Misterele de la Cinciş

Era prin 1958, când Părintele Arsenie Boca a coborât de la Prislop în Cinciş, nu de­parte de Hunedoara, şi a rostit, din se­nin, o sentinţă care i-a îngrozit pe săteni.

Urcând pe dea­lurile aşezării, împreună cu un număr mare de cre­dincioşi, s-a oprit, brusc, în faţa străvechii biserici a hunia­zilor, a privit-o cu mare tristeţe, apoi şi-a ridicat bâta pe care se sprijinea, spre creştetul unui măr şi a zis: "Până aici va fi apa peste toată su­flarea din valea asta. Şi va acoperi şi biserica!". "Cum adică, Părin­te, vom pieri?", l-au întrebat speriaţi oa­menii. "N-o să muriţi nici unul, mă, n-o să muriţi! Dar nici bine nu vă va fi". Şi Arsenie Boca s-a întors şi-a plecat. Cine să creadă că după nu­mai trei ani de la prevestirea părintelui, un potop de apă avea să se prăvălească pe kilometri întregi, înghiţind şi satul, şi biserica veche de 600 de ani a Corvinilor. În 1962, un lac de acumulare se ridica gigantic la nici 10 kilometri de Hunedoara, pe Valea Cernei, pe vechea vatră a Cincişului. Şi urgia a trăz­nit repede. La ordinul autorităţilor comuniste, care făcuseră lacul pentru Combinatul Siderurgic din Hunedoara, cinci sate şi o mie de oameni au fost strămutaţi, cu forţa, pe dealul Iuba, deasupra apelor. Strămutaţi împreună cu morţii din cimitire, morţii lor pe care au fost puşi să-i dezgroape şi să-i care pe dealuri, înainte să se fi ridicat case noi. Multe mor­minte zac, însă, şi astăzi sub ape, împreună cu patru biserici vechi, ale căror clopote se mai aud, câteodată, bătând. O singură biserică mai rezistă sub ape, ridicân­du-se, câteodată, la suprafaţă, ca o vede­nie. Iar asta se întâmplă când lacul scade şi turla veche se iţeşte, împreună cu crucea, peste în­tinderea neclintită a apelor.

Exodul

Bătrânii din Cinciş, satul vechi de 800 de ani de la poalele Munţilor Pădureni, înghiţit, azi, de ape, povestesc cu obidă, cum lacul de-acumulare le-a luat tot ce aveau: avutul, trecutul şi sufletul. Nelu Vaida, născut în Cin­ci­şul vechi, îşi amin­teşte rânduielile toate, exact cum au fost.
- Pe locul ăsta, al Cincişului Nou, era o pădure. I s-a marcat fie­căruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliţă şi a tre­buit să ne mutăm, cu toţii, silit. Cui să te plângi? La cine să ceri dreptate? Lacul ăsta s-a creat de urgenţă, cu două scopuri: pen­tru combinat şi ca loc de recreere pentru cla­sa muncitoare. Dar pre­ţul a fost prea ma­re! Au trebuit să stră­mute cinci sate, să dis­trugă patru biserici, un monument istoric nepreţuit, ba ne-au pus să ne răscolim şi morţii, mulţi abia în­gropaţi în morminte, pentru ca astăzi, după o jumă­tate de veac, combinatul să nu mai existe şi să nu mai fie nevoie de lac pentru el...

- Vă mai amintiţi întâm­plările de atunci, din 1962?

