Tuşa Şerbana din Coroteni - Vrancea ştia să descânte de orice. De dragoste, de urât, de bubă rea, pentru om părăsit, de ceas rău... Ea nu făcea, ci doar desfăcea răul şi paguba, şi nu e om în sat care să nu fi trecut pe la ea cu vreo pricină de necaz. Îi călcai pragul când nu mai ştiai încotro să o apuci. Animalul se prăpădeşte sub ochii tăi, copilul se stinge de boală şi nu ştii ce să-i faci, bărbatul a plecat de-acasă după muiere străină. Doctorul e departe, în satul vecin. E străin şi nu-ţi înţelege necazul. Pentru o vorbă şi o povaţă, intrai la tuşa Şerbana. Rămăsese singura din sat care ştia să descânte. "Pe vremea mea, orice femeie, în gospodăria ei, ştia să zică două vorbe ca să alunge răul din ochi, din inimă sau din minte. Acum, vin la mine oameni de peste deal, din Ţigoiu, din Olăreni şi chiar de mai departe, din Tăbăcari, din Pleşeşti." Veneau la casa ei, aflată în marginea satului. O casă cât un stat de om, cu prispă, o palmă deasupra pământului. Un coteţ şi o leasă de porumb - asta era toată averea ei. Toate vechi, şi după măsura ei - mici. Uşa îngustă, masa din lemn, scaunul cu trei picioare, soba de cărămidă, cu vatra joasă, toate parcă făcute să le foloseşti umblând în genunchi. Buruienile uscate şi strânse cu aţă pe marginea pervazului răspândeau un miros ciudat, de bătrân.
Tuşa Şerbana a învăţat descântecul de la soacra ei, o bătrână din Vintilă-Vodă. Când şi-a pus cununiile pe cap, s-a mutat în casă nouă, o casă în mijlocul câmpului, fără ţipenie de om împrejur. Noaptea îi urlau lupii în geam. Fără nici un sprijin, trebuia să ştie măcar vorbele de alungat urâtul, descântecul de îndepărtat deochiul şi boala! Când îţi intra o muiere în casă şi te găsea smântânind oalele cu lapte, nu mai aveai belşug. Laptele se îngălbenea şi se întindea ca zeama de varză acră. Îl deochia. Mergeam adesea la ea să o întreb şi ea îmi răspundea cu drag: "Iei trei paie de mătură, un cuţit şi le pui într-o cană de apă ne-ncepută, scoasă în zori, când om n-a trecut pe la fântână. Când soarele stă să iasă pe cer şi relele au adormit, porunca ta e lesne ascultată: «Ieşi deochi dintre ochi,/ Din toate oasele, vinele,/ Din creierii, din ţâţele vacii!/ Să ieşi şi să goneşti departe,/ Unde picior de rumân n-a călcat,/ Şi animal n-a păscut./ Eu te-am descântat./ Care te-a deocheat/ Să rămâie surd şi mut!/ Că eu pe toate le-am pomenit,/ Şi deochiul a fugit/ Prin pomi, prin flori, prin câmpi». Te închini de trei ori şi stropeşti vaca cu apă din cană. Şi zici: «Fugi deochitură/ Că te-ajunge-o strochitură,/ Cum te-ajunge, cum te omoară./ Să rămâie animalu' curat şi luminat,/ Ca de la Dumnezeu din cer lăsat». Ştergi vaca cu apă printre coarne, pe la uger, între ochi şi vezi cum răul pleacă prin alte părţi". Sfârşind vorba, tuşa făcea totdeauna o cruce mare înspre icoana agăţată în grindă. Chiar dacă descânta, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putea să facă nimic.
Descântecul nu se plăteşte cu bani
În fiecare lucru din jur vedea o poveste. Într-un colţ, o cârpă aruncată, murdară, cu un ghemotoc tare în ea. "Ce e acolo?" "Brusture." "Pentru ce?" "Pentru ruptură de os: pământ galben, praf de căpăţână de câine, cărămidă pisată; toate umezite cu ţuică. Se pun pe locul dureros, se înfăşoară cu o cârpă şi se lasă trei zile. Tratamentul se repetă până ce se prinde osul. Un băiat din sat, care, la încărcat de lemne, şi-a rupt mâna în trei locuri, a stat cu brusture mai bine de trei luni. Mai fac oamenii în sat brusturi, dar iau bani bunişori. Cincizeci de mii pentru unul; dacă faci trei, iaca o sută cincizeci de mii de lei", socotea bătrâna în grabă. "Pensia pe o lună."
Tuşa Şerbana nu lua niciun ban pentru ce făcea. Puteai să-i aduci în schimb o legătură anume de buruieni, pe care ţi le descria în amănunt, untură curată, fără sare, o bucată de seu de oaie, o căpăţână de câine, dacă o găseai în drumul tău. De-ale gurii nu-i trebuia. Avea de toate pe lângă casă: porumb, grâu, vie în câmp. Iar de bani, nici nu voia să audă.
