Un om în marginea veşniciei - Părintele VALERIAN GRECU

Un om ca un foc.

Dar nu un foc domol, aprins iarna în sobă, ci un vulcan din care se revarsă neîntrerupt o iubire clo­cotitoare. I-am întâlnit de-a lungul vieţii pe aproape toţi marii duhovnici ai neamului nostru, dar nu cred că am simţit vreodată o dragoste mai năprasnică decât alături de părintele Valerian. "Să ştii că ne cunoaştem de la întemeierea lu­mii!", mi-a spus din prima clipă, în timp ce mă îm­bră­ţişa strâns, topindu-mi orice reţine­re. Aproape că nu are trup. E atât de slab, încât iei în braţe o alcătuire de piele şi oase şi te miri de viaţa care ţâş­neş­te din ele. Te uimesc râsul sprinţar, copilăros, iuţimea mişcărilor, vioiciunea privirii şi lipsa oricărui strat de rugină, care aco­peră, la oamenii obişnuiţi, trupul, iar la unii chiar spiritul, odată cu trecerea ani­lor. Pe părintele Valerian timpul nu l-a atins, pentru că a trăit mereu în margi­nea veşniciei. "Sunt pe lumea asta de nouă­zeci de ani fără unu, dar mă simt de şap­te­sprezece!", mi-a spus râzând şi m-a prins de mână de parcă i-aş fi fost prieten de-o viaţă.
Părintele Valerian Grecu este călugăr dintotdeauna, dar nu a apucat să stea prea mult în mânăstire. O bună parte a dictatu­rii comuniste şi-a petrecut-o prin temniţe. E din soiul acela neînduplecat, care nu a putut îngenunchea în niciun fel în faţa bolşevicilor. Singurul stăpân de care ştie şi în faţa căruia se pleacă până la pământ este Hristos. De aceea, în faţa politrucilor şi a securiştilor a spus tot timpul ceea ce a gândit şi a pus mereu în practică ceea ce a crezut, indiferent de consecinţe. Fiu duhovnicesc al părintelui Ioan Iovan, ma­rele duhovnic al mânăstirilor Vladimi­reşti şi Recea, a pribegit alături de el prin ţară şi prin puşcării - Gherla, Aiud, Poarta Albă, Râmnicu Sărat, Balta Mare, Periprava. Îi e greu să socotească anii de temniţă, pentru că îi consideră un dar. Pentru părintele Valerian, suferinţa în nu­mele lui Hristos a fost un dar de nepre­ţuit. Un dar care l-a dus la iubire, o iubire despre care îmi e greu să scriu, pentru că e anevoie de prins în cuvinte. Ca să o pă­trundeţi, ar trebui să îl întâlniţi. Sau măcar să îi cunoaşteţi viaţa...

Mânăstirea din vis

Avea 17 ani când pleca pe jos, patru­zeci de kilo­metri dus şi alţi patruzeci în­tors, fără să mănânce, pentru ca să se poată împăr­tăşi. Atât era drumul din satul său, Corod, şi până la Mânăstirea Vladimireşti de lângă Galaţi. Obştea aceea de 300 de fecioare, pierdută în imensitatea câmpiei şi înve­lită în lumina lui Dumnezeu, a fost steaua polară a adolescenţei lui, nordul după care îşi potrivea bătăi­le inimii. Un loc sfânt, descoperit prin vedenie dum­nezeiască. "Vladimireştiul a fost un miracol dum­nezeiesc", spune părintele Valerian, apăsând pe fiecare cuvânt, pentru că fără această mânăstire, el nu ar fi fost ceea ce este acum.
Mânăstirea a început cu un vis pe care Lica, maica Veronica de mai târziu, l-a avut pe când era doar o copilă. Era orfană, trăia amărâtă, într-un grajd, unde o ţinea închisă unchiul ei. Era iarnă, frig, a adormit şi a visat cum din cer se cobora o bisericuţă mică, care nu-şi găsea un loc pe pământ. Şi-atunci, ea şi-a întins mânuţa şi a spus: "Coboară, Doamne, aici!", iar bisericuţa i s-a aşezat în palmă. Au trecut anii, era deja adolescentă, când a avut o vedenie, pe 22 octombrie 1937, în timp ce muncea pe câmp - Mântuitorul i s-a arătat aevea, plin de lumină, şi i-a spus: "Aici va fi altarul meu, în cins­tea Maicii Mele! O mânăstire cu o obşte numai de fecioare!". Şi când a spus asta, din mâna sfântă a Domnului a ieşit o flacără care a străpuns pământul. Apoi Iisus a dispărut. Maica Veronica a făcut aşa cum i-a spus Hristos. Împreună cu câteva copile, s-au mutat într-un bordei săpat în pământ, şi cu mâinile lor crude au frământat cărămizi şi au ridicat o biserică, exact aşa cum o visase în copilărie, în locul în care flacăra a ieşit din mâna sfântă a lui Hris­tos. Vestea despre lucrarea celor 300 de fecioa­re s-a răspândit ca fulgerul în întreaga ţară. Cu miile veneau pelerinii la mânăstire, uneori câte douăzeci, treizeci de mii! Printre ei era şi părintele Valerian. "La Vladimireşti, prin rugăciunile părintelui Ioan Iovan, ale părintelui Arsenie Boca şi ale Maicii Ve­ronica demonizaţii erau aduşi în lanţuri şi se izbă­veau, muţii prindeau glas, surzii începeau să audă, iar paralizaţii se ridicau de jos. Mii de oameni îşi schimbau acolo viaţa, ceea ce era mai important de­cât tămăduirile miraculoase de boli, pentru că dintr-o boală poţi să ieşi vindecat şi să te apuci mai apoi de păcate, dar dacă ţi se vindecă sufletul nu te mai întorci la viaţa de dinainte. La Vladimireşti, beţivii se lăsau de pahar, fumătorii de ţigară, curva­rii de patima lor. Printre miile de oameni care şi-au schimbat viaţa acolo mă număr şi eu. Am fost şi eu la mânăstire şi nu o dată, ci de patruzecişişapte de ori, totdeauna pe jos! Simţeam că e loc sfânt!"

