Dintre două flori mari și galbene de floarea-soarelui, cu mișcări stângace și lipsite de orice fel de naturalețe, se ivesc doi ochi verzi. Sunt ochii cei verzi ai omului pe care îl iubesc de ceva timp, pe care îi privesc acum parcă pentru prima dată. Suntem în vacanță, în drum spre mare, și am oprit puțin mașina pe marginea drumului, eu să iau niște aer și să mă mai dezmorțesc, iar el să-mi culeagă niște flori.
De sus, de pe un dâmb aflat pe marginea șoselei, mă uit la tricoul lui, care din cauza arșiței s-a lipit de piele, la cele două mâini puternice de bărbat care se luptă pentru mine cu un lan întreg de flori, de parcă ar fi un erou pe câmpul de luptă, la zâmbetul lui, cât jumătate de soare, și îl iubesc parcă și mai mult. Se apleacă nervos, supărat ca un copil, că florile nu i se supun la prima atingere, le prinde tulpinile cu ambele mâini, le smulge frunzele și, după fiecare reușită, ridică floarea deasupra capului și mi-o dedică, ca pe cea mai mare declarație de dragoste.
Îi spun în gând, uitându-mă la el, că e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață, că el, cu tot ce e bun, îmi dă un sens, că trecutul dispare când suntem împreună, iar timpul încremenește pentru noi, amândoi. N-aș avea niciodată curajul să îi spun toate gândurile astea, față în față, privindu-l în ochi, poate din frică, fiindcă din cauza emoției, precis nu mi-aș găsi niciodată toate cuvintele, dar văzându-l cum se luptă cu soarele și cu cerul pentru mine, închid ochii și îi spun așa:
”Dragul meu Constantin,
E vară și tu știi prea bine că vara mă face întotdeauna să-mi deschid sufletul. Vara e altfel față de celelalte anotimpuri, e mare, e caldă și neobișnuită. Iarna te iubesc încet, te iubesc mult, trimițând câte puțin din dragostea mea în fiecare fulg de nea. Primăvara, când îți asortezi ochii cu verdele de pretutindeni, te iubesc repede, iar toamna, la început de septembrie, îmi place să te iubesc cuminte, strângându-te în brațe așa cum nu o fac în nicio lună din an.
Însă vara te iubesc total, fără limite, te iubesc profund și intens, te iubesc cu fiecare gând, cu fiecare atingere, te iubesc cu inima și cu mâinile, cu ochii și cu sufletul, în toată grămada de secunde care formează o vară. Vara, dragul meu, aș putea să merg până la capătul lumii, doar să-ți spun că tu ești omul care mă face fericită. Vara mi-ești drag și-mi umplu zilele doar cu gândul că voi ajunge seara să te revăd. Vara te învăț pe de rost, îți studiez gesturile grăbite, obrajii puțin prinși de soare, mâinile frumoase și pieptul pe care îl scoți mereu în față, și le adun pe toate ca să-mi ajungă mai apoi, ca o merinde pentru suflet, până în anul următor.
Vara te iubesc în fiecare dimineață, când ești ursuz și buimac, te iubesc când ești vesel și ți se luminează, dintr-o dată, privirea, când ești obosit și tăcut, când râzi frumos, când nu știi că ai cei mai frumoși ochi din lume.
Vara îți iubesc buzele, care spun cele mai frumoase povești, îți iubesc gândurile și mintea.
Dacă ai ști, dragul meu, măcar pentru o secundă, că zilele mele, că viața mea toată, cu bune și rele, că întregul meu univers sunt mai curate și mai luminoase de când te-am văzut prima dată...
Dacă ai ști, dragul meu, că vara nu mi-ar trebui nimic în afară de tine și mi-ar fi de-ajuns...”.
Deschid ochii, arșița s-a mai domolit, iar un vânt dulceag îmi adie prin păr. În fața mea e un buchet mare de floarea-soarelui. E atât de mare, încât dincolo de el se văd doar două mâini de bărbat, iar deasupra, doi ochi verzi.
Mi-l întinde și-mi spune șoptit: ”Dacă ai ști, draga mea...”.
ANCA SIMION
La cules de ciuperci
Pe copiii de la oraș îi vezi imediat pe drumul prăfos al unui sat. Îți dai seama după hainele lor, după jocuri și bicicletele sclipicioase, că sunt veniți în vizită la țară. Își caută prieteni printre localnici și vor să descopere cât mai multe locuri în timp scurt. Vacanța de vară o fi ea lungă, dar nimeni nu se amăgește că ar fi vreun sac fără fund.
Cred că eram în școala primară când am stat cel mai mult la Telești, un sat de pe malul Bistriței, din Gorj. Nu aveam probleme de adaptare. Cu vecinii unchiului și mătușii mă înțelegeam de minune, încă din vacanțele trecute. Hoinăream pe dealuri cât era ziua de lungă. Ne dădeam întâlnire la buturugă. Încălecam toți patru pe trunchiul gros de copac și ne făceam planuri pentru o zi întreagă: mergeam la baie, la pescuit, făceam concurs de cățărat în mărul sălbatic și înalt de pe culme, culegeam măcriș, pe care îl ronțăiam ca niște capre, sau buchete imense de flori de câmp.
