Dintre două flori mari şi galbene de floarea-soarelui, cu mişcări stângace şi lipsite de orice fel de naturaleţe, se ivesc doi ochi verzi. Sunt ochii cei verzi ai omului pe care îl iubesc de ceva timp, pe care îi privesc acum parcă pentru prima dată. Suntem în vacanţă, în drum spre mare, şi am oprit puţin maşina pe marginea drumului, eu să iau nişte aer şi să mă mai dezmorţesc, iar el să-mi culeagă nişte flori.
De sus, de pe un dâmb aflat pe marginea şoselei, mă uit la tricoul lui, care din cauza arşiţei s-a lipit de piele, la cele două mâini puternice de bărbat care se luptă pentru mine cu un lan întreg de flori, de parcă ar fi un erou pe câmpul de luptă, la zâmbetul lui, cât jumătate de soare, şi îl iubesc parcă şi mai mult. Se apleacă nervos, supărat ca un copil, că florile nu i se supun la prima atingere, le prinde tulpinile cu ambele mâini, le smulge frunzele şi, după fiecare reuşită, ridică floarea deasupra capului şi mi-o dedică, ca pe cea mai mare declaraţie de dragoste.
Îi spun în gând, uitându-mă la el, că e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă, că el, cu tot ce e bun, îmi dă un sens, că trecutul dispare când suntem împreună, iar timpul încremeneşte pentru noi, amândoi. N-aş avea niciodată curajul să îi spun toate gândurile astea, faţă în faţă, privindu-l în ochi, poate din frică, fiindcă din cauza emoţiei, precis nu mi-aş găsi niciodată toate cuvintele, dar văzându-l cum se luptă cu soarele şi cu cerul pentru mine, închid ochii şi îi spun aşa:
”Dragul meu Constantin,
E vară şi tu ştii prea bine că vara mă face întotdeauna să-mi deschid sufletul. Vara e altfel faţă de celelalte anotimpuri, e mare, e caldă şi neobişnuită. Iarna te iubesc încet, te iubesc mult, trimiţând câte puţin din dragostea mea în fiecare fulg de nea. Primăvara, când îţi asortezi ochii cu verdele de pretutindeni, te iubesc repede, iar toamna, la început de septembrie, îmi place să te iubesc cuminte, strângându-te în braţe aşa cum nu o fac în nicio lună din an.
Însă vara te iubesc total, fără limite, te iubesc profund şi intens, te iubesc cu fiecare gând, cu fiecare atingere, te iubesc cu inima şi cu mâinile, cu ochii şi cu sufletul, în toată grămada de secunde care formează o vară. Vara, dragul meu, aş putea să merg până la capătul lumii, doar să-ţi spun că tu eşti omul care mă face fericită. Vara mi-eşti drag şi-mi umplu zilele doar cu gândul că voi ajunge seara să te revăd. Vara te învăţ pe de rost, îţi studiez gesturile grăbite, obrajii puţin prinşi de soare, mâinile frumoase şi pieptul pe care îl scoţi mereu în faţă, şi le adun pe toate ca să-mi ajungă mai apoi, ca o merinde pentru suflet, până în anul următor.
Vara te iubesc în fiecare dimineaţă, când eşti ursuz şi buimac, te iubesc când eşti vesel şi ţi se luminează, dintr-o dată, privirea, când eşti obosit şi tăcut, când râzi frumos, când nu ştii că ai cei mai frumoşi ochi din lume.
Vara îţi iubesc buzele, care spun cele mai frumoase poveşti, îţi iubesc gândurile şi mintea.
Dacă ai şti, dragul meu, măcar pentru o secundă, că zilele mele, că viaţa mea toată, cu bune şi rele, că întregul meu univers sunt mai curate şi mai luminoase de când te-am văzut prima dată...
Dacă ai şti, dragul meu, că vara nu mi-ar trebui nimic în afară de tine şi mi-ar fi de-ajuns...”.
Deschid ochii, arşiţa s-a mai domolit, iar un vânt dulceag îmi adie prin păr. În faţa mea e un buchet mare de floarea-soarelui. E atât de mare, încât dincolo de el se văd doar două mâini de bărbat, iar deasupra, doi ochi verzi.
Mi-l întinde şi-mi spune şoptit: ”Dacă ai şti, draga mea...”.
ANCA SIMION
La cules de ciuperci
Pe copiii de la oraş îi vezi imediat pe drumul prăfos al unui sat. Îţi dai seama după hainele lor, după jocuri şi bicicletele sclipicioase, că sunt veniţi în vizită la ţară. Îşi caută prieteni printre localnici şi vor să descopere cât mai multe locuri în timp scurt. Vacanţa de vară o fi ea lungă, dar nimeni nu se amăgeşte că ar fi vreun sac fără fund.
