Cand Mihai a venit pe lume, acum sapte ani, casnicia mea era, practic, deja esuata. A fost un copil nedorit. Conceput fara intentia si bucuria de a-l avea. Purtat vreme de noua luni in stres si nesiguranta. Daca fratele lui mai mare, Bogdan, este un copil nascut din iubire, Mihai intruchipeaza pentru mine sfarsitul iubirii. Un razboi al sentimentelor, o lupta indarjita intre manie si afectiune, dezamagire si speranta.
O petrecere trista
Sotul meu si cu mine ne-am cunoscut la cantina intreprinderii in care lucram amandoi. Intr-o zi, s-a asezat, pur si simplu, la masa unde mancam. Ne-am indragostit fulgerator. Trei saptamani mai tarziu eram insarcinata, in mai ne-am casatorit, in ianuarie urmator eram deja trei. Se nascuse Bogdan, primul nostru baiat, care ii purta numele. Ne duceam viata potrivit devizei "saraci, dar fericiti". Eu eram proiectanta, el inginer. Caminul nostru era vechea lui locuinta la bloc, o garsoniera amenajata mai degraba spartan, pe douazeci si cinci de metri patrati. Tot ce tinea de existenta noastra se desfasura intr-o singura incapere. In afara de baie, nu mai existau alte camere, alti pereti. Castigam amandoi cat sa ne ajunga sa traim. Cea mai mare parte a timpului ne apartinea noua si fiului nostru. Privind in urma, imi dau seama ca aceea a fost cea mai fericita perioada din viata mea.
Schimbarile de dupa 89 au avut, din pacate, un impact negativ asupra relatiei noastre. In timp ce mie imi crescusera aripi si tindeam spre mai bine, sotul meu lancezea. Parea multumit cu ce-aveam, cu odaia aceea de bloc care devenise neincapatoare. Cand am implinit 27 de ani, am hotarat sa-mi serbez aniversarea, mai ales ca in anul acela izbutisem sa termin si facultatea de administratie publica pe care o urmasem prin corespondenta. Si, pentru prima data de la nunta, invitasem cativa prieteni la noi acasa. Seara a fost un dezastru. Sotul meu a stat tot timpul la masa, ca o stana de piatra, zavorat in mutenie, aratand cat se poate de clar, prin atitudinea lui, ca n-are ce discuta cu prietenii mei. Si pe mine ma ironizase intreaga seara, pentru studiile "superioare" pe care le aveam.
In noaptea aceea, am avut prima cearta serioasa cu sotul meu. Eram furioasa pentru modul distant in care imi tratase prietenii si pentru felul in care ma umilise de fata cu ei. Am adus in discutie viitorul nostru si locuinta aceea mizera, in care nu mai puteam sa stau. Cu putina bunavointa, ar fi putut sa-si gaseasca si el o slujba in plus, ca sa punem ceva bani deoparte. N-a avut nici un fel de intelegere pentru pledoaria mea. Dimpotriva, a turnat gaz peste foc, numindu-ma pe mine si pe prietenii mei "parveniti de revolutie". Aceea a fost prima noapte in care m-am gandit cu raspundere la viata mea. Nu puteam suporta faptul ca trebuia sa traiesc langa un om care nu simtea entuziasmul si innoirea din jur, care nu facea nimic pentru binele familiei lui. A urmat o dimineata ingrozitoare. Cazusem de sus, din norii trandafirii ai iubirii, iar impactul cu realitatea fusese dur.
Dar avea sa fie si mai rau. In vreme ce eu munceam mereu mai mult - ca sa-mi realizez visul de a avea o locuinta mai mare - sotul meu devenea, de la o zi la alta, tot mai nesuferit. Nu-i convenea ca "dadeam din coate ca sa fac cariera", neglijandu-mi astfel familia, desi singura lui participare la viata comuna consta in faptul ca-l ducea pe Bogdan la judo. Intr-o buna zi, un coleg m-a intrebat daca n-as fi interesata sa-i cumpar locuinta. Patru camere, 100 de metri patrati. Cand i-am spus barbatului meu, s-a facut foc si para, spunandu-mi ca daca tot ce realizasem impreuna pana atunci nu ma mai satisface, sunt libera sa-mi fac bagajele si sa ma duc singura unde vreau. In orice caz, el si Bogdan nu vor merge cu mine. Am ramas in aceeasi camera, declinand oferta colegului meu.
