Vara, îşi ţinea vestonul pe umăr, prins cu un deget de agăţătoare şi, când era prea cald, îşi sufleca mânecile cămăşii. Părea oarecum neatent, neglijent, dar după aceea, mult după aceea, mi-am dat seama că, de fapt, era o atitudine intenţionat căutată şi obţinută, un exerciţiu de imagine care îi reuşea foarte bine. Căuta să pară distrat, când, de fapt, era foarte atent cu fiecare detaliu care-l privea. A fost prea târziu când mi-am dat seama că tot acest spectacol pe care-l prezenta făcea parte din arsenalul său de seducţie, că această pornire de a se pune într-o lumină bună, în orice împrejurare, ascundea, de fapt, un narcisism bine temperat şi orientat spre cucerirea admiraţiei celor din jur. Altfel, era un om slab şi aproape laş în momentele delicate ale vieţii, dar când am aflat asta era deja prea târziu. Eram căsătoriţi de câţiva ani şi total nefericiţi.
În largul mării
L-am cunoscut pe Bogdan într-o vacanţă la mare, unde venise cu părinţii, iar eu, cu o mătuşă, care m-a luat s-o ajut la supravegherea celor doi copii mici. Erau gemeni, aveau trei ani şi erau neastâmpăraţi. Prima lor vacanţă la mare a fost o experienţă plină de întâmplări şi aventuri, care mi-a solicitat multă răbdare şi efort susţinut. N-a fost o vacanţă de odihnă, pot să spun. Îmi mutasem grijile şi stresul de acasă pe litoral, într-un loc străin, nou, care i-a făcut şi pe copii să fie mult mai neliniştiţi şi agitaţi decât erau de obicei. Nu prea am avut parte de odihnă şi distracţie. La prânz doar, când copiii dormeau, aveam cam două, trei ore libere, şi fugeam la plajă. De obicei, înotam până dincolo de geamandură şi simţeam cum îndepărtându-mă tot mai tare de ţărm, grijile şi încordarea deveneau tot mai mici. Mi se părea că las pe nisip toate greutăţile şi supărările, că apa sărată a mării spală toate neplăcerile şi eşecurile de care mă lovisem în ultimul an. Cel mai greu a fost să recunosc că neintrarea la facultate se datorează neseriozităţii cu care m-am pregătit. Să recunosc că doar eu sunt de vină pentru eşecul ce i-a întristat tare mult pe părinţi. Aşadar, eşuată pe post de bonă, sub cârma mătuşii mele, îmi ascundeam cum puteam neîmplinirile şi supărarea, încercând să mă fac utilă atât cât puteam. Cele două ore de libertate, când înotam până la epuizare, de parcă m-ar fi urmărit cineva, îndepărtau pentru o vreme gândurile negre, regretele şi starea de vinovăţie de care scăpam cu greu.
Umbrela de stuf
Aşa l-am cunoscut pe Bogdan, la câteva zile după ce-am ajuns la mare. Înota destul de aproape de mine. Nu prea i-am dat atenţie la început, apoi am văzut că şi în zilele următoare este pe-aproape şi că mă urmărea, oarecum, prin apă, fără să se apropie prea mult. Într-o zi, mi-am dat seama că orele mele de libertate de la amiază erau compromise. Nori vineţii umpleau cerul, şi ploaia n-a întârziat, dar pentru că marea era liniştită, m-am dus, totuşi, pe plajă, am intrat în apa caldă şi-am început să înot. Departe de cei cunoscuţi, între mare şi cerul învolburat, am început să plâng. Era prima dată când reuşeam să mă eliberez de toată greutatea care mă apăsase în ultimele luni. Înotam şi plângeam, simţind că las în urma mea toată negura şi zgura care mi-au năclăit zilele. Valurile parcă ştergeau, nu doar urmele de nisip de pe pielea mea, ci şi supărările pe care le adunasem în suflet.
Nu mi-am dat seama cât am înotat şi că m-am depărtat mult de ţărm, până când Bogdan a apărut lângă mine. Nu ştiu dacă a observat că plâng, pentru că ploaia devenise mai puternică, dar mi-a spus cu un ton foarte natural, că orice problemă se rezolvă mai uşor pe nisip decât în apă, şi m-a invitat să facem cale întoarsă, către ţărm. M-am întors fără să fac vreun comentariu, bucuroasă, cumva, că nu mai sunt singură. Plânsesem tot ce aveam de plâns, simţeam că e de-ajuns şi că nu plângând voi face ordine în viaţa mea, aşa că invitaţia lui a fost binevenită. M-a scos dintr-o inerţie lacrimogenă de care ajunsesem eu însămi să mă satur. Şi pentru că ploaia s-a înteţit, ne-am adăpostit sub o umbrelă de stuf. Acolo am aflat cum îl cheamă, că este student la Timişoara, că era pentru întâia oară la mare, că mă urmărise de câteva zile şi că-i pare bine că plouă, pentru că nu am copiii prin preajmă şi putem povesti liniştiţi...
