Cum ați ajuns la nunta de aur? - Primul dans

Cititor Formula AS
Bilețelul

La vârsta adolescenței, crezi că tot ce zboară se mănâncă, cum spune proverbul, și e bine să fie așa, că restul vine de la sine. Într-o zi, o colegă de școală m-a rugat să-i duc un bilețel unui băiat din satul meu, pe care ea îl îndrăgea. Era băiatul celui mai gospodar om din sat. M-am conformat și i-am înmânat misiva băiatului, bineînțeles, citind, curioasă, înainte, scrisoarea. Văzând cu câtă ar­doare scria colega mea acele cuvinte de dragoste în­flăcărată, în sinea mea, mă distram copios. Azi așa, mâine așa, mă tot întâlneam cu băiatul din sat ca să-i dau bilețelele, dar el nu dădea nicio­da­tă răspuns, fapt ce o întrista pe colega mea.

Banchetul și prietenia

Școala s-a terminat, noi am mai crescut puțin, și așa cum se procedează de obicei, a avut loc banchetul de terminare a școlii. Toate colegele mele erau îmbră­cate care mai de care mai elegantă, doar eu eram îm­bră­cată cu o fustiță de stambă și o bluză albă, împru­mutată de la o soră mai mare. (Pre­­cizez că sunt al șa­selea copil dintr-o fa­milie greu încercată, năs­cută în tim­pul răz­boiului. După război a urmat sărăcia, în 1946 se­cetă, în 1947 foa­me­te, tata a fost prizonier, mama fără nici un ve­nit și cu o ca­să de copii după ea, dar ne-a apă­rat ca o leoaică.) Un mo­ment, am avut im­pul­­sul să plec, sim­țin­du-mă u­mi­lită da­torită înfăți­șării me­le, dar am în mine o dârzenie care m-a fă­cut să ră­mân.
Menționez că la ban­­chet a venit și bă­iatul căruia îi dădusem bile­țelele de iubire și care era coleg de liceu cu noi. Mă așteptam să-l văd dansând cu colega mea, într-un moment de tan­drețe, dar când am ridicat pri­virea spre ringul de dans, am văzut că se în­dreap­tă spre mine zâm­bind. Sincer vă mărturi­sesc că întâi m-am uitat în jurul meu, ca să nu fac vreo confuzie, poate invită pe o altă fată, dar nu, eu eram in­vitata. În acele clipe s-a întâmplat mi­racolul: pri­virea lui blândă, zâmbetul sincer, mâi­nile lui calde în mâinile mele, dansul în doi, în mij­locul horei, toate s-au înfipt în inima mea și nu au mai ieșit niciodată de acolo. A fost fiorul primei iubiri.
Am fost prieteni doi ani, o prietenie bazată pe decență, respect unul față de altul, respect față de familii. Eram cea mai fericită pereche din sat. El avea 18 ani, eu aveam 16 ani și, în ziua Nașterii Domnului, a venit în vizită la mine, spunându-mi că avem ceva serios de discutat. Neînvățată cu acest comportament elegant, m-am gândit la în­ceput că vine cu o veste proastă. Părinții lui fiind bogați, și eu mai săracă, nu-i mai dau voie să fim pri­eteni. Dar nu a fost așa. M-a cerut în căsătorie. Am rămas mută pe moment, apoi am început să mă bâlbâi și nu știam ce să spun. Am fost de acord, bineînțeles, au fost de acord și părinții din ambele părți și a avut loc nunta, care a rămas de neuitat.

Viața în cuplu

Ar trebui să scriu un roman de dragoste des­pre toți acești ani ai căsniciei mele. Eram doi co­pii mai mari, care ne iubeam foarte mult, în rest nu aveam nimic pe lângă noi, nici palate, nici ma­șini luxoase, nici haine de firmă, mâncam din aceeași farfurie, dar trăiam în armonie și fericire.
Cum în anii '60 se sfârșea colectivi­zarea la ța­ră și în orașe progresa industrializarea, am hotărât să plecăm din sat, acolo, fără pă­mânt ești un om mort. Am plecat la oraș. Eu m-am angajat într-o mare fabrică, iar soțul meu a fost concentrat. În cei doi ani de armată am scris, atât eu, cât și el, cele mai frumoase scrisori de dra­goste, tot dorul unuia față de celălalt era așternut pe hârtie, le păstrez și azi, ca pe o comoară de preț. Apoi via­ța a curs pe repede îna­inte. Ne-am sta­bilit într-un oraș fru­mos, eram amân­doi sa­la­riați, dar nu a­veam studii, așa că am ho­tărât să le com­­pletăm la seral. Tot mai lipsea ceva, acea minune dum­nezeiască care îm­pli­nește o iu­bi­re: co­pilul. Ne-a îm­pli­nit Dumnezeu și dorul a­cesta, dân­du-ne o mân­­drețe de copil care, la rându-i, are și el astăzi copii. Lu­mi­na ochilor noștri.
Ca mai în toate cuplurile, am trecut și noi prin clipe ne­plă­­­cute, certuri în li­mi­ta bunului simț, du­pă care urmau îm­păcări drăgăstoase. A venit, însă, și un moment cum­plit: în plină ti­nerețe, am fost diag­nosticată cu cancer. Dar soțul meu nu m-a părăsit nici o clipă, iu­birea lui nu s-a stins, a dormit cu mine în ca­meră, la spital, m-a încurajat, și-a dovedit de­vo­tamentul față de mine. Ne-a ajutat Dumnezeu și am scăpat. Mai târziu, când a avut el nevoie, am răspuns și eu la fel, fiindu-i clipă de clipă alături, iar astăzi ne bucurăm împreună de viață.
Dragii mei, în fiecare casă arde un foc. De­pin­de cât ești de capabil să-l stingi sau să-l aprinzi, dar cu răbdare, înțelepciune, pace și tărie, iubirea rezistă. O dovadă suntem chiar noi, avem 54 de ani de căsnicie.
Mărturisesc că, la vârsta mea, nu le mai am cu scrisul corect, dar am simțit nevoia să mărtu­ri­sesc pe scurt, prietenilor mei dragi de la "For­mu­la AS”, cum am ajuns la nunta de aur. Vă mul­țumesc că ați avut răbdare să citiți rândurile mele și mă voi bucura dacă le vor fi cuiva de folos. "Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Sună banal, dar asta e cheia vieții.

OLIMPIA - Brașov