- Strămutarea a fost un bles­tem pentru noi, locuitorii din sa­tul Cinciş. A fost ceva scrâşnit şi forţat. Ca să-ţi strici rostul tău omenesc de-o viaţă, să-ţi faci casă nouă pe-un deal, tocmai în gura iernii, n-a fost uşor. Eu aveam 27 de ani şi tocmai mă eliberasem din armată. Cincişul vechi avea mai multe cătune. Erau Cinciş, Cerna, Moara Un­gu­­rului, Moara lui Crai, unele se întindeau tocmai până sus, unde-i acum coada lacului. Era atâta lume de evacuat, că s-a făcut şi un comandament de strămu­tare. Dar apei nu i s-a dat drumul din­tr-odată, puhoiul s-a adunat în timp, aşa că oamenii s-au strămutat până în ultima cli­pă. Numai unul, Bran Mi­huţ, a refuzat să se mute. Spu­nea că numai mort plea­că din casa lui. Şi mort a plecat, că s-a înecat. Îşi lua­se o cameră de tractor şi o scândură, şi aşa circula pe lac. Casa lui este sub apă acum, dar când a murit, încă nu era stricată. Cu ca­mera aia umbla să îşi aducă pâine din satul nou. Într-o zi i-a strigat unui vecin că trece lacul ca să meargă cu nişte treburi la Hunedoara, şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci. S-a înecat. Nu ştia să înoate. S-a răsturnat cu camera, că începuse un pic de vânt.

- Statul v-a ajutat cu ceva?

- Au dat despăgubiri, dar n-au ajuns pentru tot. Când ne-am mutat aici, casele arătau ca pe vremea războiului. Nu era apă. Am făcut gropi în grădină şi o aduceau cu cisterna. Luai de acolo apă şi-ţi făceai mortar. Tot cu cisternele ne aduceau apă de băut. Stăteau oamenii la coadă, cu sticle goale şi cu căldări.

Prin biserică, cu barca

- Casele şi biserica de pe fundul lacului se mai văd uneori?

- Nu mai are ce să se vadă, s-au dărâmat. Casele le-au dărâmat oamenii şi şi-au luat tot ce au putut: ţiglă, lemne, cărămizi... Doar bisericile au rămas nestricate. De ochii lumii, mai întâi, le-a cumpărat Combinatul Siderurgic din Hunedoara, pe nimic. Pe biserica huniazilor, Combinatul a plătit cât pentru o garsonieră la bloc. Pe urmă şi-au dat arama pe faţă şi le-au distrus. Iadul s-a coborât pe pământ în anii aceia. Dintre toate bisericile scufundate în apă, doar biserica catolică, devenită şi ea o ruină, mai iese câteo­dată, afară din lac. Fusese ridicată de împă­răteasa Maria Tereza. Biserica fantomă a devenit acum o atracţie pentru amatorii de senzaţii tari. Mulţi săteni din Cinciş cred că locul acela e bles­temat. Ca să ajungi la biserica fantomă, trebuie să faci mai întâi un ocol prin pădure. Treci mai întâi pe lângă ruinele sumbre ale unor fierării vechi de secole, care şi-ar fi găsit locul, cu prisosinţă, la Mu­zeul Satului. Apoi treci pe lângă o biserică ortodoxă scăpată de înec, dar dărăpănată, victimă, şi ea, a urgiei din anii 60. Şi când ajungi la coada lacului, în faţa ruinei mucegăite a bisericii cato­lice, rămâi ţintuit. Zidurile ei albe încă lucesc, când sub apă, când peste valuri, ca oasele unui schelet.
În fiece an, lacul inundă bi­se­rica Mariei Tereza până la aco­periş. Un om de la noi, din Cin­ciş, a povestit că într-un an, apa era aşa de mare în biserică, încât s-a plimbat cu barca prin ea. Dar poate că drama morţi­lor a fost şi mai mare, că a trebuit să ne îngrijim să-i mutăm şi pe ei în Cin­cişul Nou. Nu i-am putut căra chiar pe toţi. Era grabă mare, şi îndeletnicirea asta, să-i scoţi afară din groapă, era cumplită. Oamenii răs­co­leau mormintele vechi, dar şi pe cele mai noi, dez­gro­pau, şi plângeau şi îşi bles­temau zilele. Uneori, când se mai retrage lacul, ies la su­prafaţă, deasupra apei, cruci şi dărâmături. Se încă­păţânează să mai reziste. Se zbat să trăiască, să­racele.
Pe o colină verde, din centrul Cincişului refăcut, a fost ridicată noua catedrală ortodoxă. Este neobiş­nuit de mare şi falnică, pentru un sat. Un recviem ridicat întru pomenirea tuturor bise­ricilor înghiţite de lacul transformat în mormânt. "Prima piatră la biserica asta a pus-o tatăl meu, care era zidar", îmi spune mândru Nelu Vaida. "Clopotul a fost luat de la o biserică scufun­dată. Doar el mai putuse fi salvat. Bate acum mai departe, ca o inimă ocroti­toare, deasupra Cin­cişului nou."

