Occidentul de la marginea Orientului - Timişoara, la vremea teilor înfloriţi

* Cum am aflat, în doar trei zile, de ce Banatu-i "fruncea” *

Există oraşe din care îţi vine să pleci şi oraşe în care ai putea să rămâi pentru totdeauna. Timişoara te îmbie să stai. E îndeajuns de mică pentru după-amiezele în care vrei să te plimbi liniştit. Şi totuşi, destul de mare încât să nu te plic­tiseşti niciodată. Dacă e iunie şi soarele arde domol, ai să ştii că e-aşa şi după pocnetul dudelor coapte, după forfota porumbeilor şi după mirosul de tei. Şi mai e ceva ce te face să o iubeşti, ceva ce-abia se zăreşte în câte-un zid umbrit sau în câte-o dală străveche. Timişoara nu e ca alte oraşe. Dacă ştii să as­culţi şi ştii să pri­veşti, casele des­chid ochi somnoroşi, iar stră­zile încep să spună po­veşti.

La pas, prin istorie

"Cine cucereşte Bu­da cucereşte un oraş, dar cine cucereşte Timi­şoara cucereşte o ţară”. Aşa suna o vorbă din secolul 18. Istoria e pli­nă de date aride, dar vor­bele din popor as­cund un adevăr. O fi fost Ti­mi­şoara mică, dar era atât de bine pla­sată între trei râuri, încât, deşi râv­nită, în îndelungata ei istorie, n-a fost cucerită decât de două ori. Întâi de turci, care şi-au aşezat acolo un paşă influent, Beglerbeiul de Timi­şoara, cel care l-a pus domn pe Mihai Viteazul. Apoi, în 1716, de austrieci. Când, după 146 de ani de stăpâ­ni­re otomană, au câştigat înapoi oraşul de la turci, bucuria a fost mai mare ca niciodată. Nu s-a sărbătorit doar cu flori şi vizite imperiale, ci şi cu o serie întreagă de construcţii şi invenţii grozave, care aveau rolul să şteargă orice urmă turcească şi să amintească oricărui trecător că aici, la Timişoara, în această Mică Vienă a estului, domneşte un împărat, nu un paşă.
Sub mândria şi entuziasmul timişorenilor se ascun­dea însă şi o urmă de frică. Banatul stătuse sub oto­mani mai mult decât Dacia sub romani - vremuri tulburi, pe care nimeni nu şi le dorea înapoi, nici chiar localnicii, extrem de fideli Vienei. Imediat după victo­rie, administraţia militară a oraşului a comandat două lucruri: o fabrică de bere, fiindcă austriecii nu pot trăi fără ea, şi-un bastion de apărare de jur-îm­prejurul oraşului. Construcţia lui a durat zece ani. Când a fost gata, cu cei 20 m înălţime şi 450 m lăţime, era atât de falnic şi impunător încât, ca o ironie a sorţii, de spai­mă, turcii nu l-au mai atacat niciodată. Timi­şorenii şi-au băut liniştiţi berea care le poartă numele până azi. Din faimosul Bastion n-au mai rămas decât castelul Huniazilor şi câteva frânturi de ziduri, care ţin umbră uneia dintre cele mai simandicoase terase ale oraşului: Café de Paris. Frappé-ul lor e absolut delicios.

