N. Bazilescu, făuritorul Bucureştilor Noi

- Un labirint de străzi drepte, ca trase cu rigla, scufundate în verdeaţă, aflat în zona de nord a Capitalei, la ieşirea spre Mogoşoaia. Trotuarele sunt umbrite de co­paci şi de pomi fructiferi, o prevestire a parcului gigantic care urmează, atât de bogat în arbori înalţi şi deşi, încât pare mai degrabă un trup de pădure. La intrare se află bustul lui N. Bazilescu, cel care a pus piatra de temelie a cartierului Bucureştii-Noi -

Un tânăr de succes

Păduri şi câmpuri întinse erau odinioară prin aceste locuri, iar Bucureştiul era departe. Pământul nici măcar nu ţinea de oraş, aparţinea comunei Bă­neasa. Localnicii botezaseră această zonă Măi­că­neşti-Grefoaicele. În anii aceia, N. Bazilescu încă nu pusese piciorul pe aici. Era originar din judeţul Prahova, din târgul Urlaţilor, unul dintre pod­gorenii din Dealu Mare. S-a născut în 1860, chiar în prima zi a anului, la începutul unei perioade de mari transformări social-economice şi de as­cen­siune pentru România. În timp ce Nicolae învăţa să meargă şi să vorbească, muntenii şi moldovenii învăţau să trăiască împreună, după unirea din 1859. Probabil, îi auzise pe părinţi şi pe ceilalţi podgoreni vorbind despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, despre reforme şi alte subiecte publice dezbătute în gazete. Când a ajuns la Bucureşti, ca student al Facultăţii de Drept, România era condusă de Carol I. Tânărul sosit din podgoria Prahovei a beneficiat din plin de deschiderea culturală către Occident. Asemenea altor tineri români, şi-a luat doctoratul la Paris. Întors în ţară, a fost ales secretar al Ca­merei de Comerţ şi Industrie a României. Apoi, a ajuns profesor la Universitatea din Iaşi. Câţiva ani mai târziu, s-a mutat la Bucureşti, ca profesor la Facultatea de Drept. Aici l-a cunoscut pe Aristide Pascal, om cu studii înalte şi cu o carieră solidă în profesorat, dar şi în avocatură şi chiar în politică. Ni­colae s-a căsătorit cu Catherine, fiica profe­so­rului. Socrul mic avea o moşie în partea de nord a Bucureştiului şi datora o mare sumă de bani unei so­cietăţi de credit, vreo 115.000 de lei. Moşia se nu­mea, cum am spus, Măicăneşti-Grefoaicele. Gi­nerele, N. Bazilescu, a achitat datoria socrului, i-a mai plătit şi acestuia o altă sumă de bani şi a devenit proprietarul moşiei, cu acte în regulă.

O tranzacţie de bun augur

Istoria Bucureştilor Noi începe cu semnătura lui Bazilescu pusă pe actul de vânzare-cumpărare, din 1893. Ajuns proprietar, a lotizat mai mult de jumă­tate din suprafaţă, mai exact 155 de ha, şi a scos la vânzare parcelele de teren, la preţuri avantajoase, astfel încât să poată fi cumpărate de oameni ne­voiaşi. "Bazilescu îşi propune încă de la început cre­area unui oraş nou parcelat după sistemul ame­rican şi dotat cu toate utilităţile sociale (biserică, şcoală, cimitir, locuri de agrement, pieţe, baie co­mu­nală, mijloace de transport, etc.)", notează istoricul Dan Falcan, într-un articol publicat în revista Muzeului Municipiului Bucureşti. Încet-încet, noua aşezare prindea viaţă. Cumpărătorii bucăţilor de teren se apucau de construit, puneau cărămidă pe cărămidă şi astfel casele se aliniau una lângă alta, de-a lungul străzilor drepte şi lungi, unele atât de lungi, încât par fără capăt. Bazilescu a donat o suprafaţă din moşia sa pentru amenajarea unui parc. Vegetează aici sumedenie de specii de arbori, mai ales tei şi frasini bătrâni, crescuţi din seminţele arborilor din străvechii Codrii ai Vlăsiei. Noul Bucureşti se întindea, se umplea de case şi oa­meni, veniţi cine ştie de unde. Bucu­reştiul adevărat era încă departe, spre sud. Ca să-l apro­pie, să-l facă mai ac­cesibil, Bazilescu a construit o cale fe­rată. Lo­cui­torii din orăşelul în­te­meiat de el cir­culau cu tre­nul spre Ca­pi­tală. Cu "trenul lui Bazilescu". (A­cum, trenul circulă pe sub pământ, fiind funcţională aici cea mai nouă magis­tra­lă de metrou, cu cele mai curate staţii.) La viticul­tură, Bazilescu nu a renunţat, chiar dacă s-a legat pentru totdeauna de Bucureşti. A fost furnizor de vinuri al Casei Capşa, renumita cafenea de pe Ca­lea Victoriei, unde se întâlneau scriitorii celebri ai Ro­mâniei. A transformat o fabrică de bere în fa­brică de vinuri spumante, din ambiţia de a arăta că şi românii sunt capabili să producă la ei acasă vi­nuri spumante de calitate.