Starea de soc
Cateva luni mai tarziu, mi-am dat seama ca sunt iarasi insarcinata. Prima mea reactie a fost: "Pentru nimic in lume inca un copil! Nu acum, in camera asta!". Seara, cand i-am povestit sotului meu, printre hohote de plans, cum stateau lucrurile, el a ramas straniu de calm. A spus doar: "Bine, dar asta e o veste frumoasa" si a pus imediat mana pe telefon, ca sa anunte toata familia ca urma sa devina tata pentru a doua oara.
Zile intregi, saptamani intregi, am fost in stare de soc. Nu voiam acest copil. Nu in garsoniera aceea inghesuita si, mai ales, nu cu un barbat pe care-l simteam tot mai strain. Dar nici despre o intrerupere de sarcina nu putea fi vorba. Chiar daca nu sunt din cale afara de credincioasa, cred ca avortul este un mare pacat.
Nasterea lui Mihai a fost o catastrofa. Avea cordonul ombilical infasurat in jurul gatului, era pe punctul sa se sufoce si a trebuit sa i se dea oxigen. Startul lui in viata a fost un sejur de o saptamana la terapie intensiva. Cand, in sfarsit, mi s-a permis sa-l iau acasa, baiatul meu era o fiinta straina pentru mine.
Despartirea
Dar Mihaita crestea si, odata cu el, cresteau si problemele. Copilul avea astm cronic. Si cadea mereu - asa, pe neasteptate, pe loc drept. In primii trei ani de viata a suferit doua fracturi si s-a ales cu opt rani deschise, de pe urma cazaturilor. Corpul lui era in permanenta acoperit de vanatai. Stiam ca e ceva in neregula cu el, insa n-am facut nimic ca sa aflu cauzele. Eram depasita de greutatile vietii mele: un barbat care nu mai trezea in mine decat sentimente de ostilitate, un copil pe care nu mi-l dorisem.
Cand Mihai implinea patru ani, am plecat de acasa. Castigam binisor, imi luasem din cand in cand o femeie, asa ca am inchiriat fara stirea lui un apartament de patru camere. Abia in ziua cand transportatorii au venit sa-mi ia lucrurile, l-am anuntat ca am de gand sa inaintez actiune de divort.
Ne-am dus de doua ori pe saptamana la ergoterapie. Acolo a invatat sa-si controleze mai bine corpul, antrenandu-si tintit succesiunile de miscari. I s-au mai recomandat o terapie prin joaca, la psiholog, si un tratament pentru urechi. Am fost obligata sa ma descurc singura cu toate acele programari. Fostul meu sot nu mai lua decat rareori copiii la el, la sfarsit de saptamana. Apatia lui era agravata acum de alcool. Nu lipsea nici o seara din carciuma.
In haos
Relatia mea cu baiatul cel mic era foarte grea. Amploarea handicapurilor lui ma soca si adesea eram furioasa pe el, pentru ca imi facea viata atat de grea. Era galagios si neajutorat: rasturna tot ce-i statea in cale. Nu era deloc un copil cu care sa poti comunica usor. Fie avea manifestari agresive, fie se retragea in sine, ca si cum ar fi intors spatele tuturor. De nenumarate ori mi-am dorit ca el sa nu existe. Ca totul sa fie doar un vis urat. De ce eu? De ce tocmai mie imi fusese harazit un copil asa de dificil? Si, in timp ce gandeam astfel, ma rusinam cumplit de sentimentele mele. Drept urmare, ma purtam cu el intr-un mod excesiv de prevenitor. Ii vorbeam cu o voce nenatural de blanda si ii treceam cu vederea aproape orice. Il implicam si pe Bogdan in asta, il indemnam intruna sa-si menajeze fratele mai mic. Nu o data, Bogdan mi-a strigat: "Mereu Mihai. Numai de el iti pasa. Pe mine nu ma mai iubesti deloc". Viata noastra de familie devenise un haos. Mihai reactiona cu sufocari la iadul nostru domestic. Cateodata, alergam de cinci ori pe luna cu el la spital, fiindca pur si simplu nu mai putea respira.