Când ora exactă nu bate la Bucureşti

Trei zile cât am stat la Timişoara, am umblat mai mult pe jos. Asfaltul era fierbinte, dar vântul bătea ră­coros, aducând cu el mirosul greu al florilor de tei. Nu ştiu cum e Timişoara atunci când plouă, dar ştiu că soarele are darul lui aparte de a dezghioca un oraş. Lumina lui încă blândă, de iunie, înviora culorile şi îndulcea reliefurile, aşezându-se peste clădiri ca o haină de zile mari. Era forfotă în piaţa Operei, cântau din ocarină câţiva bolivieni, porumbeii se agitau, zburau în stol de pe un acoperiş pe altul. Era atât de frumoasă Timişoara, cu străzile înţesate de prăvălii, că, dacă aş fi putut, aş fi pitit-o în buzunar s-o iau acasă. Dar oraşul e una, iar orăşenii sunt alta. Urma să înţeleg, stând de vorbă cu ei, că entu­zias­mul meu de bucureştean în trecere n-avea nimic de-a face cu părerile aşezate ale locuito­rilor dintotdeauna.
Dacă astăzi timişore­nii mai păstrează încă o urmă de dispreţ pentru bu­cureşteni, ea nu e de­cât o nostalgie ascunsă după ordinea şi măreţia de altădată. După cură­ţenia şi manierele nem­ţeşti (care n-au nimic de a face cu lenea orientală) şi după respectul reci­proc, in­di­ferent de etnie. În Timişoara, mai sunt astăzi doar 10% timi­şo­reni autentici. E unul din­tre cele mai multi­cul­turale oraşe ale Europei (speră ca în 2020 să fie ales Capitală Culturală Europeană) şi singurul oraş din Europa cu trei teatre de stat, în trei limbi. Pentru că timi­şo­renii sunt muncitori şi ţin mult la averea lor, trec ade­sea drept cărpănoşi. Au inventat ei înşişi un banc: "De ce fac timişorenii doar un copil? Pentru că nu pot face doar jumătate!”. Trecutul lor austriac le-a mai lăsat ceva moştenire: mândria de-a nu fi ca ceilalţi - o "oco­şenie” locală, pentru care îşi dau râzând peste nas. Pentru că, am uitat să spun, timişorenii au şi umor, iar discursurile instigatoare ale politicienilor de la Bucu­reşti îi lasă cât se poate de rece. Aşezaţi chiar în buza Occidentului, pre­feră să ia ora e­xac­­tă din afară, nu de pe malul Dâm­boviţei. Când, tra­sând un cerc ima­ginar în jurul ora­şului, con­staţi că ai şapte alte capi­tale euro­pene mult mai aproape, nu e de mirare că în­tâl­neşti o groază de timişoreni care au văzut de multe ori Bra­tis­lava, Bu­da­pesta sau Viena, dar niciodată Bu­cu­reştiul.
***
Nu ştiu să pedalez. Şi nu ştiu nici cum arăta oraşul acum patru ani, atunci când o mână de oameni dintr-un ONG au început să facă lobby la primărie, ca să obţină trasee îngrijite şi piste mai multe pentru ama­torii de biciclete. Ştiu doar că de atunci, din meritul celor de la Verde pentru biciclete, Timişoara are 12.000 de bici­clişti înrolaţi în trafic şi o groază de evenimente gân­dite pentru ei. De la concursuri foto, la expediţii off road, de 2, 3 ori pe an, Verde pentru biciclete e cap de afiş. Marele eveniment al verii a fost "Skirt Bike” - o cursă pe biciclete dichisite cu flori şi baloane, numai pentru doamne şi domnişoare, îmbrăcate cochet. Dacă aş fi locuit aici, n-aş fi ratat-o. Pentru că, dacă aş fi locuit aici, printre atâtea parcuri şi alei mărginite de arbori, ar fi meritat să-mi iau un Pegas albastru, cu care să alunec pe malul Begăi, într-o zi toridă de vară, să o cotesc spre cartierul Bălcescu, unde printre case şi grădini liniştite stă pitit cel mai "cool” bar al oraşului: "Scârţ: loc lejer”.Decupat la propriu din anii '80, Scârţ a înghesuit în cele câteva camere lucruri pe care nu le-ai mai văzut din copilărie: televi­zorul "Diamant” şi revistele "Rahan”, vinilurile cu poveşti şi "Nu te supăra frate”, borcanul cu socată şi îngheţata Polar. Au şi un slogan care te întâmpi­nă îndrăzneţ: "veni, vidi, vicii!”. Nu vă gândiţi la prostii. În "Scârţ”, cel mai mare viciu e lenea, la fel de inofensivă ca legănatul hamacului între doi cireşi.
Ce-aş mai fi putut face, dac-aş fi locuit la Timi­şoa­ra? Păi, eventual să dau o raită pe la "Schimb de cărţi”, în­tâlnirea pasionaţilor de lectură, care se ţine lunar într-o cafenea din Piaţa Uni­rii. Oamenii vin cu cărţi de acasă, fac schimb şi povestesc, râd, se ceartă sau se îndrăgostesc. De-acolo, cu o carte sub braţ ("Răul”, ro­manul suedezului Jan Guillou, a făcut, se pare, furori printre timişo­reni), aş fi plecat la marginea ora­şului, la Muzeul Satului Bănă­ţean, unde, în fiecare septem­brie, se întâmplă "Plai”, cel mai mare festival de voluntari de la noi din ţară. Por­nit dintr-o joacă de Norbert Tako şi prietena lui, Plai-ul a ajuns să-l aducă prima oară în România pe jazzman-ul Al di Meola, iar anul acesta i-a pus cap de afiş pe Patrice şi pe Aziza Mustafa Zadeh.
Nici Robert Tako, nici Romina Faur şi nici Andra Jebeleanu (coordonatoarea Schimbului de cărţi) nu fac ce fac pentru vreun ban. Am mai întâlnit şi alţii, la fel de tineri şi entuziaşti, şi-am înţeles un lucru: or fi apus de mult vremurile aristocraţiei imperiale, dar dragostea pentru oraş şi mândria de-a fi născut aici nu dispar niciodată.

