Urcând pe dealurile așezării, împreună cu un număr mare de credincioși, s-a oprit, brusc, în fața străvechii biserici a huniazilor, a privit-o cu mare tristețe, apoi și-a ridicat bâta pe care se sprijinea, spre creștetul unui măr și a zis: "Până aici va fi apa peste toată suflarea din valea asta. Și va acoperi și biserica!". "Cum adică, Părinte, vom pieri?", l-au întrebat speriați oamenii. "N-o să muriți nici unul, mă, n-o să muriți! Dar nici bine nu vă va fi". Și Arsenie Boca s-a întors și-a plecat. Cine să creadă că după numai trei ani de la prevestirea părintelui, un potop de apă avea să se prăvălească pe kilometri întregi, înghițind și satul, și biserica veche de 600 de ani a Corvinilor. În 1962, un lac de acumulare se ridica gigantic la nici 10 kilometri de Hunedoara, pe Valea Cernei, pe vechea vatră a Cincișului. Și urgia a trăznit repede. La ordinul autorităților comuniste, care făcuseră lacul pentru Combinatul Siderurgic din Hunedoara, cinci sate și o mie de oameni au fost strămutați, cu forța, pe dealul Iuba, deasupra apelor. Strămutați împreună cu morții din cimitire, morții lor pe care au fost puși să-i dezgroape și să-i care pe dealuri, înainte să se fi ridicat case noi. Multe morminte zac, însă, și astăzi sub ape, împreună cu patru biserici vechi, ale căror clopote se mai aud, câteodată, bătând. O singură biserică mai rezistă sub ape, ridicându-se, câteodată, la suprafață, ca o vedenie. Iar asta se întâmplă când lacul scade și turla veche se ițește, împreună cu crucea, peste întinderea neclintită a apelor.
Exodul
Bătrânii din Cinciș, satul vechi de 800 de ani de la poalele Munților Pădureni, înghițit, azi, de ape, povestesc cu obidă, cum lacul de-acumulare le-a luat tot ce aveau: avutul, trecutul și sufletul. Nelu Vaida, născut în Cincișul vechi, își amintește rânduielile toate, exact cum au fost.
- Pe locul ăsta, al Cincișului Nou, era o pădure. I s-a marcat fiecăruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliță și a trebuit să ne mutăm, cu toții, silit. Cui să te plângi? La cine să ceri dreptate? Lacul ăsta s-a creat de urgență, cu două scopuri: pentru combinat și ca loc de recreere pentru clasa muncitoare. Dar prețul a fost prea mare! Au trebuit să strămute cinci sate, să distrugă patru biserici, un monument istoric neprețuit, ba ne-au pus să ne răscolim și morții, mulți abia îngropați în morminte, pentru ca astăzi, după o jumătate de veac, combinatul să nu mai existe și să nu mai fie nevoie de lac pentru el...
- Vă mai amintiți întâmplările de atunci, din 1962?
- Strămutarea a fost un blestem pentru noi, locuitorii din satul Cinciș. A fost ceva scrâșnit și forțat. Ca să-ți strici rostul tău omenesc de-o viață, să-ți faci casă nouă pe-un deal, tocmai în gura iernii, n-a fost ușor. Eu aveam 27 de ani și tocmai mă eliberasem din armată. Cincișul vechi avea mai multe cătune. Erau Cinciș, Cerna, Moara Ungurului, Moara lui Crai, unele se întindeau tocmai până sus, unde-i acum coada lacului. Era atâta lume de evacuat, că s-a făcut și un comandament de strămutare. Dar apei nu i s-a dat drumul dintr-odată, puhoiul s-a adunat în timp, așa că oamenii s-au strămutat până în ultima clipă. Numai unul, Bran Mihuț, a refuzat să se mute. Spunea că numai mort pleacă din casa lui. Și mort a plecat, că s-a înecat. Își luase o cameră de tractor și o scândură, și așa circula pe lac. Casa lui este sub apă acum, dar când a murit, încă nu era stricată. Cu camera aia umbla să își aducă pâine din satul nou. Într-o zi i-a strigat unui vecin că trece lacul ca să meargă cu niște treburi la Hunedoara, și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. S-a înecat. Nu știa să înoate. S-a răsturnat cu camera, că începuse un pic de vânt.
- Statul v-a ajutat cu ceva?