Cred că eram în şcoala primară când am stat cel mai mult la Teleşti, un sat de pe malul Bistriţei, din Gorj. Nu aveam probleme de adaptare. Cu vecinii unchiului şi mătuşii mă înţelegeam de minune, încă din vacanţele trecute. Hoinăream pe dealuri cât era ziua de lungă. Ne dădeam întâlnire la buturugă. Încălecam toţi patru pe trunchiul gros de copac şi ne făceam planuri pentru o zi întreagă: mergeam la baie, la pescuit, făceam concurs de căţărat în mărul sălbatic şi înalt de pe culme, culegeam măcriş, pe care îl ronţăiam ca nişte capre, sau buchete imense de flori de câmp.
Într-o după-amiază, m-am întors de la Bistriţa şi le-am spus unchiului şi mătuşii că în faţa casei de lângă tanti Anica a oprit o maşină roşie. Ştiau a cui e. Chiar în seara aia le-am făcut o vizită celor veniţi de curând la casa părintească. Erau bucureşteni. Doamna blondă ne-a pupat pe toţi trei, a scos un pepene imens pe masa de afară, se învârtea ca un titirez şi nu mai ştia cu ce să ne servească. Când mătuşa mea a întrebat-o de Rodin, ea a urcat în fugă treptele casei şi a ieşit însoţită de un băiat şaten, cu nişte ochi albaştri ca ai mamei lui. Am evaluat situaţia şi mi-am dat seama că trebuie să fie cu vreo patru ani mai mare decât mine. Pentru o fetiţă de 9-10 ani, o diferenţă de patru ani părea colosală.
M-am uitat la el cu coada ochiului. Mă făcusem mică de tot, în scaun, şi rămăsesem cu bucata de pepene în gură, nemestecată. Nu puteam nici s-o scuip, nici s-o înghit. S-au făcut prezentările. Vorba vine, nu cred că am putut să fac vreun gest de salut. Dar el nu părea să fi băgat de seamă. Şi-a tras imediat un scaun lângă mine şi am început să vorbim. Nu mă întrebaţi ce, probabil despre şcoală, despre unde e apa mai bună de scăldat în vara aia...
Mi s-a dezlegat, totuşi, limba, şi i-am povestit pe unde hoinăream cu prietenii mei şi ce cărţi îmi luasem de citit, că fusesem la cules de mure şi că adunasem câteva găleţi (găsiserăm, evident, mult mai puţine). Mi-amintesc atât de bine cum îmi bătea inima şi cum aş fi inventat orice ca să-l impresionez pe băiatul de lângă mine. Ca să fiu sigură că nu visez, mă mai uitam din când în când la bolta de viţă de vie de deasupra noastră şi la stelele care de abia se zăreau prin desişul ei. Chipurile celorlaţi dispăruseră, doar masa era la locul ei. Când Rodin mi-a promis că a doua zi dimineaţă mergem după ciuperci, nu mai rămăseserăm decât noi pe faţa pământului.
În noaptea aceea n-am închis ochii. Nici nu se luminase bine de ziuă şi cocoşii încă dormeau în post, când eram deja îmbrăcată în salopeta mea gri, de velur, de care eram tare mândră. Coşul de paie cu pacheţelul cu mâncare mă aşteptau lângă uşă. Aş fi zburat până la poartă, să-l văd din nou pe Rodin. Mi se părea că nu-mi mai aduc aminte cum arată. De când ne despărţiserăm, trecuse o veşnicie. Mă aştepta deja. Nu era singur, venise cu un prieten. Dar nu conta. Cu ochii roşii de nesomn şi cu toţi fluturii adunaţi la mine în stomac, m-am ţinut după ei. Oricât de greu mi-ar fi fost, nu trebuia cu nici un chip să rămân în urmă. Nimic nu îmi stătea în cale. Nici roua rece care îmi udase tenişii, nici mărăcinii prin care trecuserăm şi în care ne zgâriaserăm picioarele. Mă uitam tot timpul la el şi nu după ciuperci. Trebuie să fi fost foarte caraghioasă. De altfel, spre prânz, când trebuia să ne întoarcem acasă, Rodin a descoperit şi el că aveam coşul aproape gol. A zâmbit şi m-am topit încă o dată. Băieţii au ales din recolta lor ciupercile cu pălăriile cele mai mari şi catifelate şi mi le-au dat mie. Am făcut un ultim popas. Ne-am aşezat pe iarbă şi, din greşeală, ne-am atins mâinile. Atunci mi-am dorit să nu ne mai întoarcem niciodată acasă şi să trăim până la adânci bătrâneţi în pădurea aceea umbroasă. Fireşte, nu s-a întâmplat aşa. Dar pot să spun, cu mâna pe inimă, că satul acela prăfos n-a mai strălucit niciodată ca atunci când mă trezeam cu gândul la băiatul acela cu ochii albaştri, care locuia în casa veche, de piatră. A pălit uşor-uşor, aşa cum s-a mătuit şi amorul meu pentru cel cu care am cules ciuperci, într-o dimineaţă de august.
ANA MARIA SANDU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
