Cand Mihai a venit pe lume, acum sapte ani, casnicia mea era, practic, deja esuata. A fost un copil nedorit. Conceput fara intentia si bucuria de a-l avea. Purtat vreme de noua luni in stres si nesiguranta. Daca fratele lui mai mare, Bogdan, este un copil nascut din iubire, Mihai intruchipeaza pentru mine sfarsitul iubirii. Un razboi al sentimentelor, o lupta indarjita intre manie si afectiune, dezamagire si speranta.
O petrecere trista
Sotul meu si cu mine ne-am cunoscut la cantina intreprinderii in care lucram amandoi. Intr-o zi, s-a asezat, pur si simplu, la masa unde mancam. Ne-am indragostit fulgerator. Trei saptamani mai tarziu eram insarcinata, in mai ne-am casatorit, in ianuarie urmator eram deja trei. Se nascuse Bogdan, primul nostru baiat, care ii purta numele. Ne duceam viata potrivit devizei "saraci, dar fericiti". Eu eram proiectanta, el inginer. Caminul nostru era vechea lui locuinta la bloc, o garsoniera amenajata mai degraba spartan, pe douazeci si cinci de metri patrati. Tot ce tinea de existenta noastra se desfasura intr-o singura incapere. In afara de baie, nu mai existau alte camere, alti pereti. Castigam amandoi cat sa ne ajunga sa traim. Cea mai mare parte a timpului ne apartinea noua si fiului nostru. Privind in urma, imi dau seama ca aceea a fost cea mai fericita perioada din viata mea.
Schimbarile de dupa 89 au avut, din pacate, un impact negativ asupra relatiei noastre. In timp ce mie imi crescusera aripi si tindeam spre mai bine, sotul meu lancezea. Parea multumit cu ce-aveam, cu odaia aceea de bloc care devenise neincapatoare. Cand am implinit 27 de ani, am hotarat sa-mi serbez aniversarea, mai ales ca in anul acela izbutisem sa termin si facultatea de administratie publica pe care o urmasem prin corespondenta. Si, pentru prima data de la nunta, invitasem cativa prieteni la noi acasa. Seara a fost un dezastru. Sotul meu a stat tot timpul la masa, ca o stana de piatra, zavorat in mutenie, aratand cat se poate de clar, prin atitudinea lui, ca n-are ce discuta cu prietenii mei. Si pe mine ma ironizase intreaga seara, pentru studiile "superioare" pe care le aveam.
In noaptea aceea, am avut prima cearta serioasa cu sotul meu. Eram furioasa pentru modul distant in care imi tratase prietenii si pentru felul in care ma umilise de fata cu ei. Am adus in discutie viitorul nostru si locuinta aceea mizera, in care nu mai puteam sa stau. Cu putina bunavointa, ar fi putut sa-si gaseasca si el o slujba in plus, ca sa punem ceva bani deoparte. N-a avut nici un fel de intelegere pentru pledoaria mea. Dimpotriva, a turnat gaz peste foc, numindu-ma pe mine si pe prietenii mei "parveniti de revolutie". Aceea a fost prima noapte in care m-am gandit cu raspundere la viata mea. Nu puteam suporta faptul ca trebuia sa traiesc langa un om care nu simtea entuziasmul si innoirea din jur, care nu facea nimic pentru binele familiei lui. A urmat o dimineata ingrozitoare. Cazusem de sus, din norii trandafirii ai iubirii, iar impactul cu realitatea fusese dur.
Dar avea sa fie si mai rau. In vreme ce eu munceam mereu mai mult - ca sa-mi realizez visul de a avea o locuinta mai mare - sotul meu devenea, de la o zi la alta, tot mai nesuferit. Nu-i convenea ca "dadeam din coate ca sa fac cariera", neglijandu-mi astfel familia, desi singura lui participare la viata comuna consta in faptul ca-l ducea pe Bogdan la judo. Intr-o buna zi, un coleg m-a intrebat daca n-as fi interesata sa-i cumpar locuinta. Patru camere, 100 de metri patrati. Cand i-am spus barbatului meu, s-a facut foc si para, spunandu-mi ca daca tot ce realizasem impreuna pana atunci nu ma mai satisface, sunt libera sa-mi fac bagajele si sa ma duc singura unde vreau. In orice caz, el si Bogdan nu vor merge cu mine. Am ramas in aceeasi camera, declinand oferta colegului meu.
Starea de soc
Cateva luni mai tarziu, mi-am dat seama ca sunt iarasi insarcinata. Prima mea reactie a fost: "Pentru nimic in lume inca un copil! Nu acum, in camera asta!". Seara, cand i-am povestit sotului meu, printre hohote de plans, cum stateau lucrurile, el a ramas straniu de calm. A spus doar: "Bine, dar asta e o veste frumoasa" si a pus imediat mana pe telefon, ca sa anunte toata familia ca urma sa devina tata pentru a doua oara.
