Există orașe din care îți vine să pleci și orașe în care ai putea să rămâi pentru totdeauna. Timișoara te îmbie să stai. E îndeajuns de mică pentru după-amiezele în care vrei să te plimbi liniștit. Și totuși, destul de mare încât să nu te plictisești niciodată. Dacă e iunie și soarele arde domol, ai să știi că e-așa și după pocnetul dudelor coapte, după forfota porumbeilor și după mirosul de tei. Și mai e ceva ce te face să o iubești, ceva ce-abia se zărește în câte-un zid umbrit sau în câte-o dală străveche. Timișoara nu e ca alte orașe. Dacă știi să asculți și știi să privești, casele deschid ochi somnoroși, iar străzile încep să spună povești.
La pas, prin istorie
"Cine cucerește Buda cucerește un oraș, dar cine cucerește Timișoara cucerește o țară”. Așa suna o vorbă din secolul 18. Istoria e plină de date aride, dar vorbele din popor ascund un adevăr. O fi fost Timișoara mică, dar era atât de bine plasată între trei râuri, încât, deși râvnită, în îndelungata ei istorie, n-a fost cucerită decât de două ori. Întâi de turci, care și-au așezat acolo un pașă influent, Beglerbeiul de Timișoara, cel care l-a pus domn pe Mihai Viteazul. Apoi, în 1716, de austrieci. Când, după 146 de ani de stăpânire otomană, au câștigat înapoi orașul de la turci, bucuria a fost mai mare ca niciodată. Nu s-a sărbătorit doar cu flori și vizite imperiale, ci și cu o serie întreagă de construcții și invenții grozave, care aveau rolul să șteargă orice urmă turcească și să amintească oricărui trecător că aici, la Timișoara, în această Mică Vienă a estului, domnește un împărat, nu un pașă.
Sub mândria și entuziasmul timișorenilor se ascundea însă și o urmă de frică. Banatul stătuse sub otomani mai mult decât Dacia sub romani - vremuri tulburi, pe care nimeni nu și le dorea înapoi, nici chiar localnicii, extrem de fideli Vienei. Imediat după victorie, administrația militară a orașului a comandat două lucruri: o fabrică de bere, fiindcă austriecii nu pot trăi fără ea, și-un bastion de apărare de jur-împrejurul orașului. Construcția lui a durat zece ani. Când a fost gata, cu cei 20 m înălțime și 450 m lățime, era atât de falnic și impunător încât, ca o ironie a sorții, de spaimă, turcii nu l-au mai atacat niciodată. Timișorenii și-au băut liniștiți berea care le poartă numele până azi. Din faimosul Bastion n-au mai rămas decât castelul Huniazilor și câteva frânturi de ziduri, care țin umbră uneia dintre cele mai simandicoase terase ale orașului: Café de Paris. Frappé-ul lor e absolut delicios.
Când ora exactă nu bate la București
Trei zile cât am stat la Timișoara, am umblat mai mult pe jos. Asfaltul era fierbinte, dar vântul bătea răcoros, aducând cu el mirosul greu al florilor de tei. Nu știu cum e Timișoara atunci când plouă, dar știu că soarele are darul lui aparte de a dezghioca un oraș. Lumina lui încă blândă, de iunie, înviora culorile și îndulcea reliefurile, așezându-se peste clădiri ca o haină de zile mari. Era forfotă în piața Operei, cântau din ocarină câțiva bolivieni, porumbeii se agitau, zburau în stol de pe un acoperiș pe altul. Era atât de frumoasă Timișoara, cu străzile înțesate de prăvălii, că, dacă aș fi putut, aș fi pitit-o în buzunar s-o iau acasă. Dar orașul e una, iar orășenii sunt alta. Urma să înțeleg, stând de vorbă cu ei, că entuziasmul meu de bucureștean în trecere n-avea nimic de-a face cu părerile așezate ale locuitorilor dintotdeauna.