Lupta pentru iubire
De un an de zile, eu si Mihaita mergem la psiholog. N-am avut incredere la inceput, dar devenise unica mea optiune. Cu efort, cu pasi mici, ma straduiesc sa devin o mama adevarata. In orele mele individuale cu terapeutul, discutam relatia mea cu Mihai. E dureros, dar imi ajuta sa vad lucrurile mai clar. In toti anii de cand a venit pe lume eu am facut mereu un fel de "avort interior". Si cu cat il "avortam" mai des, cu atat baietelul meu se agata de viata mea cu mai multa putere. Ce cale va lua un copil pe care mama lui nu-l doreste? Trebuie sa-si puna necontenit in joc viata, integritatea fizica, pentru a dobandi iubirea materna. E cea mai dura forma de lupta pentru dragoste. De cand am avut posibilitatea sa vorbesc cu terapeutul despre toate lucrurile de nerostit din mintea mea, despre faptul ca-mi resping copilul, am reusit sa rup ingrozitorul cerc vicios. Nu mai vad in orice "problema" pe care mi-o face un afront impotriva mea. Nu mai percep handicapurile lui ca pe o pedeapsa pentru pacatul meu de a-l fi respins. Mihai e copilul meu. El exista. Daca intr-adevar nu l-as fi vrut, n-ar fi aici. Nu el e vinovat de esecul casniciei mele. In lipsa lui, viata mea n-ar fi luat un curs mai fericit. Prin el eu invat sa-mi cunosc aspiratiile reale. Sa tin seama de ceea ce este cu adevarat important pentru mine.
Acum
Lucrurile merg spre bine. Deficientele lui de dezvoltare exista, inca, dar nu se manifesta asa de dramatic. Sufera in continuare de astm, insa nu mai are crize care sa-i ameninte viata. Merge de un an la scoala, unde primeste ajutorul de care are nevoie pentru a-si recupera "intarzierile". Cateodata, ma mai surprind avand acest sentiment, ca m-am saturat de problemele lui. Atunci cand sunt deja stresata si nu mai am energia nervoasa necesara ca sa raspund nevoilor sale. Mihaita imi cere in continuare foarte multa atentie si afectiune. Vrea iubirea mea. O iubire pe care i-am refuzat-o mult timp. Nu pot sa anulez trecutul, sa-i dau acum dublu si triplu ceea ce i-a lipsit altadata. Insa ii dau tot ce am. Cateodata visez sa-l mai nasc o data, pentru ca sa-i daruiesc iubirea de la inceput.
VERA
Ilustratii din albumul "Orasul infiat. Orasul inviat" de Maria Cosmina Dragomir
17.10.2010, 00:08Formulaas Fan
Dupa cele 420 de vizualizari, eu am fost prima persoana care v-a dat nota maxima. Chiar fara a va declina identitatea, demersul facut in aceasta mirifica revista marturisindu-va cele mai intime trairi, demonstreaza ca va iubiti copilul mai mult decat realizati. Fiecare dintre noi are gresilele sale, daca suntem inconjurati de oameni care tin la noi si sunt dispusi sa ne asculte problemele, de cele mai multe ori ne gasim singuri raspunsul framantarilor noastre. Imi cer scuze daca voi gresi, ceea ce-mi doresc cel mai mult este sa nu zdrobesc un suflet, mai mult decat este :( Sa nu aduci pe lume un copil a carui responsabilitate simti ca nu ti-o poti asuma la un moment dat, este un pacat, dar sa aduci pe lume un suflet pe care nu-l poti iubi, ce este? Poate nu stiati, dar inima fatului(sediul sufletului_rugaciunea inimii: cu mintea in inima) se dezvolta inaintea creierului, legatura cu divinitatea si mama fiind foarte mare( demonstrat de cele mai noi tehnici). Sufletul dumneavoastra era bolnav si nici acum nu este in regula("Cateodata, ma mai surprind avand acest sentiment, ca m-am saturat de problemele lui"... implicit, de el) Mergeti la un duhovnic sa va spovediti si restul va veni de la sine.
Daca veti citi cartea''Cauzele bolilor'' a lui Lazarev, veti intelege ca iubirea poate vindeca tot, si de unde vine iubirea, de la Dumnezeu .
" Daruind, vei dobandi", cu cat veti iubi mai mult, va veti inconjura de oameni care va vor ajuta sa treceti mai usor peste inerentele incercari.
Va doresc intelepciune si putere pentru a va gasi linistea sufleteasca.
18.10.2010, 12:26Silvia Craciun
Din tot ce am citit in articol am dedus ca in viata ta a primat cariera.Toate necazurile au venit ca urmare a lipsei de credinta in Dumnezeu ! Nu stiu ce credinta impartasesti sau poate esti atee, dar toate problemele de sanatate ale copilului provin din faptul ca nu l-ai dorit, oamenii pot fi foarte egoisti si iresponsabili. O sa duci povara acestui copil toata viata si el v-a suferi fara nicio vina.
18.10.2010, 15:45Arina Avram
Mi-au dat lacrimile!
