O expoziţie de excepţie
Printr-o explozie de entuziasm, la Bucureşti, într-un cochet cartier interbelic, câţiva tineri au deschis de câteva luni cea mai mare galerie particulară de artă contemporană din Capitală. Botezată sofisticat Art Yourself, galeria se află între Şoseaua Kiseleff şi bulevardul Ion Mihalache, în spatele pieţii 1 Mai, într-o vilă construită în stilul acela neoromânesc care a dat atâta personalitate "Micului Paris”. În această vară caniculară, m-a mânat la Art Yourself dorinţa de a vedea expoziţia pictorului timişorean Cristian Sida, profesor la Universitatea de Artă din Timişoara, a cărui faimă, la numai 38 de ani, a depăşit de mult hotarele Banatului şi ale României, prin nenumăratele expoziţii şi rezidenţe în străinătate, dar şi prin premiile internaţionale obţinute. Şi de cum am păşit la parterul galeriei Art Yourself, lumea picturilor lui Cristian Sida m-a captivat şi m-a cotropit cu fantasmele ei magnetice. Din tablourile sale uriaşe, sugerări de personaje la limita abstractului te priveau răsărind incomplet din spuma culorilor, ca dintr-o spumă a mării. O pictură "La fel de sensibilă pe cât de cumpătată, la fel de construită pe cât de instinctivă”, cum scria criticul de artă francez Alain Leduc, cel care i-a dedicat tânărului pictor timişorean un studiu amplu. Iar acestui recital de la Art Yourself ar trebui să-i urmeze şi altele, pentru ca românii să-şi cunoască mai bine valorile.
Un avanpost occidental al României
- Timişoara are faima celui mai occidental oraş românesc. Un oraş cosmopolit, tolerant, cu istorie şi cultură puternice, la vederea zilei. Cum te simţi în frumoasa grădină a trandafirilor de pe Bega? Ce înseamnă pentru tine capitala Banatului?
- Timişoara, pentru mine? Timişoara înseamnă singurul motiv pentru care am mai rămas în ţară. Este adăpostul meu de linişte şi de echilibru, dar şi o poartă prin care e foarte uşor de pătruns spre Occident. De aceea, aici deschiderea faţă de arta contemporană a lumii este mult mai intensă. Timişoara a rămas un loc al experimentului, un avanpost al artei sincere, mai aproape de ce se întâmplă în Occident. Iar asta e paradoxal, pentru că Bucureştiul ar trebui să dea aici tonul, cum a făcut-o până nu demult. Dar, din păcate, în Capitală, arta se face cumva prea mult după mode şi pentru comerţ, pentru a face repede bani, se pictează prea mult pe griuri, căci şcoala de griuri de la Cluj domină Bucureştiul, la fel ca şi hiper-realismul ăsta fără sare şi piper. Mie-mi pare rău de toate astea şi mă simt bine ca timişorean, mai ales când aud şi din Bucureşti ecouri bune despre noi. Şi totuşi, eu nu cred că a înflorit încă o mare mişcare culturală în Timişoara, nu aşa cum ar merita. De vină sunt şi vremurile astea precare, ce taie curajul oamenilor care vor să cumpere artă.
Prin Timişoara pe traseul spiritual
- Numeşte, te rog, pentru cititorii noştri, câţiva artişti de valoare ai Timişoarei.
