Cu cobza şi daireaua, pe la curţile domneşti: BEATRICE IORDAN

- Actor, menestrel -

"Chiar dacă lumea de azi nu mai trăieşte după regulile curţilor boiereşti, se poate bucura de mu­zica ce se cânta atunci”

Subţire ca o trestie şi cu chip de copil, Beatrice Ior­dan a fost răsfăţată de ursitoare: este ac­tor-păpuşar, cântă la cobză în trupa de mu­zică veche "Trei Parale”, pictează îngeri, con­fec­ţionează păpuşi de cârpă şi ţine ateliere de teatru pen­tru copii. Iar, mai presus de orice, este soţie iubitoare şi cre­din­cioasă pentru bărbatul vieţii ei, Florin Ior­dan, cer­cetător la Muzeul Ţăranului Român, şi mamă perfectă pentru micuţa Maruca. Cu nici o umbră de întristare pe chip, mereu zâm­bitoare, Beatrice pare mereu feri­cită, trăind undeva în alt timp, neatins de urâtul lumii. Reţeta ei de izbândă în viaţă? Iat-o!

Ilustrate din turla bisericii

- De unde ai, Beatrice, atâta talent artistic? L-ai moştenit din familie? Te-a încercat încă din copi­lărie?

- Sunt un copil de oraş. Nu am avut bunici la ţară, dar, prin profesia tatălui meu, pictor de biserici, care lucra în fiecare vară într-o altă zonă a ţării şi ne lua în­tot­deauna cu el, pe mine şi pe fratele meu, am avut con­tact strâns cu lumea satului. Abia aşteptam să plec din Bucureşti. Era aventura anului, după atâta şcoală şi lecţii de pian. De altfel, eu de acolo am primele amin­tiri, nu din Bucureşti. Acolo m-am pomenit ju­cân­du-mă în praful uliţei, cu copiii satului, sau uitându-mă la tata, plin de zugrăveli pe haine, cocoţat pe schele, sus, înşirând din vârful pensulei şiruri de sfinţi pe pereţi. Despre fratele meu, Dinu, zicea tatăl meu că era be­be­luş şi-l ţineau într-un coş împletit, pe schele, sus, alături de el şi de mama, care îl ajuta. Erau foarte tineri şi se luaseră din dragoste.

- Ce imagine de film tarkovskian... Mama ta era şi ea artistă?

- Nu, terminase Artele Plastice, ca tata, dar ea lucra la atelierele Patriarhiei, făcea medalioanele de email cu care se împodobea ferecătura evangheliilor. Iar vara, mergea cu tata la restaurarea frescelor bisericilor vechi, sau la pictarea celor noi. Era o armonie şi o mare iubire între ei, iar când am apărut noi, copiii, ne-au luat şi pe noi, vara, pe şantier. La rândul lui, Dinu, când a crescut, a început să-l ajute pe tata, iar acum a ajuns şi el pictor de biserici!...

- Ai amintiri pregnante din verile acelea ale co­pilăriei?