Invitaţie la bal

Ar fi trebuit să mă nasc la Timişoara în secolul 18, să văd cu ochii mei străzile impecabil pavate, casele înecate în flori şi felinarele care au făcut din ea cel mai iluminat oraş al Imperiului. Seara, străzile ar fi foşnit de mătăsuri fine, comandate la Viena. Aşteptând înse­ra­rea ce va da startul Marelui Bal, domnii şi-ar fi scos iubitele în "şpeţărai” (plimbare) pe Corso, pe aleea pie­truită dinspre Operă spre Catedrală. Ar fi lăsat doamnele la cofetărie, s-ar fi oprit ei înşişi la un schnaps la Lloyd şi s-ar fi retras în apartamentele răcoroase, când soarele ar fi-nceput să ardă prea tare. Orele după-amiezii ar fi mutat forfota oraşului pe Suro­­gat, străduţa dintre restaurantul Lloyd şi Camera de Comerţ, unde liceenii, soldaţii şi servitoarele îşi consumau şoptit marile poveşti de amor. Seara, lumea s-ar fi înghesuit la Operă. Venea să concerteze Franz Liszt. Şi Franz Liszt era atât de frumos, încât domni­ţele ţipau şi-şi aruncau batistele în adevărate crize de isterie! Caii ar fi fornăit şi caleştile ar fi oprit cu scâr­ţâit de roţi pe strada Giuvaergiilor, în spatele Operei şi al Teatrului, unde vitrinele garnisite cu catifea etalau cele mai scumpe bijuterii. Acolo, istoviţi de drum, coborau cei sosiţi de departe, pentru a-şi lua în primire camerele de la etaj.La 1920, când clădirea teatrului a ars, autorităţile au reconstruit faţada, au modificat la­teralele şi au închis strada caleştilor pentru totdeauna. Înghesuite între decoruri din "Aida” şi alte recuzite de operă, poveştile ei sunt îngropate de aproape un secol chiar în spatele scenei de azi.
Dar dacă nu s-ar fi întâmplat toate astea, aş mai fi putut, totuşi, să fac ceva. Să cânt la pian în salonul cu ceai. De la o vreme încolo, aş fi deschis fereastra, să se audă şi-n stradă. Aş fi adăugat şi eu o frântură de so­nată, un rest de serenadă, unui oraş care plesnea de muzică din toate încheieturile. Pentru că, într-atât de preţuită era muzica, încât fără pian nici nu te puteai mărita. La 1800, Timişoara era oraşul cu cele mai mul­te piane. Sosite din Occident pe Bega, ele au adus cu ele şi muzica marilor compozitori. Existau doar patru oraşe ale Imperiului cu stagiune de operă perma­nentă în vremea aceea: Viena, Budapesta, Bratislava şi Timi­şoara. Azi, ca să-nţelegem de ce Banatu-i "frun­cea”, ar trebui să dăm timpul înapoi vreo două sute de ani. Am vedea aievea un oraş cu spital municipal con­struit înaintea celor din Viena şi Budapesta, care a avut şi prima bibliotecă publică cu sală de lectură din întregul Imperiu. Un oraş cu fabrică de ţigarete şi tramvaie cu cai, care a adunat de-a lungul timpului nu mai puţin de 902 priorităţi, invenţii ce au văzut lumina zilei pen­tru prima dată aici. Printre ele, ca o curio­zitate, a fost şi prima operaţie cu anestezie din ţara noastră, făcută cu eter de sulf, de către Mathyus Musil, bunicul timi­şorean al faimosului scriitor.