Şi mama lui Iancu doarme sub ape

"Maica Domnului ne-a ajutat să rezistăm cu bine la toate cele prin care am trecut. Că ea ne as­cultă tot timpul rugăciunile" - îmi spunea mai demult părintele Oprea Crăciun. Fusese până la moarte preotul satului Cinciş, prieten apropiat al părintelui Arsenie Boca. L-am cunoscut în ultimii săi ani de viaţă şi-am publicat un interviu cu el, în Formula AS. Pentru credinţa lui neclintită sub co­munism, plătise cu opt ani de puşcărie grea. Era şi unul dintre puţinii supravieţuitori ai "experimen­tului Piteşti". Dârze­nia şi blândeţea pe care le iradia nu am să le pot uita niciodată. Şi nici mărturiile sale despre lupta de a salva bisericile scufundate sub ape. În primă­vara anului 1962, tânărul preot Oprea Crăciun s-a căsătorit chiar în vechea biserică din Cinciş. A fost ultima cununie săvârşită în ea. Inun­darea bisericii începuse,apa ajungea deja până în tindă, mai avea puţin şi se urca la sfinţi. Părintele Crăciun era hotărât să salveze biserica inimii lui, cu orice preţ. Împreună cu Episcopia de atunci a Ara­dului, a dus tratative cu Combinatul Siderurgic să nu fie dărâ­mată biserica, pentru că era monument istoric ne­preţuit. Era ctitoria lui Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, înălţată la 1459. Alte hrisoave spun că fusese ridicată de însuşi marele Iancu de Hune­doara, zece ani mai devreme. Dar vechea bise­rică a huniazilor mai avea o valoare inestimabilă, căci în ea era înmormântată Elisabeta Mărgineanu, mama lui Iancu de Hunedoara. Şi pictura bisericii era veche şi deosebit de frumoasă. Iniţial, comu­niştii au părut înţelegători. S-au angajat să mute biserica din calea apelor. "Cu firea lor vrăjmaşă, comuniştii erau însă hotărâţi să dărâme bisericile ortodoxe cu orice preţ. Aşa că nu s-au ţinut de cu­vânt", poves­tea părintele Oprea. "Mai întâi au oprit apa la ba­raj şi au secat lacul. Pe urmă, ho­ţeşte, într-o noapte, un tânăr a legat turla bisericii de un tractor sovietic greu, cu şenile. Şi a prăbu­şit-o! Până dimi­neaţa, biserica huniazilor era la pământ. S-au pus toţi cu târnăcoapele pe zidurile de piatră. Dar un blestem a căzut peste cel care hotărâse demola­rea ei. Ştiu cine a fost. Era secretar de partid la combinat şi nu mult timp după asta, i-a murit soţia tânără, de cancer. Văzându-l îndu­rerat, cu doi copii mici, orfani, i-am zis: «O să vezi, Dum­nezeu o să te ajute!». «Cum să mă ajute, părinte, dacă eu am dărâmat biserica?»", mi-a răspuns plângând.
Azi, mormântul mamei lui Iancu de Hune­doara şi toată strălucita istorie a bisericii hunia­zilor zac sub apele lacului, înecate în mâl.