- Amintirile mele sunt pline de oameni şi întâmplări încă vii. Pe mine mă lăsau în sat, la vreo femeie, pe care o tocmeau să-mi poarte de grijă.Îmi amintesc de tanti Manda, care avea un bărbat beţiv şi ea ducea toată casa în spinare. Era croitoreasă. Am găsit, de curând, printre hainele vechi, o fustiţă făcută de ea pentru mine, pe când aveam patru ani. Eram ca Maruca acum, fetiţa noastră. Mă iubea foarte mult, pentru că nu avea copii, şi atunci toată dragostea ei era spre mine. Altădată, pe la şase ani, am stat într-un sat din Ardeal, la o femeie care era socăciţă, făcea torturile şi prăjiturile pentru nunţi ori petreceri. Le priveam cu ochii măriţi de poftă şi aşteptam să-mi rămână un rest de cremă de lins de pe fundul castroanelor. Bărbatul ei, nenea Ioani, îmi făcea morişti din lemn, cu care alergam repede, repede, ca să se învârtă. Şi cum mi se strica una, imediat îmi făcea alta în loc. În fiecare vară mergeam în altă parte şi, fiind fată de pictor, eram văzută ca o fată de preot, cu mare vază în sat, mi se împlineau toate voile, ca nu cum­va tata să se necăjească şi să nu aibă inspiraţie la pictură. Toamna, plecam cu mama şi cu fratele meu la Bucureşti, pentru că începeau şcolile. Uneori, tata mai lua ucenici sau ajutoare, dar toamna rămânea mai mult singur şi lucra până dădea frigul. Ne mărturisea acum, în anii din urmă, că a avut multe momente de singu­rătate, în care se ruga pentru ca Dumnezeu să-i dea putere şi inspiraţie în lucrul său. Uneori eram găzduiţi în casa parohială, ori la vreun credincios care-şi punea la dispoziţie casa. Îmi mai amintesc că într-un sat casa parohială era exact în cimitir: mă uitam seara pe geam şi vedeam umbrele crucilor crescând. Nu-mi era frică, eram prea mică pentru senzaţia asta, şi, oricum, peste zi, mă jucasem printre ele, în plin soare. O altă amintire fru­moasă este dintr-un sat din Mara­mureş, Batargi. Du­minica se ţinea joc la şopru, "ciu­percă”, cum îi spuneau sătenii, un pavilion rotund din lemn. Acolo stăteau ce­te­raşii şi se făcea jocul. Fetele stăteau un pic mai înco­lo, rezemate de un gard, una lângă alta, ca rândunelele pe sârma de telegraf. Din "şopru”, feciorii le strigau, flu­ierându-le: "Tu, Ileană! Tu, Savetă!”. Şi ele mer­geau la şopru, rumene ca focul, cu fustele înfoiate şi cu cămeşi pline de mărgele, să fie jucate. La final, le ridicau în braţe şi le pupau zgomotos pe obraji, iar ele chicoteau, ruşinate. Eu eram prin clasa a patra şi mă minunam de o aşa apropiere între băieţi şi fete. Mă uitam cu admiraţie la cele care se pregăteau să intre în joc, că numai de la 18 ani aveau voie, şi pen­tru asta îşi fă­ceau cămăşi noi, cusute cu arnici, şi cu brâie şi mâ­necare bătute în mărgele. De la ele am de­prins tehnica aceasta a ţeserii cu mărgele, fără ac. Stă­team ore în şir în grădină, aşezate pe un ţol, lucrând la cămăşi cu măr­gele. Era prin '91-'92, lumea încă nu ple­case la lucru în străinătate şi Maramureşul încă rezista în frumuseţea lui străveche, nedegradată.

Din dragoste şi de drag

- Mi-ai mărturisit că la tine dragul de muzică a venit odată cu dragostea. Cum s-a întâmplat?