Draga mea esti absolut minunata prin ceea ce faci si cu cat e mai dureros ceea ce scrii, cu atat este mai extraordinar efortul tau.
Fara sa am pretentia ca inteleg prin ceea ce treci, un pic totusi, daca imi scormonesc adanc prin suflet recunosc.... dar asta e alta poveste.
Am sa incerc sa te ajut sa-ti descifrezi „crucea“ pe care o duci si paote intelegand iti va fi mai usor. Am trecut si eu printr/un divort, am ramas si eu cu doi copii - e adevarat in cu totul si cu totul alte conditii decat tine, mult mai „in avantajul“ meu - ca sa spun asa: copii sanatosi, destepti si frumosi, o casa a mea, parinti care mi-au sarit in ajutor. Cu toate astea mi/a fost la fel de greu ca si tie. Durerea si disperarea la fel de mari. Si in timp am vrut sa aflu de ce mi s/a intamplat ceea ce mi s/a intamplat - de ce o iubire s/a transformat aproape in ura. L/am rugat pe Cel de Sus sa-mi dea o „explicatie“... sa inteleg despre ce e vorba. Si incet, incet.... am inteles. Citind povestea ta si gandindu-ma la tine draga mea, cred ca „lectia“ ta de viata, ca sa spun asa, este sa INVETI IUBIREA. Si nu este vorba numai de iubirea fata de copilul tau, ci si iubirea fata de Dumnezeu. In fiecare dintre noi e o scanteie de Dumnezeu. Asa ca El este in noi, dar si in celalalt, oricare celalalt de langa noi: frumos sau urat, bun sau rau, prost sau destept, bolnav sau sanatos...strain sau sange din sangele nostru. Iubirea de Dumnezeu e inainte de orice! Apoi sa stii ca sufletul copilului tau, dinainte de a se intrupa in baiat a ales sa vina la tine, sa-i fii mama. Deci gandeste-te ca sufletelul lui , dintre miliardele de femei din lumea asta, te/a ales pe tine. Copilul acesta nu este o intamplare in viata ta... Daca nu ai vrut sa faci avort pentru ca e un pacat.... pacat este si sa nu-l iubesti. In viata putem invata de la oricine si de la orice. Asa ca si tu poti invta foarte multe lucruri, extrem de multe lucruri. Iubirea paote vindeca orice. Nu vreau sa-ti dau lectii.. departe de mine gandul asta.....
Nu-l neglija nici pe Bogdan.... Bogdan si el, la randul lui.. are ceva de invatat....poate toleranta.... poate cum sa aiba grija de cineva... si asta venind de la sine, nu obligat, nu impins de la spate.
Nu in ultimul rand vine IERTAREA - si incepe prin a te ierta in primul rand pe tine insati pentru ceea ce simti si ce gandesti, iarta soarta care a venit de la Cel de Sus, iarta-ti sotul. Iubeste si iarta, iarta si iubeste. Cere ajutorul lui Dumnezeu sa treci cu bine incercarile pe care ti le-a dat.
Sper din tot sufletul ca ai inteles tot ceea ce am vrut sa spun..
O mama
22.10.2010, 16:55Roxana Avram
Draga Vera, felicitari pentru curajul si sinceritatea cu care ai scris aceste randuri! Esti o mama buna pentru Mihai, cea mai buna mama, mama lui! Felicitari pentru transformarile pe care le-ai suferit, cu ajutorul psihologului, pentru evolutia lui Mihai, pentru ceea ce simti acum, pentru claritatea cu care intelegi situatia. Iubirea totala si neconditionata va va ajuta pe toti sa va vindecati. Copiii sunt oglinda parintilor, cred ca l-ai respins atat pe Mihai pentru ca vedeai in el viata ta cu probleme, cu greutati, fara solutie, fara vindecare, casnicia care se zbatea intre viata si moarte. Proiectia este un mecanism psihologic la care apelam adeseori atunci cand nu vrem sa ne vedem asa cum suntem. Dar dupa ce ai ajuns sa te accepti si sa accepti ceea ce ai simtit, si Mihai a inceput sa se simta mai bine. Iarta-te! Ai gresit, da, dar esti o mama buna, acum, pentru Mihai si pentru Bogdan. Sa te ajute Dumnezeu in continuare.
O mama care se straduieste si ea sa fie cat mai buna pentru copilul ei.
25.10.2010, 15:19Lucica Carstea
Esti o finta extraordinara care stie ce trebuie sa faca. Va doresc din suflet miracole, iubire si fericire. Dumnezeu sa va ajute!
