La vârsta adolescenței, crezi că tot ce zboară se mănâncă, cum spune proverbul, și e bine să fie așa, că restul vine de la sine. Într-o zi, o colegă de școală m-a rugat să-i duc un bilețel unui băiat din satul meu, pe care ea îl îndrăgea. Era băiatul celui mai gospodar om din sat. M-am conformat și i-am înmânat misiva băiatului, bineînțeles, citind, curioasă, înainte, scrisoarea. Văzând cu câtă ardoare scria colega mea acele cuvinte de dragoste înflăcărată, în sinea mea, mă distram copios. Azi așa, mâine așa, mă tot întâlneam cu băiatul din sat ca să-i dau bilețelele, dar el nu dădea niciodată răspuns, fapt ce o întrista pe colega mea.
Banchetul și prietenia
Școala s-a terminat, noi am mai crescut puțin, și așa cum se procedează de obicei, a avut loc banchetul de terminare a școlii. Toate colegele mele erau îmbrăcate care mai de care mai elegantă, doar eu eram îmbrăcată cu o fustiță de stambă și o bluză albă, împrumutată de la o soră mai mare. (Precizez că sunt al șaselea copil dintr-o familie greu încercată, născută în timpul războiului. După război a urmat sărăcia, în 1946 secetă, în 1947 foamete, tata a fost prizonier, mama fără nici un venit și cu o casă de copii după ea, dar ne-a apărat ca o leoaică.) Un moment, am avut impulsul să plec, simțindu-mă umilită datorită înfățișării mele, dar am în mine o dârzenie care m-a făcut să rămân.
Menționez că la banchet a venit și băiatul căruia îi dădusem bilețelele de iubire și care era coleg de liceu cu noi. Mă așteptam să-l văd dansând cu colega mea, într-un moment de tandrețe, dar când am ridicat privirea spre ringul de dans, am văzut că se îndreaptă spre mine zâmbind. Sincer vă mărturisesc că întâi m-am uitat în jurul meu, ca să nu fac vreo confuzie, poate invită pe o altă fată, dar nu, eu eram invitata. În acele clipe s-a întâmplat miracolul: privirea lui blândă, zâmbetul sincer, mâinile lui calde în mâinile mele, dansul în doi, în mijlocul horei, toate s-au înfipt în inima mea și nu au mai ieșit niciodată de acolo. A fost fiorul primei iubiri.
Am fost prieteni doi ani, o prietenie bazată pe decență, respect unul față de altul, respect față de familii. Eram cea mai fericită pereche din sat. El avea 18 ani, eu aveam 16 ani și, în ziua Nașterii Domnului, a venit în vizită la mine, spunându-mi că avem ceva serios de discutat. Neînvățată cu acest comportament elegant, m-am gândit la început că vine cu o veste proastă. Părinții lui fiind bogați, și eu mai săracă, nu-i mai dau voie să fim prieteni. Dar nu a fost așa. M-a cerut în căsătorie. Am rămas mută pe moment, apoi am început să mă bâlbâi și nu știam ce să spun. Am fost de acord, bineînțeles, au fost de acord și părinții din ambele părți și a avut loc nunta, care a rămas de neuitat.
Viața în cuplu
Ar trebui să scriu un roman de dragoste despre toți acești ani ai căsniciei mele. Eram doi copii mai mari, care ne iubeam foarte mult, în rest nu aveam nimic pe lângă noi, nici palate, nici mașini luxoase, nici haine de firmă, mâncam din aceeași farfurie, dar trăiam în armonie și fericire.
Cum în anii '60 se sfârșea colectivizarea la țară și în orașe progresa industrializarea, am hotărât să plecăm din sat, acolo, fără pământ ești un om mort. Am plecat la oraș. Eu m-am angajat într-o mare fabrică, iar soțul meu a fost concentrat. În cei doi ani de armată am scris, atât eu, cât și el, cele mai frumoase scrisori de dragoste, tot dorul unuia față de celălalt era așternut pe hârtie, le păstrez și azi, ca pe o comoară de preț. Apoi viața a curs pe repede înainte. Ne-am stabilit într-un oraș frumos, eram amândoi salariați, dar nu aveam studii, așa că am hotărât să le completăm la seral. Tot mai lipsea ceva, acea minune dumnezeiască care împlinește o iubire: copilul. Ne-a împlinit Dumnezeu și dorul acesta, dându-ne o mândrețe de copil care, la rându-i, are și el astăzi copii. Lumina ochilor noștri.
Ca mai în toate cuplurile, am trecut și noi prin clipe neplăcute, certuri în limita bunului simț, după care urmau împăcări drăgăstoase. A venit, însă, și un moment cumplit: în plină tinerețe, am fost diagnosticată cu cancer. Dar soțul meu nu m-a părăsit nici o clipă, iubirea lui nu s-a stins, a dormit cu mine în cameră, la spital, m-a încurajat, și-a dovedit devotamentul față de mine. Ne-a ajutat Dumnezeu și am scăpat. Mai târziu, când a avut el nevoie, am răspuns și eu la fel, fiindu-i clipă de clipă alături, iar astăzi ne bucurăm împreună de viață.
Dragii mei, în fiecare casă arde un foc. Depinde cât ești de capabil să-l stingi sau să-l aprinzi, dar cu răbdare, înțelepciune, pace și tărie, iubirea rezistă. O dovadă suntem chiar noi, avem 54 de ani de căsnicie.
Mărturisesc că, la vârsta mea, nu le mai am cu scrisul corect, dar am simțit nevoia să mărturisesc pe scurt, prietenilor mei dragi de la "Formula AS”, cum am ajuns la nunta de aur. Vă mulțumesc că ați avut răbdare să citiți rândurile mele și mă voi bucura dacă le vor fi cuiva de folos. "Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Sună banal, dar asta e cheia vieții.
OLIMPIA - Brașov