Urmăriţi de blesteme

De când apele au aco­perit, ca o lespede li­chidă şi grea, atâtea case şi mor­minte, lucruri ciu­date au început să se în­tâm­ple pe lacul Cinciş. Mulţi să­teni cred că lacul şi co­mu­niştii care i-au strămu­tat cu de-a sila sunt pe­cetluiţi de bleste­mele oa­menilor. Întâmplări gro­zave par să con­firme zisele lor. Se zvoneşte, de pildă, că vitele oamenilor nu se apropie cu niciun preţ de apa lacului. Oile satului nu au băut niciodată şi nici nu s-au apropiat de apa grea de atâtea blesteme. Înfricoşător e şi faptul că lacul cel uriaş cere viaţă de om. S-au îne­cat foarte mulţi oameni până acum. Mereu şi mereu, nişte furtuni nefireşti şi puternice se iscă din senin în mijlocul lacului şi îşi nimeresc victimele. "Într-o vreme se înecau 10-20 de oameni pe an", îmi spune Nicolae Bran, un om pe care l-am întâlnit pe când um­blam să adun alte mărturii de prin sat. Nicolae Bran este nepotul lui Bran Mihuţ, cel înecat în Cinciş. A stat de o viaţă în preaj­ma lacului. Când era copil, îi plăcea să se joace pe mal, apoi a fost paznic la lac. Aşa că a văzut multe. "Da, domnule, era o vre­me când se întâmplau multe nenorociri pe lac. Bunicului meu aşa i-a fost soarta. Zicea că nu vrea să se mute aici, pe deal, şi mergea cu o cameră de trac­tor pe lac. A fost prima victimă, când apa era mică, încă. După el au fost mulţi. Dacă ţin bine minte, s-au înecat şi doi oameni deodată, în Cinciş. Erau cu bar­ca. Pe atunci, pontonul bărcilor era lângă baraj, şi mai erau şi două ştranduri plutitoare. Băr­baţii au luat barca de la ponton şi s-au dus în larg, înspre ştranduri. Unul a căzut din barcă, celălalt a vrut să-l scape şi s-a dus la fund şi el." O întâmplare cruntă a fost şi moartea unui fotbalist hunedorean, înecat în apa lacului în anii 1970. "Băiatul acela făcea exerciţii de înot, între baza nautică şi valea numită a Mănăstirii. Şi a făcut un pariu nenorocit cu cineva, cum că el traversează de zece ori lacul. Dar apa era rece şi el a îngheţat şi s-a dus la fund". S-a încercat orice ca să fie sal­vat, dar nu i-au găsit nici trupul măcar. Scafandrii aduşi să intervină au plonjat adânc, la fundul la­cului, şi au ieşit îngroziţi. Văzuseră şerpi uriaşi, lunecând printr-un întuneric fără margini. Unul dintre ei s-a scufundat în dreptul unui fost cimitir. Era plin de leşuri putrezite de morţi. Când a ieşit, nu a mai putut rosti un cuvânt. Ca să scape de coş­maruri, a urmat o vreme un tratament medi­cal. De atunci, ani la rând, în lacul Cinciş, care este foarte adânc, s-au înecat mulţi oameni, fără să li se mai găsească trupurile. Cum a fost în seara aia de vară din 1978, când o fată îşi sărbătorea ziua pe un vaporaş pe lac, şi când, dintr-oda­tă, vaporul s-a răs­tur­nat. Iar asta s-a în­tâm­plat exact în dreptul cimitirului scufundat. Se pare că vaporul şi trupu­rile, 13 la număr, sunt încă acolo, jos, la 45 de metri sub apă. În ziua dra­mei, nivelul la­cului scăzuse şi tur­nul-fantomă al biseri­cii catolice tocmai se ridicase mai aproape de oglinda apei. Destul cât să atingă vaporul. Era noapte, căpi­tanul nu a văzut turnul şi s-a ciocnit de el. Vapo­ra­şul s-a scufundat imediat, iar tinerii au îngheţat în apele reci şi n-au mai putut să înoate la mal. Ultima întâmplare în care lacul a răpit o viaţă, pe-o cale stra­nie, e din 2012. Un băiat, campion la caiac-canoe, ieşise pe lac, când o furtună puternică s-a iscat din senin. "Un vânt puternic în mijlocul lacului a făcut valuri uriaşe. Şi băiatul n-a mai fost găsit. S-a dus în hău, cu tot cu barcă. Fur­tuni din acestea ciudate şi bruşte apar des aici", îşi încheie povestea Nicolae Bran.