08.11.2010, 22:10Liliana Dimitriu
DragÄÆ’ Vera,
DacÄÆ’ vrei o soluÅ£ie trainicÄÆ’, sÄÆ’ ÅŸtii cÄÆ’ renaÅŸti ÅŸi cÄÆ’ de-acum vei merge numai urcând, la duhovnic trebuie sa mergi, pentru cÄÆ’ acela iartÄÆ’ pÄÆ’catele (ÅŸi implicit ÅŸi Dumnezeu Å£i le iartÄÆ’ în cer), nu psihologul. Tot duhovnicul ar trebui sÄÆ’-Å£i fie aproape ÅŸi de copii, pentru cÄÆ’ existÄÆ’ leacul-leacurilor numit împÄÆ’rtÄÆ’ÅŸanie, care face minuni peste tot unde mai existÄÆ’ o micÄÆ’ scânteie de credinÅ£ÄÆ’, unde nu s-a stins sau unde încÄÆ’ nu a înflorit. Eu zic cÄÆ’ nu se pot pune pe acelaÅŸi plan Trupul ÅŸi Sângele Domnului cu terapia omeneascÄÆ’, indiferent de natura ei.
Åži pe urmÄÆ’, spre marea ta laudÄÆ’, tu ai refuzat sÄÆ’ faci o crimÄÆ’. Pe copiii tÄÆ’i nu apasÄÆ’ un astfel de pÄÆ’cat, ceea ce în ziua de azi e aproape o excepÅ£ie. De aceea sunt sigurÄÆ’ cÄÆ’ dacÄÆ’ strigi la Dumnezeu, te va auzi! Ai nÄÆ’dejde!
Iar ziua de azi sÄÆ’ vÄÆ’ fie tuturor spre bucurie ÅŸi folos sufletesc!
Cu tot dragul,
Liliana
15.11.2010, 23:36Ennia X
Draga Vera ,
Multe lucruri din viata se pot explica stiintific , dar cum sa explici care e sensul vietii ,de ce ai de parcurs un anume drum , de ce ai de purtat o anume povara ... stiinta e neputincioasa in a-ti oferi un raspuns pe care sa-l poti accepta cu mintea ... Cu sufletul, lucrurile se petrec altfel ...incercarea grea prin care treci iti va arata caratele iubirii de care esti capabila ... multe femei , in situatia ta , ar proceda la fel ... pentru ca e omeneste sa respingi ceea ce nu esti pregatit sa intelegi ... Nu cred ca e o durere mai mare decat sa-ti vezi copilul suferind si sa fii neputincioasa in fata suferintei lui ... Atunci ti se strange inima ,ti se zdrobeste sufletul si ti se intuneca mintea de furie si disperare ... Nu mai avem intelepciunea primordiala de a accepta lucrurile in curgerea lor fireasca ... ne impotrivim nestiind ca in momentele acelea il indepartam pe Dumnezeu din viata noastra ... planul divin are un sens greu de descifrat ... cu cat sintem mai indaratnici , cu atat sensul vietii devine de nepatruns ... Ti-a fost ingaduita o asemenea povara pentru a-ti descoperi profunzimea sentimentelor , jertfa de care esti capabila pentru puiul tau ... psihologul vede detasat ceea ce tu ,orbita de prea multa durere , nu mai poti zari : dorinta acestui copil de a-ti fi alaturi pe drumul vietii ... candva, raporturile se vor schimba si el iti va fi sprijin si mangaiere ...dar pana atunci , pe lungul drum al vietii, vei avea ocazia sa te maturizezi ,sa te descoperi , sa te intelegi si sa-ti ierti neputintele ... Nu esti singura in aceasta lupta , cu tine vibreaza toti ce te inteleg ... iti trebuie doar rabdare si curaj ... fii blanda cu tine si ofera-ti iertarea de care sufletul tau are nevoie ... Copilul tau te-a iertat de mult , tu insati trebuie sa-ti acorzi intelegere si timp pentru ca greselile facute sa fie lasate in urma ... Cand vei considera acest copil izbanda ta in lupta cu viata vei fii demult o invingatoare ! x_ennia@yahoo.com
17.11.2010, 16:15Mocanu Geanin
Tocmai pt ca iti iubesti copilul ai trecut prin toate astea. viata ta zbuciumata, sotul care nu ti-a fost alaturi, acestea sunt motivele care te-au dezechilibrat si debusolat in asemenea hal sa nu mai stii ce simti, dar tu esti o mama adevarata si iti iubesti copilul. doar asta reiese din povestea ta.