- Adrian, eşti unul dintre "clasicii" muzicii uşoare româneşti, un artist preţuit nu doar pentru frumuseţea glasului său, ci şi pentru atitudinea sa, un amestec de decenţă, de educaţie şi respect. De la cine ai deprins aceste însuşiri aşa de rare în ziua de azi?
- De la părinţii mei, dar şi din societatea în care am crescut şi m-am format. Şi pe mine, şi pe fratele meu, Mircea, părinţii ne-au educat într-un spirit deosebit, de respect faţă de familie, faţă de cultură, faţă de profesori, faţă de oameni, în general, iar Dumnezeu - îi mulţumesc pentru asta! - ne-a îngăduit să creştem într-o societate în care, de asemenea, respectul era o piatră de temelie, o societate în care existau valori reale, nu contrafăcute, în care seriozitatea în studiu, în muncă şi în atitudinea faţă de viaţă era pe primul plan. Pe de altă parte, am avut şi norocul să mă nasc într-o familie de muzicieni. Tatăl meu a fost violonist, concertmaistru la cel mai mare ansamblu al lumii, "Ciocârlia", el făcând parte, desigur, din orchestra simfonică, dar a fost şi concertmaistrul orchestrei lui Sile Dinicu, o minune de om, un talent uriaş şi un muzician extrem de generos, pentru că de la Sile Dinicu au învăţat foarte mulţi! Din aripa cealaltă a familiei, deci de pe partea mamei, bunicul a fost tot un violonist de mare talent. Astfel că eu, dar şi Mircea, fireşte, am iubit vioara de când ne ştim. Ştii ce se spune: că talentul se moşteneşte, dar se şi deprinde din pântecele mamei. Ei, cred că, într-adevăr, lucrurile chiar aşa stau, fiindcă, dincolo de gena muzicală care evident că ne-a fost transmisă şi mie, şi lui Mircea, noi am fost "expuşi" la muzica splendidă pe care o cânta tata încă dinainte "să ieşim în lume", fiindcă tata studia acasă intens! Prin urmare, şi eu, şi Mircea, am îmbrăţişat acest instrument din inimă, din pasiune pură, deşi vioara e un instrument foarte dificil. Nu te lasă să te apropii de ea foarte uşor, trebuie s-o "curtezi" prin multă muncă, prin mult studiu, dar, odată ce ajungi s-o "stăpâneşti" şi ea te acceptă, îţi dă nişte satisfacţii deosebite! Ca atare, am început să studiem de mici, apoi părinţii ne-au dus la o şcoală specială, la Liceul de Muzică "George Enescu". Eu, unul, am fost premiant până în clasa a IV-a, după care m-am lăsat de "sportul ăsta" şi-am continuat să iau 10 pe linie doar la materiile de specialitate şi la instrument - la celelalte materii continuam să învăţ, că nici nu se punea problema altfel, dar nu chiar la nivel de "coroniţă". (râde) Faptul că am învăţat la "Enescu" a fost o şansă fantastică, întrucât aceasta era - şi cred că e şi azi - o şcoală de elită, prin profesorii ei extraordinari! În plus, prin natura liceului, am avut posibilitatea, încă de când eram copii, să ieşim pe scenă, cel puţin la fiecare trei luni: aveam audiţii cu public, într-o sală superbă... Or, - pentru că aici voiam s-ajung - disciplina studiului viorii, şcoala pe care am urmat-o, profesorii pe care i-am avut, experienţele acestea cu publicul, de care am beneficiat încă de timpuriu, toate astea mi-au întărit respectul pentru cultură, pentru dascăli, pentru public... A fost ceva extrem de important pentru mine, atât ca muzician, cât şi ca om!
- Ce amintiri deosebite mai ai din anii copilăriei?
- Aaa, păi uite, noi stăm acum de vorbă la terasa asta cochetă din spatele Ateneului Român, iar locul ăsta îmi aminteşte de incursiunile pe care le făceam aici, la Ateneu, în copilărie, împreună cu tata. Îmi aminteşte de întâlnirile cu maestrul meu iubit şi cu prietenul preţuit al tatei, "măreţul" Ion Voicu, o valoare cum niciodată n-o să se mai nască în România! Aşa cum Ateneul îmi aminteşte şi de conferinţele lui Sergiu Celibidache, la care asistam fermecat. Mai târziu, şi eu am fost solist aici, la Ateneu, dar şi concertmaistru, cu orchestra, cu ocazia concertelor simfonice! Apoi, tot din copilărie, îmi amintesc pregnant orele de studiu, care să ştii că nu erau foarte plăcute pentru auditoriu: noi locuiam într-un apartament micuţ, de trei camere şi, închipuieşte-ţi cam cum era când într-o cameră studiam eu, într-o altă cameră studia Mircea, iar într-o altă cameră studia tata! (râde)
- Şi mama cum făcea faţă situaţiei?