Oraşul cu trandafiri

Îl chema Wilhelm Muhle şi la 32 de ani şi-a părăsit Boemia natală, pentru un oraş despre care auzise mul­te: Temesvar, oraşul minune al estului. N-a mai rămas nici o fotografie cu chipul său, dar Wilhelm Muhle, pasionatul grădinar care a ridicat Timişoara la rang de oraş al florilor, trebuie să fi fost tare fermecător. Într-atât de fermecător încât, consemnează cronicile, la florăria lui de pe strada Rezso (azi str. Alba Iulia), damele bine şi slujnicele lor se înghesuiau în fiecare dimineaţă. Pe banii femeilor influente din oraş, Muhle a ridicat un imperiu al rozelor, un parc doldora de tran­dafiri, pentru care a adus seminţe din toate colţurile lumii. Le-a sădit, le-a stropit, le-a încrucişat, le-a ur­mă­rit cu atenţie de ceasornicar creşterea. Din pasiunea lui nebună, în 1888 s-a născut primul soi de trandafir creaţie proprie: Madame Josephine Muhle, o splen­doare cu petale aurii pătate cu alb, dedicat iubitei sale de-o viaţă.Le-au ur­mat alte zeci de so­iuri, unele mai parfu­mate, altele doar stră­lucitor de colo­rate - daruri făcute per­sona­li­tăţilor vremii, aşa cum vedetele de azi de la Hollywood pri­mesc câte o insulă în Pacific sau câte o stea pe care nu vor ajunge niciodată. Un lu­cru e sigur: cu aproape 10.000 de trandafiri, din peste 300 de so­iuri, un parc ca al lui Muhle n-a mai existat în Euro­pa de Est. La inaugurarea lui, în 1891, a venit însuşi îm­­­pă­ratul Franz Iosef, care l-a decorat pe bă­trâ­nul Muhle şi l-a decretat furnizor oficial de flori al Casei Imperiale de la Viena. Se mai zice că a trăit ani mulţi printre florile lui, că ajunsese să ex­porte seminţe până-n Brazilia sau Africa de Sud şi că a murit fericit, în casa lui acoperită cu cascade de flori. Lăsase în urmă nu doar un parc, ci şi doi fii chi­nuiţi de aceeaşi pasiune: Arpad, cel mare, a lucrat la construirea Parcului din Si­naia şi a faimosului Cişmigiu din Bucureşti, iar Wil­helm jr. a că­lătorit până-n Japonia, de unde a adus la Timişoara, în premieră, un arbore de Gingko Bi­loba. Nu a mai rămas aproape nimic din casa cu flori a bătrânului Muhle. După ce s-au bătut pe ea clanurile mafio­te ale oraşului, au abandonat-o în ruină. Cine trece azi pe B-dul Mihai Vitea­zu mai poate însă vedea pe pere­tele ei iniţialele uitate de vreme ale femeii iubite: "JM”.