Între băieţi
Dialogul de sub umbrela de stuf a rodit. Ne-am căsătorit în anul următor. Între timp, intrasem şi eu la facultate, învăţam în acelaşi centru universitar şi am trăit primii ani împreună, într-o relativă armonie. Spun relativă, pentru că am avut câteva neînţelegeri legate de faptul că pleca destul de des cu prietenii lui, la sfârşit de săptămână, la pescuit, zicea el. "Nu e loc pentru neveste acolo", mi-a zis de câteva ori, "suntem între noi, băieţii, nu pot să te duc şi pe tine...". N-am făcut comentarii. O vreme l-am lăsat să creadă că e bine aşa cum plănuise el să se desfăşoare viaţa noastră, doar că eu simţeam de la o zi la alta că nu e bine deloc. Că ce sperasem să trăiesc alături de el rămăsese un vis neîmplinit. Dar ceea ce era cel mai grav, simţeam că nu mai am încredere în el. Un sâmbure de gelozie a încolţit în mine. Mi-era ruşine de ce simt, eram furioasă că nu mă pot elibera de acea stare care îmi răpea toată liniştea. Ajunsesem să-i caut prin buzunare şi să-i miros hainele. Simţeam că-mi ascunde ceva, că prietenia lui cu băieţii era, adeseori, un simplu alibi. M-am simţit jignită şi abandonată, dar am preferat tăcerea şi demnitatea, unui scandal.
Bogdan e, cu adevărat, un bărbat îngrijit. De când l-am cunoscut, am observat că-i place să se îmbrace bine, să poarte lucruri simple, dar de calitate, să folosească un parfum bun sau alte cosmeticale bărbăteşti discrete. Nu era niciodată superficial când se pregătea să iasă în lume. Mi-a plăcut această atitudine a lui, faptul că ştia să se pună în valoare. Dar oare cum de-am observat eu, cum de-am simţit, cum de-am intuit într-o bună zi, că nu degeaba stă el atâta de mult în faţa oglinzii, că nu degeaba îşi tot asortează tricourile şi cămăşile cu celelalte haine? Cum de-am înţeles că Bogdan se pregăteşte pentru altcineva, nu pentru mine? Ce m-a făcut să simt că între noi s-a căscat un hău? Faptul că întârzia nespus de mult în compania prietenilor? Bucuria care i se citea pe chip când pleca de-acasă? Felul în care evita, pe cât posibil, să ieşim împreună, modul cifrat şi secretos în care vorbea câteodată la telefon cu... "cineva" de la birou, care-l chema să rezolve cine ştie ce situaţie. Verigheta pe care am găsit-o pusă într-o ceaşcă de pe dulapul din bucătărie, pe motiv "că-l strânge"?
Ehei, dragii mei cititori, mă adresez dumneavoastră prin această scrisoare, ca să scap de noroiul adunat. Cât de greu este să accepţi că eşti înşelat, dat la o parte şi înlocuit, schimbat cu uşurinţa şi dezinvoltura cu care schimbi o cămaşă murdară! Câte ceasuri de disperată încăpăţânare de a nu crede ceea ce este atât de evident din toate gesturile celuilalt... Câtă luptă de a înţelege de ce s-a petrecut ruptura, când a început ea, ce este greşit în ceea ce ai făcut, de s-a ajuns la înstrăinarea care s-a transformat rapid în indiferenţă şi chiar în grosolănie, prin vorbe dur aruncate, fără cea mai mică grijă de a nu jigni, de a nu lăsa urme care dor. Ehei, ehei, cât de greu mi-a fost - nu să aflu dacă mă înşeală, pentru că asta simţeam deja - ci să mă lămuresc asupra cauzelor care au dus la acest deznodământ al căsniciei noastre... Cu ce greşisem?
Într-o zi l-am întrebat direct, i-am cerut să-mi explice şi mie ce se întâmplă cu noi. Luat pe nepregătite, a dat înapoi, a avut laşitatea de-a mă minţi, în loc să recunoască ce era de recunoscut. Cu un curaj venit nu ştiu nici astăzi de unde, l-am privit drept în ochi şi i-am spus: "Totul s-a terminat". Niciun reproş, nicio vorbă legată de înşelat. Era suficient de grea despărţirea, ca să mă şi umilesc. De altfel, n-a protestat. A stat o vreme cu privirea lăsată-n pământ, apoi şi-a luat haina, a pus-o pe umăr şi a plecat.
Suntem despărţiţi de trei ani. Uneori mă întreb dacă bănuielile mele au avut vreun temei sau au fost simplă imaginaţie. Nu vreau să aflu adevărul. Prefer să cred că am greşit, victimă geloziei, decât să aflu că bărbatul cel chipeş şi elegant îşi sufleca până la cot cămăşile albe prin alte case, în faţa altor oglinzi.
DOINA F. - Sibiu