Ca să ajungem la apă să facem baie, aveam de parcurs vreun kilometru. Nu ne întâlneam cu prea mulți oameni în drumul nostru. Cele cinci case prin dreptul cărora treceam păreau părăsite. Fie nu mai locuia nimeni acolo, fie oamenii erau plecați la muncă. Uneori, mai vedeam mișcare și câte o mașină cu număr de București, oprită în dreptul vreunei porți părăginite, semn că veneau în concedii familiile de la oraș, care moșteniseră casele.
Într-o după-amiază, m-am întors de la Bistrița și le-am spus unchiului și mătușii că în fața casei de lângă tanti Anica a oprit o mașină roșie. Știau a cui e. Chiar în seara aia le-am făcut o vizită celor veniți de curând la casa părintească. Erau bucureșteni. Doamna blondă ne-a pupat pe toți trei, a scos un pepene imens pe masa de afară, se învârtea ca un titirez și nu mai știa cu ce să ne servească. Când mătușa mea a întrebat-o de Rodin, ea a urcat în fugă treptele casei și a ieșit însoțită de un băiat șaten, cu niște ochi albaștri ca ai mamei lui. Am evaluat situația și mi-am dat seama că trebuie să fie cu vreo patru ani mai mare decât mine. Pentru o fetiță de 9-10 ani, o diferență de patru ani părea colosală.
M-am uitat la el cu coada ochiului. Mă făcusem mică de tot, în scaun, și rămăsesem cu bucata de pepene în gură, nemestecată. Nu puteam nici s-o scuip, nici s-o înghit. S-au făcut prezentările. Vorba vine, nu cred că am putut să fac vreun gest de salut. Dar el nu părea să fi băgat de seamă. Și-a tras imediat un scaun lângă mine și am început să vorbim. Nu mă întrebați ce, probabil despre școală, despre unde e apa mai bună de scăldat în vara aia...
Mi s-a dezlegat, totuși, limba, și i-am povestit pe unde hoinăream cu prietenii mei și ce cărți îmi luasem de citit, că fusesem la cules de mure și că adunasem câteva găleți (găsiserăm, evident, mult mai puține). Mi-amintesc atât de bine cum îmi bătea inima și cum aș fi inventat orice ca să-l impresionez pe băiatul de lângă mine. Ca să fiu sigură că nu visez, mă mai uitam din când în când la bolta de viță de vie de deasupra noastră și la stelele care de abia se zăreau prin desișul ei. Chipurile celorlați dispăruseră, doar masa era la locul ei. Când Rodin mi-a promis că a doua zi dimineață mergem după ciuperci, nu mai rămăseserăm decât noi pe fața pământului.
În noaptea aceea n-am închis ochii. Nici nu se luminase bine de ziuă și cocoșii încă dormeau în post, când eram deja îmbrăcată în salopeta mea gri, de velur, de care eram tare mândră. Coșul de paie cu pachețelul cu mâncare mă așteptau lângă ușă. Aș fi zburat până la poartă, să-l văd din nou pe Rodin. Mi se părea că nu-mi mai aduc aminte cum arată. De când ne despărțiserăm, trecuse o veșnicie. Mă aștepta deja. Nu era singur, venise cu un prieten. Dar nu conta. Cu ochii roșii de nesomn și cu toți fluturii adunați la mine în stomac, m-am ținut după ei. Oricât de greu mi-ar fi fost, nu trebuia cu nici un chip să rămân în urmă. Nimic nu îmi stătea în cale. Nici roua rece care îmi udase tenișii, nici mărăcinii prin care trecuserăm și în care ne zgâriaserăm picioarele. Mă uitam tot timpul la el și nu după ciuperci. Trebuie să fi fost foarte caraghioasă. De altfel, spre prânz, când trebuia să ne întoarcem acasă, Rodin a descoperit și el că aveam coșul aproape gol. A zâmbit și m-am topit încă o dată. Băieții au ales din recolta lor ciupercile cu pălăriile cele mai mari și catifelate și mi le-au dat mie. Am făcut un ultim popas. Ne-am așezat pe iarbă și, din greșeală, ne-am atins mâinile. Atunci mi-am dorit să nu ne mai întoarcem niciodată acasă și să trăim până la adânci bătrâneți în pădurea aceea umbroasă. Firește, nu s-a întâmplat așa. Dar pot să spun, cu mâna pe inimă, că satul acela prăfos n-a mai strălucit niciodată ca atunci când mă trezeam cu gândul la băiatul acela cu ochii albaștri, care locuia în casa veche, de piatră. A pălit ușor-ușor, așa cum s-a mătuit și amorul meu pentru cel cu care am cules ciuperci, într-o dimineață de august.
ANA MARIA SANDU