- Cu multă înţelegere, cu mult tact, cu multă răbdare - (râde!) -, dar şi cum multă bucurie! Pentru că şi mama este un om îndrăgostit de muzică şi de artă.
La 17 ani, premiul întâi la Mamaia
În primii ani de şcoală - Adrian şi Mircea Romcescu
- Şi trecerea asta a avut ca "motor" tot pasiunea! În 1967, tata a mers la Londra cu ansamblul "Ciocârlia", unde au cântat la celebrul Palladium, în faţa reginei Elisabeta a II-a! Concertul din acea seară fiind încheiat de Sammy Davis Jr. şi de foarte tânărul, pe atunci, Tom Jones, care se lansase de curând şi încă "avea probleme" cu mişcarea scenică. (Mi-a povestit tata că, la repetiţii, lui Tom Jones i se tot atrăgea atenţia să nu mai dea atât din bazin, că, totuşi, urma să cânte în faţa reginei Angliei!) Ei, tatei i-au plăcut mult muzica şi glasul lui Tom Jones, aşa că mi-a adus un LP al lui: "Tom Jones live at the Top of the Town!" Şi-aşa a băgat "diavolul" în casă! Pentru că omul ăsta, Tom Jones, mi-a schimbat radical viziunea despre ceea ce îmi doream să fac ulterior. Imediat am început să-i cânt piesele prin casă, acompaniindu-mă singur la pian, şi mi-am dat seama că unele dintre melodii îmi ieşeau chiar foarte bine! Astfel că am perseverat. Văzând aşa, mama şi tata au hotărât să mă ducă şi la Şcoala Populară de Artă, la clasa faimoasei doamne Florica Orăscu, profesoara care le-a dat pe Aura Urziceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Olimpia Panciu... practic, toată pleiada de mari soliste ale muzicii uşoare româneşti! Iar co-repetitor era un începător plin de talent, pe care-l cheamă Marius Ţeicu! (râde) Cu Marius m-am împrietenit rapid, prin urmare, n-am fost deloc surprins când, peste ceva vreme, când tocmai terminasem clasa a X-a, Marius mi-a spus: "Nu vrei să-mi cânţi o piesă, să mergem cu ea la Festivalul de la Mamaia?". "Ia, Marius, s-o aud!", i-am răspuns. Era vorba despre "Chemarea dragostei". Am ascultat-o şi imediat i-am zis lui Marius: "Da! O cânt. Îmi vine perfect!" Ne-am apucat împreună şi i-am lucrat aranjamentul şi - uite-aşa! - am plecat la Mamaia, la festival, unde, la 17 ani, am luat premiul I. Din prima! (râde) Îţi dai seama cât de onorat am fost să urc pe aceeaşi scenă numai cu grei: Dan Spătaru, Margareta Pâslaru, Aurelian Andreescu... Aurelian, în anul ăla, a luat menţiune cu "Tu eşti primăvara mea", iar eu, locul I! Închipuieşte-ţi! Eu, care mă uitam la Aurelian cu atâta admiraţie, că el era deja în mare vogă, fiind mai mare decât mine cu 14 ani. Ulterior, după ce ne-am cunoscut bine, am ajuns să-l privesc ca pe fratele meu - mai ales că amândoi îi iubeam pe Tom Jones şi pe Engelbert Humperdinck. Aşadar, uite cum a început cariera mea pe partea de muzică uşoară!
