cântarea României”, în minţile şi în producţiile celor care pun în scenă folclorul ansamblurilor profesioniste sau de amatori. Igor Moiseev, cum se ştie, a fost marele balerin rus care a creat o nouă formă de dans folcloric teatral. Or, dansul românesc tradiţional, înfăţişat de televiziuni, nu trebuie să semene cu un balet pe scenă, ci cu hora din sat.
- Gorjul a fost bogat în tarafuri de lăutari. Ce muzică au promovat aceşti interpreţi de-a lungul secolelor?
- Nu doar în Gorj, ci aproape pretutindeni în Oltenia şi Muntenia, tarafurile de lăutari de la sate au preluat, au păstrat şi au dus mai departe tezaurul de cântec popular al românilor. Cândva, prin anii '20-'30, când Constantin Brăiloiu a poposit în Gorj, a descoperit, a înregistrat pe cilindri de ceară şi a dus apoi la Bucureşti pe cei mai buni dintre lăutarii satelor noastre. Bucureştenii mai întâi, apoi, prin transmisiile în direct ale nou-înfiinţatului post RADIO ROMÂNIA, tot românul a aflat şi s-a minunat de muzica aceasta măiastră a Mariei Lătăreţu şi a celorlalţi lăutari gorjeni. O precizare se cuvine, totuşi, făcută: exceptând poate o trupă sau două din singurul oraş de atunci al Gorjului, Târgu-Jiu, în rest, nici unul dintre lăutari n-a inclus în repertorii folclorul urban, cel al mahalalei. E drept, nici n-ar fi avut poate amatori pentru acest gen de muzică.
- Prin poziţia pe care o aveţi în fruntea unei Şcoli populare, puteţi întoarce lucrurile pe drumul cel bun?
- Până acum câţiva ani, Gorjul urma moda naţională a muzicii de petrecere: un violonist şi o orgă cu programator, ca să dea impresia de orchestră întreagă, cu bas, ţambal, tobe etc. Astfel de formaţii sunt şi acum covârşitoare, din punct de vedere numeric, la nunţile, botezurile, "rătezurile”, nedeile şi sindrofiile gorjenilor. De câţiva ani încoace însă, a apărut o alternativă la această muzică. Ea s-a datorat întâlnirii cu doi oameni providenţiali, nu doar pentru mine şi pentru Şcoală, ci, aş zice, pentru întreg destinul muzicii tradiţionale din această parte de Românie: Speranţa Rădulescu şi Grigore Leşe. Întâlnirea cu ei a fost hotărâtoare pentru ce s-a numit, începând din 2006, "Programul de reabilitare a tarafurilor tradiţionale din Gorj”, iniţiat şi finanţat de Şcoala Populară de Artă Târgu-Jiu. Dacă în 2004, în Gorj nu existau decât două tarafuri cu adevărat tradiţionale, Tapotă şi Piţigoi, în doar câţiva ani, numărul lor a ajuns la 12, mai multe decât în tot restul Olteniei la un loc! Lăutarii gorjeni au reprezentat România în Israel, în Elveţia şi în Austria, la manifestări de mare ţinută, organizate de Institutul Cultural Român, de Muzeul Ţăranului Român şi de alte instituţii de prestigiu din ţară şi de peste hotare.
Imagini din albumul "ROMÂNIA - simplitatea pierdută” de ERNEST BERNEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