- Să ştii că eu am o problemă cu ideea asta de "artist”! Şi mai sunt şi încăpăţânat. Artişti, în Timişoara, cred că nu sunt decât vreo doi-trei: Constantin Flondor, Leon Vreme şi răposatul Romul Nuţiu. Alături de ei, sculptorii Ştefan Călărăşanu, Horia Bojin şi pictorul Călin Beloescu. Restul sunt buni pictori, buni desenatori. Artistul, ca să-l poţi numi aşa, trebuie să fie foarte sincer şi recognoscibil. Eu le vorbesc mereu studenţilor mei despre diferenţa între a reproduce vizibilul şi-a exprima vizibilul. Ce rost mai are să pictezi realist în epoca asta, a exploziei tehnologice?!... Mi se pare inutil să mergi pe zona asta a hiper-realismului. Inutil şi nesincer. Artist e cel deschis să experimenteze, să se reinventeze tot timpul şi să transmită. Şi, înainte de toate, artist e cel care te emoţionează cu arta lui. De aceea, zic eu, la Timişoara sunt câţiva artişti mari, aceiaşi care au fost şi înainte de '89. În rest, sunt mulţi care se chinuie. Dar, ca să nu rămân atât de critic, Timişoara este un loc în care arta contemporană câştigă teren. Iar asta depinde şi de noi, cei care predăm la facultate.
- Vând bine artiştii timişoreni pe timp de criză?
- S-ar părea că da! Asta e valabil cel puţin pentru câţiva, între care mă număr şi eu, alături de Ştefan Călărăşanu, Gheorghe Fikl şi Ştefan Popa-Popas. Ce să zic, dacă câţiva reuşesc să dea la câteva luni o lucrare pe un preţ bun, nu ştiu dacă înseamnă că în Timişoara se vinde bine în vremuri de criză. Înseamnă că sunt câţiva care vând foarte des şi vând prostii, şi că pe lângă ei mai sunt unii care vând mai rar, aşa ca mine, dar vând exact ce vor ei.
- Mi-ai spus că la Timişoara sunt câţiva oameni de afaceri bine educaţi şi care investesc în artă. Cum i-aţi apropiat de arta voastră?
- Noi i-am educat. La un pahar de vin, poţi pune la cale tabere interesante, cu oameni pasionaţi. Îţi dau exemplu pe Andrei Herţeg, patronul unei firme de construcţii, cu care am devenit foarte buni prieteni şi, împreună cu sculptorul Ştefan Călărăşanu, am reuşit să organizăm o tabără internaţională la Gărâna, care e deja la a 2-a ediţie. Organizată de el, cu artişti selectaţi împreună. Acum, pe lângă români, am invitat un artist din Azerbaidjan, doi francezi, o belgiancă. Din păcate, nu există spaţiu pentru a chema mai mulţi. E o tabără cu condiţii bune, sponsorizată, foarte intimă, şi care se finalizează cu o expoziţie şi un catalog. Asta e una. Apoi, mai sunt alţi oameni de afaceri, care văzând că altul a cumpărat artă, mai investesc şi ei. Şi pentru că tu stai într-o tabără sponsorizată de ei, îi educi, le spui ce trebuie evitat, ei văd, se nasc discuţii, se pronunţă nişte nume de artişti etc. De aceea, la Timişoara sunt oameni de afaceri pasionaţi de artă, care sunt mult mai bine informaţi despre perioada contemporană decât mulţi artişti din Timişoara.
- Succesul internaţional al artiştilor timişoreni e datorat şi oraşului, cosmopolit şi mai occidental?
- Contează şi faptul că Timişoara este mai mică şi mai cosmopolită, cu rădăcini ramificate şi cu multe influenţe. La noi sunt, de pildă, oameni care stau în Germania de 30 de ani, dar au o casă şi în Timişoara, şi mulţi dintre noi suntem mai informaţi, mergem mai des la Viena. Dacă te-ai pus în maşină, ai ajuns din Timişoara la Viena în patru ore. Şi acolo ai cel puţin cinci muzee de artă contemporană, de galerii nu mai vorbim. Şi eu am fost de curând la Viena, la doamna Maria Altmann, colaboratoare la Muzeul Albertina. Are în casă o colecţie de artă contemporană serioasă şi i-am făcut şi eu o lucrare. Doamna are lucrări de artişti timişoreni, dar şi de sculptori bucureşteni de valoare. Deschiderea asta a Timişoarei ne ajută foarte mult.