Iubiri interzise

M-am plimbat prin Parcul Rozelor la ceas de seară. Mirosea înţe­pă­tor, ca-n dulapul bunicii. A­leile ardeau de la soa­rele de pes­te zi, iar vân­tul mătura petale de flori. Băteau clopo­tele Ca­tedralei, iar un­deva, în spa­tele unei fe­restre des­chi­se, ci­ne­va acorda o muzi­cu­ţă. Am luat-o cu paşi mărunţi, pe as­faltul fier­binte, spre ci­mitir.Acolo, printre su­te­le de cruci de eroi şi oa­meni sim­pli, undeva între crip­te de mar­mură şi ziduri poto­pite de iederă, a fost îngropată, cândva, iubita lui Beetho­­ven. El împlinise 18 ani şi, după cum spun cro­ni­carii, nu era nici prea fru­mos, nici prea elegant, ba mai degrabă ciufulit şi mereu în dezordine. Avea însă o scli­pire-n privire şi-un fel fragil şi în­flăcărat de a fi, după care toate domniţele se dă­deau în vânt. Ea era o tânără dom­ni­şoară educată şi de familie bună, blondă şi plină de viaţă, atât de frumoasă încât se auzise de ea până la Viena. O chema Jeanette d'Honrath, şi Beetho­ven a cu­noscut-o la Bonn, dân­du-i lecţii de pian. A fost prima lui iubire. Dar la una din seratele lor muzicale săptămânale, uşa salonului s-a deschis brusc şi-n prag şi-a făcut apariţia un seducător ofiţer, de care Jeanette d'Honrath s-a îndrăgostit pe loc. Avea mustaţă tunsă scurt, părul negru şi ondulat şi era feld­mareşal în arma­ta Imperiului Austriac. Numele lui era Carl von Greth şi venise de la Viena s-o ceară pe Jea­nette de soţie.
În 1823, von Greth a devenit co­man­dant al cetăţii Timişoara, unde a rămas să locuiască o vreme. Era deja căsă­torit de câteva decenii cu Jeanette, dar ea n-a mai apucat să se bucure decât un an de oraşul care fă­cea furori în Imperiu. Într-un noiem­brie ploios, la doar 53 de ani, s-a stins din viaţă. Se spune însă că nu l-a uitat niciodată pe Beethoven şi că anumite împreju­rări le-au per­mis să se mai revadă, tul­bu­­raţi amân­­doi de nostalgii. A fost în­mor­­mântată în Biserica Piariştilor, iar când, peste ani, vechea biserică a fost de­molată, ră­mă­şiţele ei au fost înhumate la grăma­dă, în ci­mitirul militar de pe Calea Lipo­vei. Am căutat o după amiază întrea­gă placa roşie de mar­mură cu numele ei. Am aflat prea târziu că la reno­varea ci­mi­tirului dispăruse.
Despre cât a suferit Beethoven, istoria nu ne mai spune nimic. Ştim doar că a fost toată viaţa în­dră­gostit şi întotdeauna de fe­meile altora, că a avut parte nu­mai de iubiri interzise, păti­maşe, pe ca­re le trăia convulsiv. Una din­tre ele l-a adus şi în Banatul nostru. După un concert susţinut la Buda­pesta, a dispărut timp de o săp­tămână într-un loc secret. Îl însoţea Josephine Bruns­­wick, căsătorită von Deym, de care îl legau multe seri şi nopţi fierbinţi petrecute la castelul din Martonvasar, pe do­meniul Korompa (din Ungaria de azi), acolo unde a şi compus, de altfel, tul­burătoarea Sonată a lunii. Unde fugiseră? Biografii i-au dat de urmă abia un secol mai târziu: tocmai la Săvârşin, la castelul gro­fului Andrasy Forray, căsătorit cu Iulia von Bruns­wick, verişoară a Josephinei. Iubirea lor a fost lun­gă şi între­tăiată de mul­te despărţiri. Jose­phine a născut o fe­tiţă, despre care se spune că ar fi fost copilul nele­gitim al lui Beethoven. Numele ei, Minona, citit in­vers în­sem­na Anonim. La fel cum a rămas şi iubirea lor.


(Acest material nu s-ar fi putut realiza fără spri­jinul oferit în documentare de Adriana Babeţi, Ioan Haţegan, Luciana Ianculescu, Cornel Ungureanu şi Daniel Vighi.)

Detalii despre povestea de dragoste dintre Jeanette d'Honrath si Ludwig van Beethoven puteti gasi in cartea "Insemn in inima cetatii", a autoarei L. Ianculescu