Născut a doua oară

Mânăstirea Vladimireşti nu ar fi ajuns un loc de pelerinaj, fără doi mari sfinţi ai neamului nostru - părintele Arsenie Boca şi părintele Ioan Iovan. La începuturile mânăstirii, maica Veronica l-a căutat pe părintele Arsenie Boca şi l-a rugat "Daţi-ne un preot că se închide cerul!". Iar sfântul Ardealului i-a răspuns: "Măicuţă, o să îţi dau un munte, dar mai aşteaptă să crească". "Muntele" era părintele Ioan Iovan, care la vremea dialogului îşi făcea stu­diile de teologie. După absolvire, a fost trimis de părintele Arsenie la Vladimireşti, iar mul­ţimile au luat foc. Cei doi vor lucra mereu împreună.
"În 1949, m-am nimerit la Vladimi­reşti când slujeau Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, părintele Ioan Iovan şi pă­rintele Arsenie Boca. Aveam un mare dor şi, în mulţimea aceea, strânsă în faţa lor, am strigat şi eu: «Părinţilor, vreau să vă întreb ceva!» Pă­rintele Ioan Iovan s-a uitat la mine şi, fără să apuc să îi zic ce vreau, mi-a cu­nos­cut gândul şi mi-a spus direct: «Te duci şi te călugăreşti la Mâ­năs­tirea Si­has­tru, unde m-am călugărit eu!», Atunci mi-am zis în sine: «Ăsta-i un om mare! Aici e mâna lui Dumnezeu!». Da­că toată lumea ar spune că la Vladimi­reşti nu a fost lucrarea lui Dumnezeu, eu voi fi sin­gurul care voi spune că a fost! Atunci, la 17 ani, m-am născut a doua oară, am de­venit un alt om. Simţeam că nu mai tră­iesc pe pământ! La Vladimi­reşti m-am trezit la realitate şi am putut să îmi iau viaţa după Hristos. Şi, din cli­pa aceea, nu am mai avut linişte. Nu mai puteam sta în lume, gândul meu era nu­mai la mânăs­tire, dar când i-am spus mamei că plec la călugărie, mi-a zis atât: «Ce să cauţi acolo? Să meargă ăi de sunt şapte fraţi la părinţi!». Era ca o sabie mama, aşa că, până la urmă, am fugit fără să îi spun. S-a întâmplat de Naşterea Maicii Dom­nului, în anul 1950. M-am dus, aşa cum mi-a spus părintele Ioan Iovan, direct la Mânăstirea Sihastru, care era foarte strâns legată de Vladimireşti. Nu am stat să merg înainte, să cercetez cum e sau să vizitez alte mânăstiri. Am mers direct! Şi să ştiţi că am iubit călu­găria, ca nimic altceva. Astăzi, pot să vă spun că, dacă ar fi să mă nasc de încă şapte ori, tot călugăr m-aş face."
În vremuri normale, părintele Valerian şi-ar fi dus anii, egali şi sfinţi, în Mânăs­tirea Sihastru. Ar fi ajuns poate preot, apoi un duhovnic încercat, cu mii de uce­nici. Dar vremurile prin care şi-a croit viaţa au fost aspre. Vremuri de durere şi prigoană. Iar el a răspuns cu o inimă bravă. Când mai multe călugăriţe de la Mânăstirea Vladimireşti au fost arestate, toţi călugării de la Sihastru au mers să pro­testeze. Erau patruzeci, iar Securitatea i-a ridicat până la unul, în noaptea zilei de 25 martie 1955. Pentru părintele Valerian Grecu asta a fost cea mai dură lovitură. Nu torturile, nu foamea, nu umi­linţele din nesfârşitele temniţe. Cea mai mare dure­re a fost despărţirea de ceilalţi călugări. "Nu m-am mai putut găsi cu fraţii mei. Comuniştii m-au rupt de tot ce am iubit mai mult: frăţietatea, călugăria, chipul ăsta îngeresc." În mânăstire nu avea să se mai reîn­toarcă niciodată. Au urmat ani grei de în­chisoare. Primii nouă i s-au scurs până la decretul de amnis­tiere din 1964. Ani de chinuri, dar şi de bucurii. Despre marile minuni săvârşite de Hristos cu el în închisoare, părintele Valerian vorbeşte cu sfială. Pentru că, spune el, "Noi oamenii totdeauna um­blăm după minuni, dar cea mai mare minune este atunci când ne schimbăm viaţa şi suntem alţii. Dumnezeu vrea minuni de la noi, nu să îi cerem Lui să facă miracole." Cu toată reţinerea, mi-a istorisit două clipe de foc, în care harul l-a ţinut în viaţă. Altminteri, ar fi fost astăzi pe cealaltă lume, aşa cum şi-au dorit călăii lui.