"Lucrările mele se nasc pe drum”
- Ce înseamnă pentru tine pictura, Cristian Sida?
- Pictura e o cale de a rămâne sincer cu mine însumi. Un fel de autobiografie. Eu pictez cu "mine însumi”, parafrazându-l pe Nichita, care vorbea aşa de frumos despre "scrierea cu tine însuţi” - hemografia, cum o numea el. În artă, în pictură, dacă nu eşti sincer, te trădezi singur. Şi asta mai înseamnă şi să nu fii tributar nici unei influenţe. Şi ăsta e mai mult decât un crez artistic al meu, este, dacă vrei, un pariu. Să rămân sincer în ceea ce fac. Să nu pictez după pofta cuiva. Unii pictează ca să vândă, alţii ca să facă pe plac, alţii ca să devină cunoscuţi.
„Grădina atelierului”
Crinii captivi în culori
- Cum ai început să pictezi?
- Am pictat şi am desenat de mic, tot timpul! Îmi aduc aminte cum prin 1978-1979, copil de cinci-şase ani fiind, la Arad, voiam să desenez, ca mulţi alţi copii, animale şi oameni. Şi cum bunicul meu era pasionat de cai şi de porumbei, mi-a inoculat şi mie pasiunea lui. Aşa că am început să umplu caiete întregi cu desene din astea de cai, foarte expresivi, şi cu oameni. Mai târziu, s-a întâmplat ceva în familia mea. Ai mei s-au despărţit, şi mama s-a dus să lucreze la 20 de km de Arad, era directoare la o casă de cultură acolo, la Curtici, şi nu mai avea cu cine să mă lase. Aşa că am rămas toată ziua singur, cu cheia la gât, şi nu făceam nimic altceva decât să desenez ca nebunul şi să joc fotbal. Iar la matematică eram bâtă, cu meditaţii cu tot nu treceam de 5, ba mă şi emoţionam aşa tare când mă scotea profesorul la lecţie, încât ştergeam în neştire toată tabla, mi se rupea filmul. Aşa că tata, văzând că-s înnebunit după desen, mi-a spus: "Te trimit la Timişoara, la liceul de artă”. Şi s-a ţinut de cuvânt. M-am trezit la 12 ani singur, la internat, şi acolo, fiind foarte sensibil, pictura a devenit un refugiu pentru mine: mă ascundeam şi pictam, ca să nu mai iau bătaie de la ceilalţi, pentru că, fiind mai pirpiriu, eram primul care o încasam. Şi tot atunci, profesorul meu mi-a zis aşa: "Tu n-ai nici o şansă să-i iei din urmă pe colegii tăi”. Aşa că mama a cărat la cafea şi la sucuri din Ungaria, ca eu să intru la liceul de artă. Şi ţine cont că eram bun.
„Satyricon - Martor”
- Cum ţi-ai format sinteza asta, drumul tău de la abstract spre semi-figurativ?
- Lucrările la mine se nasc pe drum! De fapt, treaba e destul de simplă. Eu am început cu nişte formule abstracte. Am mers mult pe valenţele culorii, pe contraste aplicate pe suprafeţe mari, am mers mult pe puterea senzorială a culorii. Culoarea ca senzor, ca vibraţie, ca olfactiv. Mai târziu, în 2006, eram la Paris, şi mi-am zis că niciodată nu fusesem să văd arta egipteană. A fost locul potrivit la momentul potrivit. Am avut o revelaţie când am descoperit ce combinaţii făceau egiptenii între figura umană şi animal, pe care, de fapt, le regăseşti şi la moderni, la Picabia, Andreas de Salinio sau la Chirico - combinaţia asta de personaj cu cap de animal.
- Am văzut că ai prins şi flori, nişte crini, în tablourile tale.