La momentul debutului
- Într-adevăr! Am terminat Conservatorul la vioară, cu 10, ca şef de promoţie, la doamna Cornelia Bronzetti, marea noastră concertistă de renume mondial! Am avut ambiţia asta, să-mi închei studiile de vioară, instrument faţă de care pasiunea mi-a rămas nealterată. Şi, în al doilea rând, a fost vorba de a arăta respect faţă de cât de mult şi-a dorit tata să ne vadă, pe mine şi pe Mircea, concertişti - fiindcă amândoi aveam potenţial în sensul ăsta. De-asta şi doamna Bronzetti, când am absolvit, a plâns, săraca. Mi-a spus: "Adriane, ştiu că te-am pierdut! Şi cât m-aş fi mândrit cu tine, cu «produsul» meu!" Ei, n-a fost să fie aşa! Dar nu regret c-am apucat-o pe drumul muzicii uşoare, pentru că am avut nişte satisfacţii uriaşe. Când am intrat în clasa a XI-a, imediat după Festivalul de la Mamaia, deja toate fetele erau "în cap" după mine, iar unii profesori aproape că nu mai puteau să-mi spună pe nume şi mi se adresau cu "Domnule". (râde)
Cu Aurelian Temişan
- 0tizează bine, te scoate pe piaţă ca "mare vedetă", aranjează ca piesa respectivă să intre şi în playlist-ul radiourilor, îţi face repede şi-un videoclip şi - gata! - ai reuşit! Numai că mâine, în majoritatea cazurilor, nimeni nu mai ştie de tine, că deja a apărut o altă "mare vedetă" şi aşa mai departe. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu generaţia de cântăreţi de azi! Unii dintre ei îmi plac, pe unii îi apreciez, fiindcă aceşti tineri au un fond, dincolo de suprafaţă, găseşti ceva. Într-un fel, eu am descoperit-o pe Andra, la care ţin foarte mult şi cu care am avut un succes uriaş cu piesa "Rămâi cu mine". Melodia asta a luat, practic, cam toate premiile care se puteau lua în România! Apoi îmi mai place şi Delia, cu anumite piese ale ei, şi mai sunt câţiva tineri care-mi plac. Sau, uite, tot aşa, în 1996, eu am fost cel care, într-un fel, a descoperit-o pe Mălina Olinescu, care avea un glas absolut deosebit şi căreia i-am încredinţat piesa "Mi-e dor de tine", cu care am câştigat "Cel mai bun cântec al anului" şi am reprezentat România la Eurovision-ul de la Birmingham. Practic, Mălina a ajuns să fie identificată de public cu "Mi-e dor de tine"! Altfel, însă, trebuie să fim cinstiţi: cea mai mare parte dintre cântăreţii de azi sunt, pur şi simplu, nişte rebuturi muzicale, "inventate" artificial ca vedete. Eu nu mă refer la faptul că aş aştepta ca toată lumea să aibă mari studii muzicale, însă mă aştept ca măcar canto să fi studiat serios: pentru că vocea trebuie să fie lucrată, şi ca s-o pui în valoare, şi ca să ştii cum s-o protejezi. Azi, cântăreţii sunt aproape o masă informă, din care rareori cineva se detaşează realmente, pe când, în perioada în care m-am lansat eu, ceea ce te detaşa din pluton era formula talent+muncă+seriozitate. Din păcate, între aceste două perioade, diferenţa valorică e incredibil de mare. Spun asta cu tristeţe!
Aventura daneză
Cu Gitte, soţia lui cea frumoasă
- Păi, problema e că n-am ales! Eu plecam deja de mulţi ani în străinătate, atât la concursuri, cât şi în turnee lungi. Cântam cu "Roşu şi Negru", cu "Savoy", cu "Cromatic", cu "Sfinx" (în varianta cu marele Dan Andrei Aldea...). Iar angajamentele din străinătate erau numai în hoteluri şi în cluburi de lux. În ţară, ce să mai spun: cântam peste tot, într-un ritm nebun! Îţi dau doar un exemplu: numai la Sala Palatului, în Bucureşti, aveam săptămânal câte patru concerte! Era o efervescenţă muzicală şi, în general, culturală, fantastică! Oamenii ne iubeau pe noi, artiştii, şi ne respectau enorm. Sigur că şi reciproca era valabilă. Uite, fac o paranteză: din respect pentru public, Dan Spătaru îşi lustruia pantofii şi pe faţă, dar şi pe talpă! Nu mai ştiu cum am aflat asta, dar m-am dus la el şi i-am zis: "Dane, tu eşti nebun? Cum? Tu-ţi faci pantofii şi pe talpă?". La care el mi-a răspuns: "Da, pentru că scena e peste nivelul scaunelor, şi când mergem, oamenii ne văd şi tălpile. Or, omul trebuie să fie convins că eu mi-am cumpărat pantofii acum, pentru el! Trebuie să înţeleagă şi din asta că eu îl respect!". Aşadar, ca să revin, îmi mergea foarte bine şi, în plus, şi câştigam bine. Deci, de ce să fi rămas prin străinătate? Dar s-a produs o defecţiune: în perioada în care concertam mult prin Scandinavia, cu formaţia Sfinx, trupa s-a destrămat, astfel că a trebuit să formăm o trupă nouă, cu care să ne onorăm angajamentele. Din ea făceam parte eu şi fratele meu, pe care-l adusesem clăpar în "Sfinx", Sorin Chifiriuc, Elena Perianu şi Olimpia Panciu. Şi totul mergea perfect! Atât doar că, la un moment dat, cineva ne-a făcut o turnătorie atât de mizerabilă în ţară (nu intru în amănunte, că nu mai are sens), încât, pur şi simplu, n-am mai putut să ne întoarcem în România! Aşadar, noi n-am rămas în Danemarca fiindcă aşa am vrut, ci pentru că am fost "lucraţi" acasă, am ajuns să fim condamnaţi în România, să fim consideraţi transfugi!