Destin sumbru

Prima soţie, Catherine, fiica profesorului Aris­tide Pascal, a murit după nouă ani de la căsătorie, în 1899, din cauza unei hemoragii nazale. Au avut trei urmaşi: pe Aristide (n. 1892), pe Lidia (n. 1893) şi pe Margareta. Profesorul Bazilescu s-a re­căsătorit abia după 23 de ani, în 1922, cu o en­glezoaică, Vera. Au trăit împreună până la moartea lui, în 1938. Vera i-a mai supra­vieţuit şase ani. În 1944, când a aflat că trupele so­vietice au intrat în ţară, Vera s-a refugiat într-un sat din Teleor­man. Ostaşii so­vietici au ajuns şi pe uli­ţele acelui sat, iar femeia, înspăi­mântată, a decis să-şi pună capăt zilelor, îm­puşcându-se în cap. Fiul lui Ni­colae Bazilescu, Aristi­de, a avut, şi el, o soartă nea­gră, după ins­taurarea regimului bol­şe­vic în Ro­mânia, după cum reiese din rela­tarea istoricului Dan Fal­can, care a avut ocazia să afle amă­nunte re­levante chiar de la fiica lui Aris­tide. În 1946, a fost înlăturat de la catedra de Eco­no­mie Politică a Facultăţii de Drept, iar în locul său a fost instalat Lucreţiu Pătrăşcanu, care va sfârşi executat chiar de tovarăşii săi de drum. Aristide Bazilescu a fost exclus şi din Barou, probabil drept repercusiune a faptului că a scris o carte despre economia so­vie­tică, după ce s-a întors de pe frontul rusesc, în 1942. Împreună cu soţia sa, Aglae (născută Saint-Georges de Posin­gen), Aristide a fost trimis cu domiciliul forţat la Mizil. A fost închis la Rahova şi la Văcăreşti şi a fost obli­gat să mun­cească în lagărul de la Bicaz. A murit în 1969, în­tr-o cameră închiria­tă. Li­dia, fiica lui Ba­zilescu, căsă­to­rită cu Henri-Vasile Bogdan, a murit tâ­nără, în 1933, la vârs­ta de 40 de ani. An­samblul de clădiri cons­truite de Nicolae Bazilescu în cartierul pe care l-a întemeiat a fost distrus, în mare parte, în 1948, de un primar comunist. Lama bul­doze­ru­lui a pus la pământ clădiri de serviciu, ateliere şi lo­­cuinţele de personal.

Vechi şi nou

Cartierul Bucureştii Noi nu mai putea fi, însă, ras cu buldozerul. În schimb, noul regim a construit pe partea dreaptă a bulevardului, câteva clădiri de inspiraţie sovietică, iar mai târziu, pe partea stângă, blocuri banale, din acelea cum au fost construite în tot Bucureştiul. În spatele lor, a rămas însă puzde­rie de case şi vile, cu trotuare umbrite de arbori şi pomi fructiferi. Mă plimb prin parcul imens, asemănător unei păduri. Undeva, în zona centrală, e clădirea Teatrului de vară, construită în 1955, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Privind arhitectura de factură antică, un vizitator neavizat ar putea fi uşor păcălit, crezând că imobilul a fost edificat cu mult timp îna­intea comunismului. Acum, teatrul e pustiu, clădirea dezafectată. Ies din parc şi mă aventurez pe străzile drepte. E o atmosferă stranie, patriar­hală, în acest cartier ascuns înapoia blocurilor înalte de la bulevard. Caut case vechi, dar mai toate sunt pitite după garduri sau ziduri înalte şi umbrite de viţă de vie. Bucureştii Noi s-au tot înnoit, au fost ridicate vile şi chiar blocuri de trei-patru etaje. Cartierul răsărit dintr-o tranzacţie făcută între doi profesori universitari s-a prefăcut, de la o epocă la alta, dar şi-a păstrat neschimbate lumina şi aerul de aşezare imemorială, a cărei viaţă a curs, parcă, în afara regimurilor politice.