Dacă astăzi timișorenii mai păstrează încă o urmă de dispreț pentru bucureșteni, ea nu e decât o nostalgie ascunsă după ordinea și măreția de altădată. După curățenia și manierele nemțești (care n-au nimic de a face cu lenea orientală) și după respectul reciproc, indiferent de etnie. În Timișoara, mai sunt astăzi doar 10% timișoreni autentici. E unul dintre cele mai multiculturale orașe ale Europei (speră ca în 2020 să fie ales Capitală Culturală Europeană) și singurul oraș din Europa cu trei teatre de stat, în trei limbi. Pentru că timișorenii sunt muncitori și țin mult la averea lor, trec adesea drept cărpănoși. Au inventat ei înșiși un banc: "De ce fac timișorenii doar un copil? Pentru că nu pot face doar jumătate!”. Trecutul lor austriac le-a mai lăsat ceva moștenire: mândria de-a nu fi ca ceilalți - o "ocoșenie” locală, pentru care își dau râzând peste nas. Pentru că, am uitat să spun, timișorenii au și umor, iar discursurile instigatoare ale politicienilor de la București îi lasă cât se poate de rece. Așezați chiar în buza Occidentului, preferă să ia ora exactă din afară, nu de pe malul Dâmboviței. Când, trasând un cerc imaginar în jurul orașului, constați că ai șapte alte capitale europene mult mai aproape, nu e de mirare că întâlnești o groază de timișoreni care au văzut de multe ori Bratislava, Budapesta sau Viena, dar niciodată Bucureștiul.
***
Nu știu să pedalez. Și nu știu nici cum arăta orașul acum patru ani, atunci când o mână de oameni dintr-un ONG au început să facă lobby la primărie, ca să obțină trasee îngrijite și piste mai multe pentru amatorii de biciclete. Știu doar că de atunci, din meritul celor de la Verde pentru biciclete, Timișoara are 12.000 de bicicliști înrolați în trafic și o groază de evenimente gândite pentru ei. De la concursuri foto, la expediții off road, de 2, 3 ori pe an, Verde pentru biciclete e cap de afiș. Marele eveniment al verii a fost "Skirt Bike” - o cursă pe biciclete dichisite cu flori și baloane, numai pentru doamne și domnișoare, îmbrăcate cochet. Dacă aș fi locuit aici, n-aș fi ratat-o. Pentru că, dacă aș fi locuit aici, printre atâtea parcuri și alei mărginite de arbori, ar fi meritat să-mi iau un Pegas albastru, cu care să alunec pe malul Begăi, într-o zi toridă de vară, să o cotesc spre cartierul Bălcescu, unde printre case și grădini liniștite stă pitit cel mai "cool” bar al orașului: "Scârț: loc lejer”. Decupat la propriu din anii '80, Scârț a înghesuit în cele câteva camere lucruri pe care nu le-ai mai văzut din copilărie: televizorul "Diamant” și revistele "Rahan”, vinilurile cu povești și "Nu te supăra frate”, borcanul cu socată și înghețata Polar. Au și un slogan care te întâmpină îndrăzneț: "veni, vidi, vicii!”. Nu vă gândiți la prostii. În "Scârț”, cel mai mare viciu e lenea, la fel de inofensivă ca legănatul hamacului între doi cireși.
Ce-aș mai fi putut face, dac-aș fi locuit la Timișoara? Păi, eventual să dau o raită pe la "Schimb de cărți”, întâlnirea pasionaților de lectură, care se ține lunar într-o cafenea din Piața Unirii. Oamenii vin cu cărți de acasă, fac schimb și povestesc, râd, se ceartă sau se îndrăgostesc. De-acolo, cu o carte sub braț ("Răul”, romanul suedezului Jan Guillou, a făcut, se pare, furori printre timișoreni), aș fi plecat la marginea orașului, la Muzeul Satului Bănățean, unde, în fiecare septembrie, se întâmplă "Plai”, cel mai mare festival de voluntari de la noi din țară. Pornit dintr-o joacă de Norbert Tako și prietena lui, Plai-ul a ajuns să-l aducă prima oară în România pe jazzman-ul Al di Meola, iar anul acesta i-a pus cap de afiș pe Patrice și pe Aziza Mustafa Zadeh.
Nici Robert Tako, nici Romina Faur și nici Andra Jebeleanu (coordonatoarea Schimbului de cărți) nu fac ce fac pentru vreun ban. Am mai întâlnit și alții, la fel de tineri și entuziaști, și-am înțeles un lucru: or fi apus de mult vremurile aristocrației imperiale, dar dragostea pentru oraș și mândria de-a fi născut aici nu dispar niciodată.