"A venit odată o femeie din Slobozia", povestea bătrâna. "Băiatul ei, flăcău în toată firea, era cu totul o carne vie. Pe toată pielea îi ieşiseră nişte băşicuţe mici, care se spărgeau şi zemuiau, până ajungeau o bubă. Era foc viu. Pentru aşa o năpastă, descântecul e frumos ca o poveste: «Am plecat pe-o coastă alungată./ Acolo era un cal bălan tăiat!/ Şi toate păsările a mâncat./ Numai una n-a mâncat/ Ea a ciripit,/ S-a văitat şi a plecat./ Dar eu i-am descântat,/ Şi l-am vindecat». Apoi, iei balegă de cal arsă în foc, până se face o pudră fină, o amesteci cu untură nesărată şi faci plămadă." După fiecare îmbăiere, băiatul s-a uns cu descântătura bătrânei. După trei zile, ca-n poveşti, era vindecat. În bucuria ei, mama a vrut să-i dea tuşei un miel. L-a refuzat.
"Nu-i iei omului bucăţica de la gură şi nici banul din buzunar. Te vede Dumnezeu. Nu pentru câştig de bani descânţi. Nu în bani stă necazul omului. Banii vin, se duc; cine stă sub puterea lor?"
Răul numai cu vorbă curată se scoate
Descântecul e vorbă de taină. Tuşa îl rostea pe muteşte, dând uşor din buze. Din când în când, auzeai câte un şuierat: "Să rămâie curat, luminat ca de la Maica Domnului lăsat".
Ca să stăpâneşti taina "zisului", uceniceşti 12 ani. Tuşa a învăţat pe apucate, de la bunica sa, bâta Mariuţa, de la soacra ei şi chiar de la femei întâlnite pe drum. Aşa a aflat povestea unei fete muşcate de un şarpe. Stătea ascuns sub strachina din care mâncau puii de la cloşcă. Fata se duce să întoarcă vasul. Şarpele încolăcit sare şi o muşcă de mână. Fata se sperie şi leşină. Descântătoarea ia o nuia de alun, cu care amestecă într-o cană cu apă. Zice: "O, răule, drugăule/ Ce-ai stat şi m-ai aşteptat?/ Te-am călcat şi m-ai muşcat./ Dar leacul bun să fie din băţ de alun/ Să rămâie curat, luminat,/ Ca de la Dumnezeu din cer lăsat". Cu apa se unge locul muşcăturii, timp în care descântătoarea nu răsuflă.
"Stea, stelucica mea, toate stelele să stea"
Singurătatea e rău sfetnic. Când te vezi pe pământ singur cuc, te gândeşti că poate te-a uitat Dumnezeu. Puterea Lui e în toate. Descântătoarea zice de-o buruiană, de-o stea, de-o pasăre, de-o piatră, dar care e puterea lor fără Dumnezeu? Ieşi la miez de noapte şi pui ochii pe o stea de la soare-răsare şi zici: "Stea, stelucica mea,/ Toate stelele să stea,/ Doar a mea să nu mai stea./ Să nu-l laşi să se hodinească,/ Cu capul să-l izbeşti,/ La mine să-l porneşti./ Că asta-i soarta mea,/ Eu te-am strigat,/ Pe horn, la fântână... Bună-dimineaţa, lină fântână,/ Mulţumesc, fată bătrână,/ La ce ai venit la mine?/ Am venit să iau apă din tine,/ Curată şi scuturată, de la Dumnezeu din cer lăsată./ Să iasă şi soarta mea,/ Din râuri, din ape,/ Să vie să mă ia". Iei apă şi azvârli de trei ori peste cap. Iar în fiecare sâmbătă, de dimineaţă, te speli cu apă de la fântâna descântată, timp de trei săptămâni. Şi cât te speli, spui: "Cum nu poate răbda lumea fără apă, aşa să nu poată el răbda fără mine". După trei săptămâni, fata s-a întors la casa tuşei Şerbana şi l-a adus şi pe bărbatul ei. Îl scosese ursita de la mare depărtare, din Râmnicelu.
Cât timp a descântat, tuşa Şerbana nu a avut de la preot dezlegare de împărtăşanie. Ajunsă la bătrâneţe, a vrut să uite descântecul. Nu şi-a mai strâns buruieni, n-a mai pus deoparte plămade felurite. Dacă te duceai la ea să-i spui necazul, se uita lung la tine, te cumpănea din ochi, şi numai dacă te vedea pierdut de boală, mâncat de bube rele, te descânta. De alte pricini, nu mai voia să audă.
În colţ, la grindă, veghează icoana şi candela; pe marginea pervazului, lumânarea mare de la Înviere; pe un cufăr, hainele bune, de dus la biserică. "Ştiu că n-am făcut rău la niminea cu ce-am descântat. Da' nu degeaba m-a oprit preotul de la împărtăşanie atâta vreme. Trebuie să fie ceva la mijloc. Tu zici, da' de făcut, cine face? Şi de ce să-l mânii pe Dumnezeu? Mai bine nu mai descânt."
Tuşei nu i-a păsat că vorba cea tainică şi puternică va muri odată cu ea. Împăcarea cu Dumnezeu şi rânduiala Bisericii au fost mai importante decât orice.
SILICA TĂNASE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