- La 19 ani, după absolvirea Liceului Pe­da­gogic, eram educatoare şi studentă la Fi­losofie, când l-am cu­noscut pe Florin, şi el stu­dent la Sociologie, pe atunci. Ne-am îndră­gostit şi ne-am luat. Eu am pără­sit grădiniţa, şi am urmat, tot din dragoste pen­tru copii şi lumea copilăriei, Universitatea Naţională de Actorie Teatru şi Cinema­to­grafie - secţia actori-păpuşari, apoi un master în regie de teatru. Florin ştia să cânte la fluier, eu mai ziceam cu glasul, pentru noi şi prie­teni, pentru bucuria noastră. Mai învăţam um­blând vara prin sate, după rapsozi bătrâni, într-un fel de "pelerinaj” etno-muzical, fără să fie propriu-zis o cercetare. Am trecut pe la un şir întreg de cobzari bătrâni, acum majo­ritatea duşi din­tre noi, începând cu neîntre­cutul Constan­tin Negel, din Botoşani. Am avut norocul de i-am mai apucat în viaţă pe unii dintre ei. În Vran­cea a fost una dintre cele mai frumoase călă­torii pe care le-am avut. Am ajuns la un cioban fluieraş, bucuros tare că i-am făcut fotografii şi care ne arăta bo­găţia lor din cămară şi pod: nuci, pere uscate, putina plină cu brânză. Erau fericiţi că au de toate! Ce lume minunată! Apoi, Florin a în­ceput să lucreze în echipa de etnomu­zicologi a cunoscutei cercetătoare Spe­ranţa Rădulescu de la Muzeul Ţăranului Ro­mân şi a început să facă cercetare de teren în mod sistematic. Pe atunci trăia Irina Nicolau, etnolog de mare anvergură, din echipa lui Ho­ria Bernea, cel care a repus bazele Muzeului Ţăranului Ro­mân după 1989. Ea m-a chemat să vin la mu­zeu, să facem un spectacol de teatru popular, "Marioara şi Vasilache”. Aşa a pornit atelierul meu de confecţionat păpuşi şi marionete pen­tru copii. Cu muzica mă întâlnisem întâi în co­pilărie, acasă, unde aveam pian şi am stu­diat câţiva ani, la fel ca fratele meu, iar mai apoi la liceul pedagogic, unde am studiat chi­tară clasică. Când Florin a avut ideea aceasta a înfiinţării unei formaţii de muzică veche, m-am reapropiat de muzică cu seriozitate şi am în­ceput să cânt la cobză şi instrumente de percuţie, studiind mai întâi cobza cu un rap­sod bătrân din Vrancea, de la Nă­ruja. La început, cân­tam şi cu vocea, dar după ce a in­trat în grupul nostru Daniel Pop, l-am lăsat pe el la mi­crofon. Ni s-a alăturat şi fratele meu, Dinu Petrescu, absolvent de Arte Plas­tice, care coboară de pe schelele din bisericile pe care le pictează, urmând tatei, anume ca să meargă cu noi în spectacole, ca percuţionist.

"Cu cobza şi daireaua, să v-arăt ce e maneaua!”

- Când a început oficial aventura formaţiei voas­tre de muzică veche, "Trei parale”? Cum v-aţi con­tu­rat repertoriul?

- În 2003, am debutat printr-un concert dat într-un anticariat. Eram doar noi doi, Florin cu fluierul, eu cu cobza şi glasul.În 2004, ni s-a alăturat Dinu, iar în 2005, şi Daniel. Apoi repertoriul nostru a început să se contureze, observând că repertoriul urban vechi, al ma­halalelor, al târgurilor, unde era o lume mai amestecată, mai pestriţă, avea un farmec nebun pentru public. Am început să studiem culegerea lui Anton Pann, "Spitalul Amorului”, şi de acolo, plus nişte cântări evreieşti, pe care Florin le culesese de la nişte bătrâni rapsozi din Moldova, am realizat materialul pentru primul album, "Bazar I”, lansat în 2006. A urmat al doilea, "Bazar II”, lansat la începutul verii acesteia. Proiectul s-a îm­bu­­nătăţit, s-a rafinat. Ne-am dorit de mai multă vreme să avem o vioară în formaţie, este un instrument impor­tant pentru ceea ce facem noi, şi pentru asta l-am găsit pe violonistul Mihai Balabaş, prin nişte prieteni co­muni. A fost prezent pe ultimul disc, la înregistrarea a do­uă piese, din când în când este alături de noi şi în concerte, sperăm să avem o colaborare cât mai lungă şi mai frumoasă. Răspundem chemărilor în concerte care ni se fac pentru a promova noul nostru album. În mai, am avut un spectacol original de muzică evreiască tradiţională în compania a doi muzicieni evrei. De curând ne-am întors din Germania, de la un eveniment desfăşurat sub egi­da Institutului Cultural Român, unde am avut, cred, cel mai bine primit concert din străi­nă­tate al nostru, iar în ţară, am fost la Hunedoara, pe 13 iu­lie vom fi la Râşnov şi apoi, pe 15, la Mier­cu­rea-Ciuc, unde vom participa la un festival de muzică veche.