Invitație la bal
Ar fi trebuit să mă nasc la Timișoara în secolul 18, să văd cu ochii mei străzile impecabil pavate, casele înecate în flori și felinarele care au făcut din ea cel mai iluminat oraș al Imperiului. Seara, străzile ar fi foșnit de mătăsuri fine, comandate la Viena. Așteptând înserarea ce va da startul Marelui Bal, domnii și-ar fi scos iubitele în "șpețărai” (plimbare) pe Corso, pe aleea pietruită dinspre Operă spre Catedrală. Ar fi lăsat doamnele la cofetărie, s-ar fi oprit ei înșiși la un schnaps la Lloyd și s-ar fi retras în apartamentele răcoroase, când soarele ar fi-nceput să ardă prea tare. Orele după-amiezii ar fi mutat forfota orașului pe Surogat, străduța dintre restaurantul Lloyd și Camera de Comerț, unde liceenii, soldații și servitoarele își consumau șoptit marile povești de amor. Seara, lumea s-ar fi înghesuit la Operă. Venea să concerteze Franz Liszt. Și Franz Liszt era atât de frumos, încât domnițele țipau și-și aruncau batistele în adevărate crize de isterie! Caii ar fi fornăit și caleștile ar fi oprit cu scârțâit de roți pe strada Giuvaergiilor, în spatele Operei și al Teatrului, unde vitrinele garnisite cu catifea etalau cele mai scumpe bijuterii. Acolo, istoviți de drum, coborau cei sosiți de departe, pentru a-și lua în primire camerele de la etaj. La 1920, când clădirea teatrului a ars, autoritățile au reconstruit fațada, au modificat lateralele și au închis strada caleștilor pentru totdeauna. Înghesuite între decoruri din "Aida” și alte recuzite de operă, poveștile ei sunt îngropate de aproape un secol chiar în spatele scenei de azi.
Dar dacă nu s-ar fi întâmplat toate astea, aș mai fi putut, totuși, să fac ceva. Să cânt la pian în salonul cu ceai. De la o vreme încolo, aș fi deschis fereastra, să se audă și-n stradă. Aș fi adăugat și eu o frântură de sonată, un rest de serenadă, unui oraș care plesnea de muzică din toate încheieturile. Pentru că, într-atât de prețuită era muzica, încât fără pian nici nu te puteai mărita. La 1800, Timișoara era orașul cu cele mai multe piane. Sosite din Occident pe Bega, ele au adus cu ele și muzica marilor compozitori. Existau doar patru orașe ale Imperiului cu stagiune de operă permanentă în vremea aceea: Viena, Budapesta, Bratislava și Timișoara. Azi, ca să-nțelegem de ce Banatu-i "fruncea”, ar trebui să dăm timpul înapoi vreo două sute de ani. Am vedea aievea un oraș cu spital municipal construit înaintea celor din Viena și Budapesta, care a avut și prima bibliotecă publică cu sală de lectură din întregul Imperiu. Un oraș cu fabrică de țigarete și tramvaie cu cai, care a adunat de-a lungul timpului nu mai puțin de 902 priorități, invenții ce au văzut lumina zilei pentru prima dată aici. Printre ele, ca o curiozitate, a fost și prima operație cu anestezie din țara noastră, făcută cu eter de sulf, de către Mathyus Musil, bunicul timișorean al faimosului scriitor.
Orașul cu trandafiri
Îl chema Wilhelm Muhle și la 32 de ani și-a părăsit Boemia natală, pentru un oraș despre care auzise multe: Temesvar, orașul minune al estului. N-a mai rămas nici o fotografie cu chipul său, dar Wilhelm Muhle, pasionatul grădinar care a ridicat Timișoara la rang de oraș al florilor, trebuie să fi fost tare fermecător. Într-atât de fermecător încât, consemnează cronicile, la florăria lui de pe strada Rezso (azi str. Alba Iulia), damele bine și slujnicele lor se înghesuiau în fiecare dimineață. Pe banii femeilor influente din oraș, Muhle a ridicat un imperiu al rozelor, un parc doldora de trandafiri, pentru care a adus semințe din toate colțurile lumii. Le-a sădit, le-a stropit, le-a încrucișat, le-a urmărit cu atenție de ceasornicar creșterea. Din pasiunea lui nebună, în 1888 s-a născut primul soi de trandafir creație proprie: Madame Josephine Muhle, o splendoare cu petale aurii pătate cu alb, dedicat iubitei sale de-o viață. Le-au urmat alte zeci de soiuri, unele mai parfumate, altele doar strălucitor de colorate - daruri făcute personalităților vremii, așa cum vedetele de azi de la Hollywood primesc câte o insulă în Pacific sau câte o stea pe care nu vor ajunge niciodată. Un lucru e sigur: cu aproape 10.000 de trandafiri, din peste 300 de soiuri, un parc ca al lui Muhle n-a mai existat în Europa de Est. La inaugurarea lui, în 1891, a venit însuși împăratul Franz Iosef, care l-a decorat pe bătrânul Muhle și l-a decretat furnizor oficial de flori al Casei Imperiale de la Viena. Se mai zice că a trăit ani mulți printre florile lui, că ajunsese să exporte semințe până-n Brazilia sau Africa de Sud și că a murit fericit, în casa lui acoperită cu cascade de flori. Lăsase în urmă nu doar un parc, ci și doi fii chinuiți de aceeași pasiune: Arpad, cel mare, a lucrat la construirea Parcului din Sinaia și a faimosului Cișmigiu din București, iar Wilhelm jr. a călătorit până-n Japonia, de unde a adus la Timișoara, în premieră, un arbore de Gingko Biloba. Nu a mai rămas aproape nimic din casa cu flori a bătrânului Muhle. După ce s-au bătut pe ea clanurile mafiote ale orașului, au abandonat-o în ruină. Cine trece azi pe B-dul Mihai Viteazu mai poate însă vedea pe peretele ei inițialele uitate de vreme ale femeii iubite: "JM”.