Două minuni

"În 1962 ne aflam în Delta Dunării, la Periprava. Era de Sfinţii Trei Ierarhi, pe 30 ianuarie, un ger cumplit. Nu ştiu câte grade erau, că nu aveam ter­mo­metre în închisoare, dar dacă aruncai apa cu gamela de sus până jos, se prefăcea în zăpadă. Şi, pe frigul acela, ei ne-au scos la tăiat de stuf într-un ghiol. Stuful era în mijloc, înconjurat de jur împre­jur de apă îngheţată. Eram împreună cu părintele Ilie Lăcătuşu, cel care a fost descoperit neputrezit, cu părintele Iustin Pârvu, cu părintele Gheorghe Calciu şi cu alţii. Gardienii ne-au ordonat să intrăm în ghiol, spărgând gheaţa de la mal. Ar fi trebuit să lucrăm toată ziua prin apă până la brâu. Noi am refuzat! Cum să intri în apă pe gerul ăla?! Dar nu am avut de ales. Ori intram, ori ne împuşcau, pentru că, oricum, eram închişi pentru exterminare. Aşa că, până la urmă, am intrat, am spart gheaţa, apoi am înaintat prin apa până la glezne, apoi până la brâu. Dar a dat Dumnezeu de nu am simţit nimic. Nici măcar nu îmi mai simţeam trupul. Cred că dacă îmi tăia ceva din mine, nu simţeam nicio durere. Aşa am lucrat până ce ne-am făcut norma, iar când am ieşit din ghiol, s-a întâmplat o mare minune. Harul s-a revărsat în sufletele noastre şi o căldură ne-a învăluit de parcă afară ar fi fost 30 de grade! Gar­dienii se uitau la noi cu gura căscată, că ieşeau aburi din noi! Hainele s-au uscat pe noi şi niciunul nu a avut nimic! Nici măcar nu am tuşit! Îmi e şi greu să vă spun în cuvinte ce s-a petrecut atunci. De bucu­rie, nu am mâncat nimic în ziua aia. Vă puteţi da seama că a fost Dumnezeu cu noi? El ne-a întărit în suferinţă, pentru că, să ştiţi, nu am fost noi cei care am suferit. În fruntea bătăliei noastre au fost Mân­tui­torul, Maica Domnului şi toţi sfinţii. De aceea eu nu regret ce s-a întâmplat în închisoare. Aş vrea să mai fac acum o baie în gheaţa de atunci!
O altă minune a făcut Dumnezeu cu mine în colonia de la Giurgeni, unde eram cam două mii de deţinuţi. S-a întâmplat tot iarna, lucram la dig, dar, pentru că ninsese mult de tot, nu ne-au mai scos la muncă. Rămaşi în închisoare, eu cu un alt deţinut, Mihai Rădulescu, ne-am rugat într-un colţ al celulei şi am fost prinşi. Gardienii ne-au scos în curte, dezbrăcaţi în pielea goală şi ne-au ordonat să ne lungim pe zăpadă. Am făcut tot ce ne-au spus, deşi mi-era un frig de nu mai puteam. Am început să mă rog cu ru­găciunea lui Iisus şi m-am rugat şi cu cuvintele mele aşa: «Doam­ne, dacă tu exişti, fă o mi­nune şi scapă-ne!» Din adânc am strigat către El, aşa cum scrie în Psal­tire, că să ştiţi că Dumnezeu nu vrea bolboroseli mul­te, ci un gând curat. Un gând curat face cât zece mii de acatiste. Eu simt în inimă focul ăsta şi de aceea vă spun. Şi am stat, aşa, goi pe zăpadă, până s-a topit tot omătul de sub noi, de ieşeau aburi din pământ, din cau­za căldurii din trupurile noastre. A­poi călăii ne-au dus înapoi în dor­mitor, dar, vă spun, nici măcar nu am tuşit după pedeapsa asta."