Întins leneş pe divan...

- Părerile exprimate pe site-ul formaţiei "Trei parale”, du­pă concertele voastre, se referă la faptul că muzica pe care o faceţi te scoate din timpul mo­dern şi te trimite într-o vreme a unei vieţi tihnite, de o lentoare orientală, a iubirilor întreţinute cu vorbe dulci. Cum reuşiţi vraja aceasta, a întoar­cerii în timp?

- Într-un fel sau altul, muzica are capacitatea aceasta de a depăşi şi timpul, şi contextul social care i-a dat naştere. Chiar dacă lumea de azi nu mai trăieşte după regulile curţilor boiereşti, se poate bucura de mu­zica ce se cânta atunci, tocmai pentru că este interesată de propriile rădăcini. Cât despre noi, ne sus­tragem cât putem ritmurilor moderne, ne dăm răgaz pentru linişte şi familie, dar şi pentru prieteni, nu avem televizor în casă, dar ţinem legătura cu lumea prin calculator, comunicăm mult pe net. Însă, nici pe departe nu stăm pe rogojină la umbră, la o narghilea şi la o dulceaţă, ori o cafea turcească cu apă rece. Nu mai e timp, nu mai sunt timpurile! Din alt punct de vedere, ceea ce facem noi este şi un demers de reconstituire a unor muzici tradiţionale pierdu­te, un curent ali­men­tat în toată Eu­ropa, numit "revi­va­lism”. Aco­lo există astfel de încercări de multă vreme, tocmai pentru că ei nu mai au nici fărâmă din astfel de mu­zici, cum la noi încă mai există."Trei Parale” asta înseamnă: că ne ocupăm de mu­zicile abandonate, părăsite, ajun­­se de "trei parale”! Cu os­teneala noas­tră constantă de nouă ani, cred că acum muzica veche face, totuşi, ceva mai mul­te parale! Iar acesta e numai şi nu­mai meri­tul lui Florin: el a cons­truit proiectul, el e "cre­ierul” formaţiei.

- Spune drept: te-ai implicat în "Trei Para­le” numai de dragul so­ţului tău, sau a în­ceput să-ţi placă şi ţie să cânţi?

- "Trei Parale” ne-a unit foarte mult şi ca familie, pe mine şi pe Florin. A fost ca şi co­pilul nostru, ivit în lume înainte de Maru­ca, fiica noastră. Maru­ca cântă şi ea foarte bi­ne, are o voce foarte pu­ternică şi expresivă, pentru vârsta ei. Dar nu cântă decât când vrea ea, ori când o tentează să încerce flu­ie­rele lui Florin, sau cob­za mea. Cumva, eu şi Florin am crescut împreună, ne-am luat de tineri, dar faptul că sun­tem tot timpul în mişcare şi în cău­tare, că avem aceleaşi preocupări şi lucrăm în acelaşi loc, că facem proiecte şi le dez­voltăm împreună, ne fereşte de plic­tiseala de care se plâng alte cupluri. Împărţim "şefiile”: eu sunt şefa acasă, iar Flo­rin la "Trei Parale”.

Îngeraşii de lemn

- Muzica e doar una din preocu­pările tale. Ce faci acum, vara, la Mu­zeul Ţăranului Român?