Zile intregi, saptamani intregi, am fost in stare de soc. Nu voiam acest copil. Nu in garsoniera aceea inghesuita si, mai ales, nu cu un barbat pe care-l simteam tot mai strain. Dar nici despre o intrerupere de sarcina nu putea fi vorba. Chiar daca nu sunt din cale afara de credincioasa, cred ca avortul este un mare pacat.
Nasterea lui Mihai a fost o catastrofa. Avea cordonul ombilical infasurat in jurul gatului, era pe punctul sa se sufoce si a trebuit sa i se dea oxigen. Startul lui in viata a fost un sejur de o saptamana la terapie intensiva. Cand, in sfarsit, mi s-a permis sa-l iau acasa, baiatul meu era o fiinta straina pentru mine.
In garsoniera noastra, viata mergea mai departe, intr-o harmalaie de nedescris. Bogdan tocmai implinise patru ani si se zbenguia neincetat in jurul meu, incercand sa-mi atraga atentia. Era gelos pe fratele lui mai mic, plangea fara motiv si facea demonstratii de incapatanare cu orice prilej. In ce-l priveste pe sotul meu, atat de fericit sa aiba un al doilea copil, devenise aproape absent din existenta noastra cotidiana. Desi era amenintat cu somajul, iesea foarte des in oras cu prietenii lui. Eu ramaneam singura, cu doi copii mici, in unica noastra camera. Fara macar un minut de liniste, ca sa-mi refac fortele, fara sa ma pot retrage undeva. Cu timpul, oboseala si tensiunea in care traiam m-au schimbat, am devenit agresiva si irascibila. Apropierea sotului meu imi era din ce in ce mai greu de suportat. La fel ca si prezenta noului meu nascut. Era un copil extrem de agitat. Inghitea greu, dormea prost, avea dificultati de respiratie. In disperarea mea, il puneam deseori in baie, facandu-i culcus intr-un cos, ca sa am cel putin un perete intre noi. Ca sa pot si eu sa-mi trag sufletul. Ca sa nu mai fiu silita sa-l vad si sa-l aud tot timpul plangand.
Despartirea
Dar Mihaita crestea si, odata cu el, cresteau si problemele. Copilul avea astm cronic. Si cadea mereu - asa, pe neasteptate, pe loc drept. In primii trei ani de viata a suferit doua fracturi si s-a ales cu opt rani deschise, de pe urma cazaturilor. Corpul lui era in permanenta acoperit de vanatai. Stiam ca e ceva in neregula cu el, insa n-am facut nimic ca sa aflu cauzele. Eram depasita de greutatile vietii mele: un barbat care nu mai trezea in mine decat sentimente de ostilitate, un copil pe care nu mi-l dorisem.
Cand Mihai implinea patru ani, am plecat de acasa. Castigam binisor, imi luasem din cand in cand o femeie, asa ca am inchiriat fara stirea lui un apartament de patru camere. Abia in ziua cand transportatorii au venit sa-mi ia lucrurile, l-am anuntat ca am de gand sa inaintez actiune de divort.
Trebuia sa fie un nou inceput, inclusiv pentru mine si Mihai. Am cautat, in sfarsit, un institut unde sunt diagnosticati si tratati copiii cu deficiente de dezvoltare. Verdictul a fost devastator: baietelul are grave tulburari de echilibru. Aude mai prost cu urechea dreapta decat cu cea stanga, ceea ce inseamna ca nu se poate orienta bine in spatiu. Auzul nu e afectat, dar sunetele ii parvin cu un anumit decalaj si, in consecinta, cele doua emisfere cerebrale nu pot functiona sincron. Acesta este si motivul nelinistii sale: copilul se afla intr-un dezechilibru permanent si trebuie intruna sa se "reechilibreze".
Ne-am dus de doua ori pe saptamana la ergoterapie. Acolo a invatat sa-si controleze mai bine corpul, antrenandu-si tintit succesiunile de miscari. I s-au mai recomandat o terapie prin joaca, la psiholog, si un tratament pentru urechi. Am fost obligata sa ma descurc singura cu toate acele programari. Fostul meu sot nu mai lua decat rareori copiii la el, la sfarsit de saptamana. Apatia lui era agravata acum de alcool. Nu lipsea nici o seara din carciuma.