- Au dat despăgubiri, dar n-au ajuns pentru tot. Când ne-am mutat aici, casele arătau ca pe vremea războiului. Nu era apă. Am făcut gropi în grădină și o aduceau cu cisterna. Luai de acolo apă și-ți făceai mortar. Tot cu cisternele ne aduceau apă de băut. Stăteau oamenii la coadă, cu sticle goale și cu căldări.
Prin biserică, cu barca
- Casele și biserica de pe fundul lacului se mai văd uneori?
- Nu mai are ce să se vadă, s-au dărâmat. Casele le-au dărâmat oamenii și și-au luat tot ce au putut: țiglă, lemne, cărămizi... Doar bisericile au rămas nestricate. De ochii lumii, mai întâi, le-a cumpărat Combinatul Siderurgic din Hunedoara, pe nimic. Pe biserica huniazilor, Combinatul a plătit cât pentru o garsonieră la bloc. Pe urmă și-au dat arama pe față și le-au distrus. Iadul s-a coborât pe pământ în anii aceia. Dintre toate bisericile scufundate în apă, doar biserica catolică, devenită și ea o ruină, mai iese câteodată, afară din lac. Fusese ridicată de împărăteasa Maria Tereza. Biserica fantomă a devenit acum o atracție pentru amatorii de senzații tari. Mulți săteni din Cinciș cred că locul acela e blestemat. Ca să ajungi la biserica fantomă, trebuie să faci mai întâi un ocol prin pădure. Treci mai întâi pe lângă ruinele sumbre ale unor fierării vechi de secole, care și-ar fi găsit locul, cu prisosință, la Muzeul Satului. Apoi treci pe lângă o biserică ortodoxă scăpată de înec, dar dărăpănată, victimă, și ea, a urgiei din anii 60. Și când ajungi la coada lacului, în fața ruinei mucegăite a bisericii catolice, rămâi țintuit. Zidurile ei albe încă lucesc, când sub apă, când peste valuri, ca oasele unui schelet.
În fiece an, lacul inundă biserica Mariei Tereza până la acoperiș. Un om de la noi, din Cinciș, a povestit că într-un an, apa era așa de mare în biserică, încât s-a plimbat cu barca prin ea. Dar poate că drama morților a fost și mai mare, că a trebuit să ne îngrijim să-i mutăm și pe ei în Cincișul Nou. Nu i-am putut căra chiar pe toți. Era grabă mare, și îndeletnicirea asta, să-i scoți afară din groapă, era cumplită. Oamenii răscoleau mormintele vechi, dar și pe cele mai noi, dezgropau, și plângeau și își blestemau zilele. Uneori, când se mai retrage lacul, ies la suprafață, deasupra apei, cruci și dărâmături. Se încăpățânează să mai reziste. Se zbat să trăiască, săracele.
Pe o colină verde, din centrul Cincișului refăcut, a fost ridicată noua catedrală ortodoxă. Este neobișnuit de mare și falnică, pentru un sat. Un recviem ridicat întru pomenirea tuturor bisericilor înghițite de lacul transformat în mormânt. "Prima piatră la biserica asta a pus-o tatăl meu, care era zidar", îmi spune mândru Nelu Vaida. "Clopotul a fost luat de la o biserică scufundată. Doar el mai putuse fi salvat. Bate acum mai departe, ca o inimă ocrotitoare, deasupra Cincișului nou."