- Pe timpul vacanţei de vară, am nişte ateliere de bri­colaj pentru cei mici, şi ateliere de confecţionat păpuşi din lână, pentru copiii mai mari. Pe parcursul anului şcolar, susţin în cadrul muzeului un atelier de teatru de animaţie, unde pregătim piese de teatru de umbre, dar şi cu marionete, avem două trupe de teatru, pe grupe de vârstă. În particular, am ate­liere pe care le ţin în diferite locaţii. Una dintre aces­tea este librăria "Bastilia”, unde practic o combinaţie între poveste, tea­tru de umbre şi muzică. La un moment dat, îm­pre­ună cu Florin, am făcut şi am interpretat o piesă de teatru de păpuşi, "Gre­ie­rele şi furnica” se nu­mea, cu care mer­geam la grădiniţe sau în festi­va­luri de gen. Apoi am mai făcut un atelier îm­preună cu Florin, care se nu­mea "La şezătoare: fluiere şi poveşti” şi care se centra pe ideea de a-i introduce pe copii în lu­mea muzicilor şi a ins­trumentelor muzicale tradiţionale româneşti. O să con­tinuăm atelierul acesta, este un lucru deosebit şi chiar necesar, pentru că toţi copiii participanţi rămân cu drag de muzica tradiţională, de instrumentele vechi. Îmi place grozav să lucrez cu copiii, îmi place să intru în lumea lor, în jocul lor, mă inspiră şi mă energizează cu inocenţa şi disponibilitatea lor.

- Am văzut că în mai toate lucrările tale de pic­tură apar îngeraşi, pictaţi într-o manieră naivă, ca pe vechile biserici de lemn. Ai prins drag de pictat în­geri de atunci, din copilărie, din pe­regrinările alături de tatăl tău pe la bisericile vechi din ţară?

- Într-adevăr, de atunci am înge­raşii aceştia în min­te. Mă fascinau, îi priveam pe pereţii bisericilor, erau nişte îngeraşi-copii, aveau contu­ru­rile şterse de atâta vechime, şi îmi propuneam mereu să îi fac eu la loc, dar tata nu mă lăsa, se-nţele­ge. După ce am terminat fa­cul­tatea de actor-păpuşar, m-am apucat să fac păpuşi.Tehnica de construcţie o în­vă­­ţasem în facultate şi, ori­cum, din copilărie am avut manualitatea aceasta, mi-a plă­cut să construiesc, să cos, să meşte­resc ceva. Aşa că mai mulţi ani, am făcut pă­puşi şi le-am vândut la târgu­rile de la MŢR, Muzeul Sa­tului etc. După vreo trei ani, m-am apucat de pictat: con­fec­ţionam rame de lemn pen­tru oglinzi şi apoi le pictam, chiar s-au vândut bi­nişor. Dar pentru că tot mai mult mă atrăgeau păpuşile de teatru şi copiii, am început să fac îngeraşi pictaţi pe lemn, cu aripioare cu balamale cu care parcă zboară, iar de aici am început să fac diverse obiecte pentru camere de copii. Pe urmă, am tot "crescut” în ceea ce pri­veşte pictura, co­men­zile au început să fie tot mai numeroase, iar acum îmi doresc foar­te mult să fac ilus­traţia unei cărţi pentru copii. Am avut trei expoziţii de pictură - două la "Căr­tureşti” şi una în cadrul festi­va­lului "Viaţa e frumoasă”, de la Ope­reta Română.

- Ce alte proiecte îţi ocupă agen­da de acum înainte?

- Cu "Trei Parale”, în afara muzicii lumii urbane de acum o sută-două de ani, mai avem un alt proiect, conceput tot de Florin, şi legat de muzicile pastorale: cu alte cuvinte, vom trece de la baclava şi sărmăluţe, la caş, urdă şi brânză dulce. În rest, mă veţi găsi în con­tinuare la Muzeul Ţăranului Român, până în luna au­gust, iar după aceea, de la 1 octombrie, pe tot parcursul anului. Iar pentru luna vii­toa­re, am pregătit înde­lung, împreună cu so­ţul meu, Florin, şi cu câţi­va prieteni, o ex­pediţie cu rucsacul la munte, pe traseele de pe Valea Podragului. Dar în rucsacuri vom pune şi fluierele: una-două ne vine cheful de cântat!

Foto: Gabriela Marinică şi Laurenţiu Ilie