In haos
Relatia mea cu baiatul cel mic era foarte grea. Amploarea handicapurilor lui ma soca si adesea eram furioasa pe el, pentru ca imi facea viata atat de grea. Era galagios si neajutorat: rasturna tot ce-i statea in cale. Nu era deloc un copil cu care sa poti comunica usor. Fie avea manifestari agresive, fie se retragea in sine, ca si cum ar fi intors spatele tuturor. De nenumarate ori mi-am dorit ca el sa nu existe. Ca totul sa fie doar un vis urat. De ce eu? De ce tocmai mie imi fusese harazit un copil asa de dificil? Si, in timp ce gandeam astfel, ma rusinam cumplit de sentimentele mele. Drept urmare, ma purtam cu el intr-un mod excesiv de prevenitor. Ii vorbeam cu o voce nenatural de blanda si ii treceam cu vederea aproape orice. Il implicam si pe Bogdan in asta, il indemnam intruna sa-si menajeze fratele mai mic. Nu o data, Bogdan mi-a strigat: "Mereu Mihai. Numai de el iti pasa. Pe mine nu ma mai iubesti deloc". Viata noastra de familie devenise un haos. Mihai reactiona cu sufocari la iadul nostru domestic. Cateodata, alergam de cinci ori pe luna cu el la spital, fiindca pur si simplu nu mai putea respira.
Intr-o duminica, am avut o cadere nervoasa. Mihaita era foarte racit de cateva zile. Din patru in patru ore, isi inhala medicamentele, ca sa poata respira cat de cat. Insa in dupa-amiaza aceea, dintr-o data, doctoriile n-au mai avut efect. In numai cateva minute, i s-au invinetit buzele, abia mai respira. Cuprinsa de panica, i-am pus un supozitor cu cortizon si am chemat un taxi, ca sa ma duca in graba la spital, pe drumul cel mai scurt. Pana sa ajungem acolo, mi-a fulgerat prin minte intrebarea: cum ar fi daca acum s-ar termina totul? Daca ar muri in bratele mele? Cand am realizat ce se petrecea in capul meu, m-a apucat ameteala. In spital, la receptie, am cedat nervos. Hohoteam de plans si nu mai eram in stare sa rostesc nici doua cuvinte. Copilului i s-a pus imediat o perfuzie si i s-a dat oxigen. Ma uitam in ochii lui larg deschisi. Ochii copilului meu, totusi, si nu mai voiam decat sa mor. Am lesinat. A fost ca o eliberare.
Lupta pentru iubire
De un an de zile, eu si Mihaita mergem la psiholog. N-am avut incredere la inceput, dar devenise unica mea optiune. Cu efort, cu pasi mici, ma straduiesc sa devin o mama adevarata. In orele mele individuale cu terapeutul, discutam relatia mea cu Mihai. E dureros, dar imi ajuta sa vad lucrurile mai clar. In toti anii de cand a venit pe lume eu am facut mereu un fel de "avort interior". Si cu cat il "avortam" mai des, cu atat baietelul meu se agata de viata mea cu mai multa putere. Ce cale va lua un copil pe care mama lui nu-l doreste? Trebuie sa-si puna necontenit in joc viata, integritatea fizica, pentru a dobandi iubirea materna. E cea mai dura forma de lupta pentru dragoste. De cand am avut posibilitatea sa vorbesc cu terapeutul despre toate lucrurile de nerostit din mintea mea, despre faptul ca-mi resping copilul, am reusit sa rup ingrozitorul cerc vicios. Nu mai vad in orice "problema" pe care mi-o face un afront impotriva mea. Nu mai percep handicapurile lui ca pe o pedeapsa pentru pacatul meu de a-l fi respins. Mihai e copilul meu. El exista. Daca intr-adevar nu l-as fi vrut, n-ar fi aici. Nu el e vinovat de esecul casniciei mele. In lipsa lui, viata mea n-ar fi luat un curs mai fericit. Prin el eu invat sa-mi cunosc aspiratiile reale. Sa tin seama de ceea ce este cu adevarat important pentru mine.
Acum
Lucrurile merg spre bine. Deficientele lui de dezvoltare exista, inca, dar nu se manifesta asa de dramatic. Sufera in continuare de astm, insa nu mai are crize care sa-i ameninte viata. Merge de un an la scoala, unde primeste ajutorul de care are nevoie pentru a-si recupera "intarzierile". Cateodata, ma mai surprind avand acest sentiment, ca m-am saturat de problemele lui. Atunci cand sunt deja stresata si nu mai am energia nervoasa necesara ca sa raspund nevoilor sale. Mihaita imi cere in continuare foarte multa atentie si afectiune. Vrea iubirea mea. O iubire pe care i-am refuzat-o mult timp. Nu pot sa anulez trecutul, sa-i dau acum dublu si triplu ceea ce i-a lipsit altadata. Insa ii dau tot ce am. Cateodata visez sa-l mai nasc o data, pentru ca sa-i daruiesc iubirea de la inceput.
VERA
Ilustratii din albumul "Orasul infiat. Orasul inviat" de Maria Cosmina Dragomir