Crucea de foc

Dar pe lac se întâmplă lu­cruri şi mai înfricoşate. Local­nicii şi călătorii le văd des. Peste apele Cin­cişului plutesc spiri­tele morţi­lor. Bântuie căutân­du-şi casele şi mormintele pier­dute în ape. Cei mai mulţi săteni nu recunosc aceas­tă realitate înspăimân­tătoa­re, deşi o cunosc. Dar tot vânând ade­vărul şi esen­ţele, am găsit pâ­nă la urmă un mar­tor neaşteptat. Femeia se nu­meşte Alexandrina Zamora. Nu e din Cinciş, dar vine vara, me­­reu, la un văr. Când am în­tâl­nit-o, tocmai arunca cruci de flori în apa lacului. "Acum e vară şi du­hurile celor morţi nu prea se arată dea­su­pra lacului. Dar eu vreau să le îmbu­nez" - mi-a spus Alexandrina. In­trasem într-un miez fier­binte. Mi-a mărturisit că i s-a întâmplat de mai multe ori să vadă la Cinciş spirite bântuind pe ape. Şi noap­tea, şi ziua. "De unde aţi ştiut că-s du­huri şi nu ceţuri?", am între­bat-o. "Am ştiut pentru că le-am văzut", mi-a răs­puns. "Aveau forme ome­neşti."
Întâmplările stranii de pe lacul Cinciş par să îşi schimbe forma întruna. Tot Alexandrina Zamora mi-a mai povestit o altă întâmplare pe care a trăit-o îm­preună cu acel văr al ei. Într-o noapte de vară, din anul 2004, deasupra lacului, femeia a văzut un obiect ciudat.
- Am ajuns pe la opt seara, cu vărul Ierusalim din Clopotiva, şi ne-am aşezat pe malul lacului, într-un loc numit La pruni. Pe malul opus, pe valea Tătăuşului, se întinde o pădure. Acolo mai sunt şi azi câteva locuinţe rămase izolate. Două familii încă mai trăiesc acolo. La ei poţi să ajungi numai pe jos, nu cu maşina. Au casă şi sus pe deal, în Cin­cişul Nou, dar le place acolo, în locul obârşiei lor.Ei, şi aproape de miezul nopţii, am văzut şi eu, şi văr­ul Ierusalim, un cerc luminos, orbitor şi mare. Răsă­rise direct din lac. S-a înălţat deasu­pra pădurii, exact peste Valea pustie a Tătăuşului. Eu cred că venise de sub ape, cine ştie, poate chiar din picturile de pe zidurile vechilor biserici scufundate, cu sfinţii lor chinuiţi, înecaţi şi ei în apele lacului... Pe urmă, vreo jumătate de oră, cercul acela uriaş şi strălucitor ca o aureolă a stat nemişcat pe cer. Şi după asta, s-a prefăcut dintr-odată într-o cruce strălu­citoare. S-a lăţit peste întreg văzduhul, deasupra lacului Cinciş. După un timp, s-a volatilizat ca un abur. Mai întâi am crezut că luase foc pădurea. A fost ceva extraordinar de ciudat. Poate că în noaptea aceea, rugăciunile rostite în bi­se­ricile ucise ale satului Cinciş s-au înăl­ţat la cer.