- Da. Asta e o poveste foarte interesantă. Pentru ea îi sunt dator şi prietenului meu, Andrei Herţeg, cel care a avut ideea să facem un grup de artişti şi ne-a propus să pictăm pe butoaie. Şi datorită lui am schimbat tot în pictură, atunci când m-am trezit la un moment dat cu un butoi în atelier. A fost aşa. Acum un an, ne-am gândit să facem un grup cu 22 de artişti, unul internaţional. Aşa m-am trezit cu un butoi nou-nouţ, în atelier. Şi-mi zic: "Na, acu ce fac cu ăsta? Doar n-o să mă apuc acum să-mi fac personajele mele pe butoi, să copiez”. Aşa că întâi am dat cu culoare în exces. Dar nu mi-a plăcut. După care a apărut hazardul, în care eu cred. M-am dus la un magazin de chimicale de pe la noi din zonă, la Iosefin, unde-i plin de chinezi şi de magazine de prost gust; voiam să cumpăr nişte sodă caustică, ca să-mi degresez butoiul. Şi, dintr-o dată, am văzut în spatele magazinului un buchet de crini de plastic, atât de frumos coloraţi, kitschioşi, dar de un roşu pe care nu-l găseai în tub de culoare. Şi i-am făcut ăluia o vânzare, i-am cumpărat toate florile de plastic. Şi mi-a venit o idee ca din butoiul ăla să crească viţă de vie şi flori de plastic. Un butoi vivant. După aceea, m-am gândit că de ce să nu apară şi pe pânză ideea asta, şi am făcut personaje care ţineau nişte flori. Şi am făcut şi urări şi aluzii vesele: lucrările astea sunt un soi de cadouri pentru botezuri, nunţi şi înmormântări; le poţi duce în orice ocazie, şi butoiul la fel, care arăta ca un tort funebru. Dacă Maria Antoaneta ar mai fi trăit, ar fi cumpărat butoiul ăsta. Avea ceva burghez, aristocratic şi pervers. Ei, şi de acolo a început ciclul pe care l-am expus şi la Art Yourself, în Bucureşti.
Navetist România - Franţa
- Eşti printre pictorii care expun şi sunt cunoscuţi mai mult în străinătate. Mai mult poate decât în ţară. Cum reuşeşti?
- Aş evita să spun că sunt cunoscut în străinătate, dar au fost mai multe oportunităţi legate de Franţa. Mergând foarte des acolo, am început să-mi dau seama ce se întâmplă în artă la Paris şi care sunt tendinţele în arta contemporană şi am ştiut să aleg de acolo nişte ingrediente pentru pictura mea, care să nu mă influenţeze, să nu fiu într-o modă.
„Personaj”
- Spune-mi, te rog, te consideri un navetist România-Franţa?
- Asta, da! Toţi banii pe care-i fac din pictură, îi investesc în bilete de avion. Şi când nu am cursuri la facultate, plec şi cutreier muzeele, galeriile Franţei. Alt motiv nu am. Acum am fost invitat la nişte festivaluri. Chiar în Franţa, în vestul ei, sunt invitat de onoare la un festival la Nantes. Acum e o retrospectivă Richter la Paris, o expoziţie extrem de importantă, a început deja pe 1 iunie. Şi mă şi duc. Apoi urmează o rezidenţă la Gentioux, în centrul Franţei, unde am avut deja onoarea să expun alături de pictorul Henri Cueco, un clasic în viaţă al francezilor, un simbol al generaţiei '68, cea a figuraţiei narative. Dar toate acestea sunt nişte întâmplări. Pur şi simplu s-a întâmplat că am expus şi eu lângă Henri Cueco, nimic mai mult. El având o casă de vacanţă la Getioux, a fost cooptat în acest proiect de rezidenţe. Şi fiind un nume, a atras nişte bani, şi în jurul lui s-a coagulat un grup de artişti, printre care am avut norocul să fiu şi eu. A fost pentru mine un joc al şansei, pentru că în Occident, ei au atât de mulţi artişti, încât poţi să fii tu ca român oricât de talentat, că fără recomandări şi fără noroc nu răzbaţi.