Călător prin lume

După amnistierea tuturor deţinu­ţilor politici, părintele Valerian ar fi vrut să se întoarcă în mânăs­tire, la fel ca şi duhovnicul său, părintele Ioan Io­van. Dar Partidul nu putea permite renaşte­rea Vla­dimireştiului, aşa că i-a interzis părintelui Ioan să se mai închinovieze, cum a făcut, de altfel, şi cu părintele Arsenie Boca. Cei doi stâlpi de foc ai mo­nahismului nostru au rămas pribegi prin lume. Părintele Vale­rian le-a împărtăşit soarta şi a rămas lipit, trup şi suflet, alături de părintele Ioan Iovan. Mergeau împreună şi le cercetau pe maicile alun­gate din mânăstiri, le îmbărbătau, apoi părintele Ioan le împărtăşea şi plecau mai departe. În pofida presiunilor Securităţii, părintele Valerian nu şi-a re­ne­gat niciodată călugăria. Îmbrăcat mereu în dula­mă şi rasă, a fost condamnat în repetate rânduri, chiar şi în vremea lui Nicolae Ceauşescu. "Port ile­gal de uniformă monahală", dădeau verdictul jude­cătorii şi îl trimiteau câte doi ani în închisori, împre­ună cu deţinuţii de drept comun, pentru că România nu mai avea voie să aibă deţinuţi politici. La un moment dat, a socotit că e momentul să se oprească. Anii se strânseseră peste el, prigoana nu dădea sem­ne că se va sfârşi vreodată. A vrut să plece la părin­tele Cleopa, să se închinovieze în secret. Ar fi fost doar taina lor. Înainte de a pleca spre Sihăstria, a mers însă la părintele Arsenie Boca să ceară sfat, dar sfântul Ardealului i-a aşezat pe umeri o cruce grea. "Oamenii aleargă astăzi unde sunt apele lim­pezi, acolo unde văd că se pot oglindi. Din nenoro­cire, în vremurile noastre, mânăstirile sunt iazuri stă­tute. Nu vei intra în mânăstire, vei fi o apă mer­gă­toare, călător prin lume. Vei fi trâmbiţa mea şi a părintelui Ioan Iovan". Răspunsul l-a năucit. La vremea aceea, nu a înţeles ceea ce părintele Arsenie dorea de la el, dar a ascultat şi a făcut ceea ce făcuse mereu - a trăit în satul său, ascuns într-o chilie micuţă, de lut, pe care şi-a ridi­cat-o cu mâinile lui, muncind pe unde apuca, pentru o bucată de pâi­ne. Le-a întărit pe maicile alun­gate din Vladimireşti cu sfa­turi, a alergat ori de câte ori una dintre ele se clătina în fur­tuna lumii. Dacă ele s-au întors în mânăstire după 1990, asta se datorează şi slujirii lui, dis­cre­te, de monah alb cu hai­nă nea­gră. Puterea profe­tică a pă­rin­telui Arsenie Boca a în­ţe­les-o abia în ultimii ani, când a înce­put să fie chemat peste tot să vorbească. Din bisericile ora­şelor şi până în schiturile din vâr­furile munţi­lor, de la tineri arşi de între­bări şi până la pust­nici încer­caţi în meşteşugul rugăciunii, toţi se regăsesc în cuvintele şi dra­gostea lui de foc. E o apă limpede şi mer­gă­toare, din care se adapă toţi cre­dincioşii, aşa cum i-a pro­feţit sfântul Ar­dealului.