Și mama lui Iancu doarme sub ape
"Maica Domnului ne-a ajutat să rezistăm cu bine la toate cele prin care am trecut. Că ea ne ascultă tot timpul rugăciunile" - îmi spunea mai demult părintele Oprea Crăciun. Fusese până la moarte preotul satului Cinciș, prieten apropiat al părintelui Arsenie Boca. L-am cunoscut în ultimii săi ani de viață și-am publicat un interviu cu el, în Formula AS. Pentru credința lui neclintită sub comunism, plătise cu opt ani de pușcărie grea. Era și unul dintre puținii supraviețuitori ai "experimentului Pitești". Dârzenia și blândețea pe care le iradia nu am să le pot uita niciodată. Și nici mărturiile sale despre lupta de a salva bisericile scufundate sub ape. În primăvara anului 1962, tânărul preot Oprea Crăciun s-a căsătorit chiar în vechea biserică din Cinciș. A fost ultima cununie săvârșită în ea. Inundarea bisericii începuse,apa ajungea deja până în tindă, mai avea puțin și se urca la sfinți. Părintele Crăciun era hotărât să salveze biserica inimii lui, cu orice preț. Împreună cu Episcopia de atunci a Aradului, a dus tratative cu Combinatul Siderurgic să nu fie dărâmată biserica, pentru că era monument istoric neprețuit. Era ctitoria lui Ioan Corvin, fiul lui Matei Corvin, înălțată la 1459. Alte hrisoave spun că fusese ridicată de însuși marele Iancu de Hunedoara, zece ani mai devreme. Dar vechea biserică a huniazilor mai avea o valoare inestimabilă, căci în ea era înmormântată Elisabeta Mărgineanu, mama lui Iancu de Hunedoara. Și pictura bisericii era veche și deosebit de frumoasă. Inițial, comuniștii au părut înțelegători. S-au angajat să mute biserica din calea apelor. "Cu firea lor vrăjmașă, comuniștii erau însă hotărâți să dărâme bisericile ortodoxe cu orice preț. Așa că nu s-au ținut de cuvânt", povestea părintele Oprea. "Mai întâi au oprit apa la baraj și au secat lacul. Pe urmă, hoțește, într-o noapte, un tânăr a legat turla bisericii de un tractor sovietic greu, cu șenile. Și a prăbușit-o! Până dimineața, biserica huniazilor era la pământ. S-au pus toți cu târnăcoapele pe zidurile de piatră. Dar un blestem a căzut peste cel care hotărâse demolarea ei. Știu cine a fost. Era secretar de partid la combinat și nu mult timp după asta, i-a murit soția tânără, de cancer. Văzându-l îndurerat, cu doi copii mici, orfani, i-am zis: «O să vezi, Dumnezeu o să te ajute!». «Cum să mă ajute, părinte, dacă eu am dărâmat biserica?»", mi-a răspuns plângând.
Azi, mormântul mamei lui Iancu de Hunedoara și toată strălucita istorie a bisericii huniazilor zac sub apele lacului, înecate în mâl.
Urmăriți de blesteme
De când apele au acoperit, ca o lespede lichidă și grea, atâtea case și morminte, lucruri ciudate au început să se întâmple pe lacul Cinciș. Mulți săteni cred că lacul și comuniștii care i-au strămutat cu de-a sila sunt pecetluiți de blestemele oamenilor. Întâmplări grozave par să confirme zisele lor. Se zvonește, de pildă, că vitele oamenilor nu se apropie cu niciun preț de apa lacului. Oile satului nu au băut niciodată și nici nu s-au apropiat de apa grea de atâtea blesteme. Înfricoșător e și faptul că lacul cel uriaș cere viață de om. S-au înecat foarte mulți oameni până acum. Mereu și mereu, niște furtuni nefirești și puternice se iscă din senin în mijlocul lacului și își nimeresc victimele. "Într-o vreme se înecau 10-20 de oameni pe an", îmi spune Nicolae Bran, un om pe care l-am întâlnit pe când umblam să adun alte mărturii de prin sat. Nicolae Bran este nepotul lui Bran Mihuț, cel înecat în Cinciș. A stat de o viață în preajma lacului. Când era copil, îi plăcea să se joace pe mal, apoi a fost paznic la lac. Așa că a văzut multe. "Da, domnule, era o vreme când se întâmplau multe nenorociri pe lac. Bunicului meu așa i-a fost soarta. Zicea că nu vrea să se mute aici, pe deal, și mergea cu o cameră de tractor pe lac. A fost prima victimă, când apa era mică, încă. După el au fost mulți. Dacă țin bine minte, s-au înecat și doi oameni deodată, în Cinciș. Erau cu barca. Pe atunci, pontonul bărcilor era lângă baraj, și mai erau și două ștranduri plutitoare. Bărbații au luat barca de la ponton și s-au dus în larg, înspre ștranduri. Unul a căzut din barcă, celălalt a vrut să-l scape și s-a dus la fund și el." O întâmplare cruntă a fost și moartea unui fotbalist hunedorean, înecat