Iubiri interzise
M-am plimbat prin Parcul Rozelor la ceas de seară. Mirosea înțepător, ca-n dulapul bunicii. Aleile ardeau de la soarele de peste zi, iar vântul mătura petale de flori. Băteau clopotele Catedralei, iar undeva, în spatele unei ferestre deschise, cineva acorda o muzicuță. Am luat-o cu pași mărunți, pe asfaltul fierbinte, spre cimitir. Acolo, printre sutele de cruci de eroi și oameni simpli, undeva între cripte de marmură și ziduri potopite de iederă, a fost îngropată, cândva, iubita lui Beethoven. El împlinise 18 ani și, după cum spun cronicarii, nu era nici prea frumos, nici prea elegant, ba mai degrabă ciufulit și mereu în dezordine. Avea însă o sclipire-n privire și-un fel fragil și înflăcărat de a fi, după care toate domnițele se dădeau în vânt. Ea era o tânără domnișoară educată și de familie bună, blondă și plină de viață, atât de frumoasă încât se auzise de ea până la Viena. O chema Jeanette d'Honrath, și Beethoven a cunoscut-o la Bonn, dându-i lecții de pian. A fost prima lui iubire. Dar la una din seratele lor muzicale săptămânale, ușa salonului s-a deschis brusc și-n prag și-a făcut apariția un seducător ofițer, de care Jeanette d'Honrath s-a îndrăgostit pe loc. Avea mustață tunsă scurt, părul negru și ondulat și era feldmareșal în armata Imperiului Austriac. Numele lui era Carl von Greth și venise de la Viena s-o ceară pe Jeanette de soție.
În 1823, von Greth a devenit comandant al cetății Timișoara, unde a rămas să locuiască o vreme. Era deja căsătorit de câteva decenii cu Jeanette, dar ea n-a mai apucat să se bucure decât un an de orașul care făcea furori în Imperiu. Într-un noiembrie ploios, la doar 53 de ani, s-a stins din viață. Se spune însă că nu l-a uitat niciodată pe Beethoven și că anumite împrejurări le-au permis să se mai revadă, tulburați amândoi de nostalgii. A fost înmormântată în Biserica Piariștilor, iar când, peste ani, vechea biserică a fost demolată, rămășițele ei au fost înhumate la grămadă, în cimitirul militar de pe Calea Lipovei. Am căutat o după amiază întreagă placa roșie de marmură cu numele ei. Am aflat prea târziu că la renovarea cimitirului dispăruse.
Despre cât a suferit Beethoven, istoria nu ne mai spune nimic. Știm doar că a fost toată viața îndrăgostit și întotdeauna de femeile altora, că a avut parte numai de iubiri interzise, pătimașe, pe care le trăia convulsiv. Una dintre ele l-a adus și în Banatul nostru. După un concert susținut la Budapesta, a dispărut timp de o săptămână într-un loc secret. Îl însoțea Josephine Brunswick, căsătorită von Deym, de care îl legau multe seri și nopți fierbinți petrecute la castelul din Martonvasar, pe domeniul Korompa (din Ungaria de azi), acolo unde a și compus, de altfel, tulburătoarea Sonată a lunii. Unde fugiseră? Biografii i-au dat de urmă abia un secol mai târziu: tocmai la Săvârșin, la castelul grofului Andrasy Forray, căsătorit cu Iulia von Brunswick, verișoară a Josephinei. Iubirea lor a fost lungă și întretăiată de multe despărțiri. Josephine a născut o fetiță, despre care se spune că ar fi fost copilul nelegitim al lui Beethoven. Numele ei, Minona, citit invers însemna Anonim. La fel cum a rămas și iubirea lor.
(Acest material nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul oferit în documentare de Adriana Babeți, Ioan Hațegan, Luciana Ianculescu, Cornel Ungureanu și Daniel Vighi.)
Detalii despre povestea de dragoste dintre Jeanette d'Honrath si Ludwig van Beethoven puteti gasi in cartea "Insemn in inima cetatii", a autoarei L. Ianculescu