- A fost grea aventura daneză? Nordicii sunt mult mai "abstracţi" decât noi...
Dulce tinereţe
- De ce?
- Pentru că am simţit nevoia să le dedic mai mult timp şi mai multă atenţie părinţilor mei, mai mult decât aveam posibilitatea ca "navetist". Din păcate, pe tata l-am pierdut acum 3 ani şi acum o mai am doar pe mama, dar sunt alături de ea trup şi suflet. Ea continuă să locuiască în apartamentul "nostru", iar eu mi-am luat un apartament mai micuţ, de două camere, chiar la etajul de dedesubt, astfel încât să pot să mă îngrijesc de ea aşa cum trebuie. Ceea ce îmi dă o linişte incredibilă!
"Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soţia mea"
Cu Silvia Dumitrescu şi Laurenţiu Duţă, în căutare de noi talente
- În primul rând, Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soţia mea, care e daneză get-beget, dar care a înţeles că eu nu voi deveni niciodată danez, ci voi rămâne român, cu sufletul. Mai mult, Gitte, la rândul ei, se deosebeşte de danezi, în sensul că e o femeie extrem de caldă şi de sociabilă. Ea se simte de un miliard de ori mai bine în România decât în Danemarca, tocmai pentru că aici găseşte o anume căldură, o expansivitate şi o spontaneitate de care în Danemarca nu are parte. De altfel, exact datorită acestor trăsături ale ei ne-am şi cunoscut. În 1984, eu cântam în Copenhaga cu "Sfinx"-ul şi, într-o seară, în clubul acela, avea loc "Lady's night", "Seara doamnelor", astfel că, după ce am terminat de cântat, Gitte a venit şi m-a invitat la dans! (râde) Ne-am revăzut şi a doua zi, ne-am împrietenit, relaţia s-a înfiripat şi, pe 20 noiembrie 1986, ne-am căsătorit, în aceeaşi zi în care s-a căsătorit şi fratele meu, Mircea, cu Olimpia Panciu. Am făcut nuntă dublă! Cel mai frumos a fost că atunci când am mers prima dată la Gitte acasă, mama ei a avut un şoc când a venit să-mi deschidă uşa: călătorea adesea în România, în vacanţe, şi mă cunoştea foarte bine de la televizor, ba fusese şi la nişte concerte de-ale mele! Pentru dânsa eram o vedetă, cu care s-a trezit, literalmente, în pragul casei! Asta, spre deosebire de fiica ei, care, până să mă cunoască, habar nu avusese cine eram! (râde) În al doilea rând, în anii din Danemarca, mi s-a schimbat perspectiva asupra ţării şi a neamului meu. Ştii, Bette Midler are o melodie care se numeşte "From a distance" - la fel şi eu: de la distanţă începi să vezi mai pregnant lucrurile bune, pentru că ele îţi lipsesc. În străinătate fiind, mi-am dat seama că singurul loc cu adevărat al meu este România, cu tot ce înseamnă ea! Uite, parfumul ăsta de floare, care ne învăluie pe noi acum, umorul nostru, mâncarea noastră... tot şi toate le simţi ale tale, fiindcă sunt de aici, din ţara ta! Care, sigur, are şi uscături, ca oricare altă ţară de pe pământ, dar până şi uscăturile sunt ale noastre şi, deci, şi ale mele! (râde) Locuind în Copenhaga, am realizat că până şi prietenii mei adevăraţi tot printre români i-am găsit - deşi sunt un tip adaptabil şi am încercat să mă apropii şi de oameni din alte naţii. Ei, n-a mers! Ce să mai spun de prietenii mei de aici, de acasă, de oamenii cu care am copilărit, cu care am crescut în muzică, alături de care am făcut turnee, cu care râd natural, nu de complezenţă! Şi sunt mulţi oamenii ăştia: Ionel Tudor, Andrei Tudor (aşa un copil mi-aş fi dorit să am şi eu!), Adrian Daminescu, Adrian Enache, Daniel Iordăchioaie, Aurelian Temişan, Cătălin Crişan - toţi nişte băieţi extraordinari! -, Luminiţa Anghel, Ileana Şipoteanu - două fete grozave! -, Corina Chiriac - un om fabulos! -, Mirabela Dauer - o fată fantastică şi cu care mori de râs! După familie şi muzică, prietenia e cea de-a treia mare valoare a vieţii mele, pentru că prietenia îţi dă confort psihologic şi emoţional, ea întregeşte tot ceea ce înseamnă viaţa unui om. Prietenia înseamnă acasă!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