în apa lacului în anii 1970. "Băiatul acela făcea exerciții de înot, între baza nautică și valea numită a Mănăstirii. Și a făcut un pariu nenorocit cu cineva, cum că el traversează de zece ori lacul. Dar apa era rece și el a înghețat și s-a dus la fund". S-a încercat orice ca să fie salvat, dar nu i-au găsit nici trupul măcar. Scafandrii aduși să intervină au plonjat adânc, la fundul lacului, și au ieșit îngroziți. Văzuseră șerpi uriași, lunecând printr-un întuneric fără margini. Unul dintre ei s-a scufundat în dreptul unui fost cimitir. Era plin de leșuri putrezite de morți. Când a ieșit, nu a mai putut rosti un cuvânt. Ca să scape de coșmaruri, a urmat o vreme un tratament medical. De atunci, ani la rând, în lacul Cinciș, care este foarte adânc, s-au înecat mulți oameni, fără să li se mai găsească trupurile. Cum a fost în seara aia de vară din 1978, când o fată își sărbătorea ziua pe un vaporaș pe lac, și când, dintr-odată, vaporul s-a răsturnat. Iar asta s-a întâmplat exact în dreptul cimitirului scufundat. Se pare că vaporul și trupurile, 13 la număr, sunt încă acolo, jos, la 45 de metri sub apă. În ziua dramei, nivelul lacului scăzuse și turnul-fantomă al bisericii catolice tocmai se ridicase mai aproape de oglinda apei. Destul cât să atingă vaporul. Era noapte, căpitanul nu a văzut turnul și s-a ciocnit de el. Vaporașul s-a scufundat imediat, iar tinerii au înghețat în apele reci și n-au mai putut să înoate la mal. Ultima întâmplare în care lacul a răpit o viață, pe-o cale stranie, e din 2012. Un băiat, campion la caiac-canoe, ieșise pe lac, când o furtună puternică s-a iscat din senin. "Un vânt puternic în mijlocul lacului a făcut valuri uriașe. Și băiatul n-a mai fost găsit. S-a dus în hău, cu tot cu barcă. Furtuni din acestea ciudate și bruște apar des aici", își încheie povestea Nicolae Bran.
Crucea de foc
Dar pe lac se întâmplă lucruri și mai înfricoșate. Localnicii și călătorii le văd des. Peste apele Cincișului plutesc spiritele morților. Bântuie căutându-și casele și mormintele pierdute în ape. Cei mai mulți săteni nu recunosc această realitate înspăimântătoare, deși o cunosc. Dar tot vânând adevărul și esențele, am găsit până la urmă un martor neașteptat. Femeia se numește Alexandrina Zamora. Nu e din Cinciș, dar vine vara, mereu, la un văr. Când am întâlnit-o, tocmai arunca cruci de flori în apa lacului. "Acum e vară și duhurile celor morți nu prea se arată deasupra lacului. Dar eu vreau să le îmbunez" - mi-a spus Alexandrina. Intrasem într-un miez fierbinte. Mi-a mărturisit că i s-a întâmplat de mai multe ori să vadă la Cinciș spirite bântuind pe ape. Și noaptea, și ziua. "De unde ați știut că-s duhuri și nu cețuri?", am întrebat-o. "Am știut pentru că le-am văzut", mi-a răspuns. "Aveau forme omenești."
Întâmplările stranii de pe lacul Cinciș par să își schimbe forma întruna. Tot Alexandrina Zamora mi-a mai povestit o altă întâmplare pe care a trăit-o împreună cu acel văr al ei. Într-o noapte de vară, din anul 2004, deasupra lacului, femeia a văzut un obiect ciudat.
- Am ajuns pe la opt seara, cu vărul Ierusalim din Clopotiva, și ne-am așezat pe malul lacului, într-un loc numit La pruni. Pe malul opus, pe valea Tătăușului, se întinde o pădure. Acolo mai sunt și azi câteva locuințe rămase izolate. Două familii încă mai trăiesc acolo. La ei poți să ajungi numai pe jos, nu cu mașina. Au casă și sus pe deal, în Cincișul Nou, dar le place acolo, în locul obârșiei lor. Ei, și aproape de miezul nopții, am văzut și eu, și vărul Ierusalim, un cerc luminos, orbitor și mare. Răsărise direct din lac. S-a înălțat deasupra pădurii, exact peste Valea pustie a Tătăușului. Eu cred că venise de sub ape, cine știe, poate chiar din picturile de pe zidurile vechilor biserici scufundate, cu sfinții lor chinuiți, înecați și ei în apele lacului... Pe urmă, vreo jumătate de oră, cercul acela uriaș și strălucitor ca o aureolă a stat nemișcat pe cer. Și după asta, s-a prefăcut dintr-odată într-o cruce strălucitoare. S-a lățit peste întreg văzduhul, deasupra lacului Cinciș. După un timp, s-a volatilizat ca un abur. Mai întâi am crezut că luase foc pădurea. A fost ceva extraordinar de ciudat. Poate că în noaptea aceea, rugăciunile rostite în bisericile ucise ale satului Cinciș s-au înălțat la cer.