_______________________
Micul palat al artelor
Fermecat de frumuseţea şi de rafinamentul locului care găzduieşte galeria Art Yourself, am vrut să aflu mai multe amănunte despre acest veritabil palat al artelor. Pentru asta am stat de vorbă cu Dragoş Farmazon, foarte tânărul ei director.
- Cum au reacţionat cumpărătorii bucureşteni de artă la pictura mai puţin convenţională a lui Cristian Sida?
- Mai bine decât mă aşteptam. Desigur, este o pictură mai greu digerabilă, care cere un public cunoscător. Cu toate astea, nu au întârziat să apară oameni extrem de interesaţi şi chiar clienţi. De altfel, una dintre lucrările lui Cristian Sida pe care le-am vândut a ajuns deja într-o importantă colecţie din Monaco.
- V-aş ruga acum să faceţi o prezentare a galeriei Art Yourself. De ce aţi simţit nevoia să înfiinţaţi această galerie?
- Art Yourself este o galerie care se ocupă exclusiv de promovarea artei contemporane. A fost deschisă în septembrie 2011, după mai bine de şase luni de pregătiri, iar decizia a fost luată de mine şi de colegii mei în primăvara anului trecut. Simţeam cu toţii că, într-o piaţă emergentă şi energică, arta contemporană trebuie să beneficieze şi ea - la fel ca arta veche ori modernă - de un spaţiu adecvat de expunere şi promovare, un spaţiu în care atât artiştii, cât şi publicul lor, să se simtă excelent; în fine, voiam un spaţiu care în scurt timp să devină un adevărt hotspot bucureştean.
- Cum aţi reuşit să rezistaţi şi să vă dezvoltaţi în aceste vremuri cam paupere?
- Greu să spun cum am reuşit! Cred că a fost vorba despre un program expoziţional bine gândit, despre eficienţa cu care am reuşit să atingem publicul ţintă şi despre modul în care publicul s-a simţit la evenimentele noastre.
Dragoş Farmazon directorul galeriei Art Yourself
- Care este programul galeriei dvs.? Şi cum vedeţi viitorul ei?
- De anul acesta, vom face, o perioadă bună de timp, o organizare tripartită a expoziţiilor. La parter, vom expune, ca şi până acum, artişti contemporani seniori. Etajul întâi va rămâne dedicat artiştilor tineri, care au deja un oarecare grad de notorietate. În fine, ultimul nivel al galeriei este deschis acelor artişti tineri care abia acum îşi fac apariţia pe piaţă; sunt acei artişti în care noi credem şi pe care vrem să îi ajutăm la început de drum.
- Sunteţi un galerist foarte tânăr. Ce aduceţi nou, dvs. şi generaţia dvs. de manageri, în arta noastră vizuală?
- Mă puneti puţin în încurcătură, pentru că trebuie să vorbesc şi despre mine. Poate că noi aducem în primul rând energia şi entuziasmul cu care înţelegem să ne facem meseria. Apoi, cu siguranţă, viziunea pe care o avem despre funcţionarea pieţei de artă. Pentru că generaţia mea este generaţia care abia învăţa să meargă atunci când comunismul se prăbuşea. Noi suntem crescuţi şi educaţi în capitalism. În fine, cred că putem cu mai mare uşurinţă să înţelegem, să interiorizăm şi să explicăm mai departe discursul noii generaţii de artişti. Până la urmă, ei sunt colegii noştri de generaţie.
- Cum simţiţi pulsul artei româneşti de acum?
- Arta românească contemporană este într-o evoluţie incontestabilă şi constantă. Iar piaţa de artă este într-o creştere care pare de neoprit. Aceste două premize nu pot atrage după ele, cred eu, decât lucruri bune.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