"Dacă stăteam în mânăstire şi nu în temniţă, putea să îmi crească barba până la tălpi degeaba"

- Părinte Valerian, aş vrea ca, la sfârşitul în­tâl­nirii noastre, să îmi vorbiţi despre cum putem purta durerile acestei lumi fără să ne clătinăm. Sfinţia voastră aţi trecut prin prigoană, dar nu v-aţi pier­dut nici credinţa, nici bucuria. Cum aţi făcut?

- Niciodată nu trebuie să ne temem de jertfă şi de dureri, că Dumnezeu ne întăreşte să le purtăm. Să ştiţi că pe mine suferinţa m-a călit şi m-a îndum­nezeit. Dacă stăteam în mânăstire şi nu în temniţă, putea să îmi crească barba până la tălpi degeaba. Dacă nu treceam prin focul ăla, nu primeam nici focul iubirii care arde acum în sufletul meu. Acei călăi mi-au completat toate lipsurile. M-au călit, m-au îndumnezeit! Astăzi mă bucur că temniţa mi-a dat prilejul să am astfel de bucurii duhovniceşti, pe care lumea asta nu le simte. De aceea, nu pot să con­damn pe nimeni pentru pătimirile mele. Biserica a triumfat mereu atunci când a fost prigonită. Ea s-a clă­dit pe osemintele martirilor. Tor­ţio­narii le-au ucis mărturisitorilor trupurile, dar le-au trimis sufle­tele direct în cer. Ei ne-au băgat în în­chisoare să ne scoată din cap cre­dinţa, dar s-a întâmplat invers. Eu am ieşit din închisoare mai lucid decât am intrat. Îmi pare rău doar că nu am murit acolo şi că nu sunt as­tăzi la Domnul, alături de fraţii mei din temniţă, care nu au mai văzut lumina zilei şi au ple­cat la cer, ca martiri. Nu am nimic bun în inimă, chiar îmi doresc să vină peste mine o prigoană să mă pot curăţi, că nu vreau să mor aşa. Pentru că, după ce m-am eliberat, s-a mai pus praful pe haina asta a mea călugărească. E ca şi cum ai intra cu o haină albă în mină - se aşter­ne peste ea praful negru de cărbune. De aceea, mă rog şi mă cutremur mereu la gândul că ei au murit pen­tru Hristos, iar eu trăiesc. Şi-l întreb pe Dumne­zeu de ce nu sunt şi eu cu ei, acolo, în cer... Că do­rinţa să mor pentru Hristos am avut, să ştiţi... Pentru mine, închisoarea a fost atât de uşoa­ră, pentru că am primit-o cu toată dragostea, ca pe un balsam pen­tru suflet. Am avut şi clătinări, uneori m-am întrebat dacă nu sufăr degeaba, dar am înţeles, cu timpul, rostul suferinţei. Astăzi este în ţară o atmosferă de mare secetă spiri­tuală. Noi toţi trăim într-o lume moartă, ca nişte moluşte.Din pri­ci­na noastră, a slu­jitorilor Dom­nu­lui, s-a răcit credin­ţa poporului. Creştinul aleargă, caută hrană du­hovnicească, şi dacă noi, slujitorii lui Hristos, am fi oglinzi şi ferestre spre lumina lui Dumnezeu, el s-ar putea adăpa. Dar dacă el aleargă către noi şi nu găseşte o apă vie, atunci pleacă... şi mă doare inima!"
La plecare, părintele Valerian m-a strâns tare în braţe. Într-un fel stra­niu toate grijile, supărările, mi­cile mizerii ale vieţii s-au dus. Stai lângă el, ca într-o baie de lumină şi te bucuri de frumuseţea lui Dum­nezeu. Când ne-am despărţit, mi-a spus cu lacrimi în ochi: "Eu mi-am băgat adânc în sufletul meu dra­gostea şi chipul dumneavoastră, iar de acolo nu vă mai scoate nici chirurgul!". Cred că asta este taina lui. A trăit toată viaţa doar pentru Dumnezeu şi fraţii săi. Din el nu a mai rămas nimic, doar dra­gostea lui Hristos în care s-a în­tâmplat să mă oglin­desc şi eu. Părintele Arsenie Boca avea dreptate. Oamenii cau­tă ape limpezi, iar părintele Valerian Gre­cu e un izvor.