Cum aţi ajuns la nunta de aur? - Primul dans

Bileţelul

La vârsta adolescenţei, crezi că tot ce zboară se mănâncă, cum spune proverbul, şi e bine să fie aşa, că restul vine de la sine. Într-o zi, o colegă de şcoală m-a rugat să-i duc un bileţel unui băiat din satul meu, pe care ea îl îndrăgea. Era băiatul celui mai gospodar om din sat. M-am conformat şi i-am înmânat misiva băiatului, bineînţeles, citind, curioasă, înainte, scrisoarea. Văzând cu câtă ar­doare scria colega mea acele cuvinte de dragoste în­flăcărată, în sinea mea, mă distram copios. Azi aşa, mâine aşa, mă tot întâlneam cu băiatul din sat ca să-i dau bileţelele, dar el nu dădea nicio­da­tă răspuns, fapt ce o întrista pe colega mea.

Banchetul şi prietenia

Şcoala s-a terminat, noi am mai crescut puţin, şi aşa cum se procedează de obicei, a avut loc banchetul de terminare a şcolii. Toate colegele mele erau îmbră­cate care mai de care mai elegantă, doar eu eram îm­bră­cată cu o fustiţă de stambă şi o bluză albă, împru­mutată de la o soră mai mare. (Pre­­cizez că sunt al şa­selea copil dintr-o fa­milie greu încercată, năs­cută în tim­pul răz­boiului. După război a urmat sărăcia, în 1946 se­cetă, în 1947 foa­me­te, tata a fost prizonier, mama fără nici un ve­nit şi cu o ca­să de copii după ea, dar ne-a apă­rat ca o leoaică.) Un mo­ment, am avut im­pul­­sul să plec, sim­ţin­du-mă u­mi­lită da­torită înfăţi­şării me­le, dar am în mine o dârzenie care m-a fă­cut să ră­mân.
Menţionez că la ban­­chet a venit şi bă­iatul căruia îi dădusem bile­ţelele de iubire şi care era coleg de liceu cu noi. Mă aşteptam să-l văd dansând cu colega mea, într-un moment de tan­dreţe, dar când am ridicat pri­virea spre ringul de dans, am văzut că se în­dreap­tă spre mine zâm­bind. Sincer vă mărturi­sesc că întâi m-am uitat în jurul meu, ca să nu fac vreo confuzie, poate invită pe o altă fată, dar nu, eu eram in­vitata. În acele clipe s-a întâmplat mi­racolul: pri­virea lui blândă, zâmbetul sincer, mâi­nile lui calde în mâinile mele, dansul în doi, în mij­locul horei, toate s-au înfipt în inima mea şi nu au mai ieşit niciodată de acolo. A fost fiorul primei iubiri.
Am fost prieteni doi ani, o prietenie bazată pe decenţă, respect unul faţă de altul, respect faţă de familii. Eram cea mai fericită pereche din sat. El avea 18 ani, eu aveam 16 ani şi, în ziua Naşterii Domnului, a venit în vizită la mine, spunându-mi că avem ceva serios de discutat. Neînvăţată cu acest comportament elegant, m-am gândit la în­ceput că vine cu o veste proastă. Părinţii lui fiind bogaţi, şi eu mai săracă, nu-i mai dau voie să fim pri­eteni. Dar nu a fost aşa. M-a cerut în căsătorie. Am rămas mută pe moment, apoi am început să mă bâlbâi şi nu ştiam ce să spun. Am fost de acord, bineînţeles, au fost de acord şi părinţii din ambele părţi şi a avut loc nunta, care a rămas de neuitat.

Viaţa în cuplu

Ar trebui să scriu un roman de dragoste des­pre toţi aceşti ani ai căsniciei mele. Eram doi co­pii mai mari, care ne iubeam foarte mult, în rest nu aveam nimic pe lângă noi, nici palate, nici ma­şini luxoase, nici haine de firmă, mâncam din aceeaşi farfurie, dar trăiam în armonie şi fericire.
Cum în anii '60 se sfârşea colectivi­zarea la ţa­ră şi în oraşe progresa industrializarea, am hotărât să plecăm din sat, acolo, fără pă­mânt eşti un om mort. Am plecat la oraş. Eu m-am angajat într-o mare fabrică, iar soţul meu a fost concentrat. În cei doi ani de armată am scris, atât eu, cât şi el, cele mai frumoase scrisori de dra­goste, tot dorul unuia faţă de celălalt era aşternut pe hârtie, le păstrez şi azi, ca pe o comoară de preţ. Apoi via­ţa a curs pe repede îna­inte. Ne-am sta­bilit într-un oraş fru­mos, eram amân­doi sa­la­riaţi, dar nu a­veam studii, aşa că am ho­tărât să le com­­pletăm la seral. Tot mai lipsea ceva, acea minune dum­nezeiască care îm­pli­neşte o iu­bi­re: co­pilul. Ne-a îm­pli­nit Dumnezeu şi dorul a­cesta, dân­du-ne o mân­­dreţe de copil care, la rându-i, are şi el astăzi copii. Lu­mi­na ochilor noştri.
Ca mai în toate cuplurile, am trecut şi noi prin clipe ne­plă­­­cute, certuri în li­mi­ta bunului simţ, du­pă care urmau îm­păcări drăgăstoase. A venit, însă, şi un moment cum­plit: în plină ti­nereţe, am fost diag­nosticată cu cancer. Dar soţul meu nu m-a părăsit nici o clipă, iu­birea lui nu s-a stins, a dormit cu mine în ca­meră, la spital, m-a încurajat, şi-a dovedit de­vo­tamentul faţă de mine. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am scăpat. Mai târziu, când a avut el nevoie, am răspuns şi eu la fel, fiindu-i clipă de clipă alături, iar astăzi ne bucurăm împreună de viaţă.
Dragii mei, în fiecare casă arde un foc. De­pin­de cât eşti de capabil să-l stingi sau să-l aprinzi, dar cu răbdare, înţelepciune, pace şi tărie, iubirea rezistă. O dovadă suntem chiar noi, avem 54 de ani de căsnicie.
Mărturisesc că, la vârsta mea, nu le mai am cu scrisul corect, dar am simţit nevoia să mărtu­ri­sesc pe scurt, prietenilor mei dragi de la "For­mu­la AS”, cum am ajuns la nunta de aur. Vă mul­ţumesc că aţi avut răbdare să citiţi rândurile mele şi mă voi bucura dacă le vor fi cuiva de folos. "Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Sună banal, dar asta e cheia vieţii.

OLIMPIA - Braşov