ADRIAN ROMCESCU - "După familie și muzică, prietenia e cea de a treia valoare a vieții mele"

O familie de muzicieni

- Adrian, ești unul dintre "clasicii" muzicii ușoare românești, un artist prețuit nu doar pentru frumusețea glasului său, ci și pentru atitudinea sa, un amestec de decență, de educație și respect. De la cine ai deprins aceste însușiri așa de rare în ziua de azi?

- De la părinții mei, dar și din societatea în care am crescut și m-am format. Și pe mine, și pe fratele meu, Mircea, părinții ne-au educat într-un spirit deosebit, de respect față de familie, față de cultură, față de profesori, față de oameni, în general, iar Dum­nezeu - îi mulțumesc pentru asta! - ne-a în­gă­duit să creștem într-o societate în care, de asemenea, respectul era o piatră de temelie, o societate în care existau va­lori reale, nu contrafăcute, în care serio­zitatea în studiu, în muncă și în atitudinea față de viață era pe primul plan. Pe de altă parte, am avut și norocul să mă nasc într-o familie de mu­zicieni. Tatăl meu a fost violonist, concertmaistru la cel mai mare an­samblu al lumii, "Ciocârlia", el făcând parte, desigur, din orchestra simfonică, dar a fost și concertmaistrul orchestrei lui Sile Dinicu, o minune de om, un talent uriaș și un muzician extrem de generos, pentru că de la Sile Dinicu au învățat foarte mulți! Din aripa cealaltă a familiei, deci de pe partea mamei, bunicul a fost tot un vio­lonist de mare talent. Astfel că eu, dar și Mircea, fi­rește, am iubit vioara de când ne știm. Știi ce se spune: că talentul se moștenește, dar se și de­prinde din pântecele mamei. Ei, cred că, într-ade­văr, lucrurile chiar așa stau, fiindcă, dincolo de gena muzicală care evident că ne-a fost trans­misă și mie, și lui Mircea, noi am fost "ex­puși" la muzica splen­didă pe care o cânta tata încă dinainte "să ieșim în lume", fiindcă tata studia acasă intens! Prin urmare, și eu, și Mircea, am îmbrățișat acest instrument din ini­mă, din pasiune pură, deși vioara e un instru­ment foarte dificil. Nu te lasă să te apropii de ea foarte ușor, trebuie s-o "curtezi" prin multă muncă, prin mult studiu, dar, odată ce ajungi s-o "stăpânești" și ea te acceptă, îți dă niște sa­tisfacții deosebite! Ca atare, am început să stu­diem de mici, apoi părinții ne-au dus la o școală specială, la Liceul de Muzică "George Enescu". Eu, unul, am fost premiant până în clasa a IV-a, după care m-am lăsat de "sportul ăsta" și-am continuat să iau 10 pe linie doar la mate­riile de specialitate și la instrument - la celelalte materii con­tinuam să învăț, că nici nu se punea pro­blema altfel, dar nu chiar la nivel de "coroniță". (râde) Faptul că am învățat la "Enescu" a fost o șansă fantastică, întrucât aceasta era - și cred că e și azi - o școală de elită, prin profesorii ei extraor­di­nari! În plus, prin natura liceului, am avut posibili­tatea, încă de când eram copii, să ieșim pe scenă, cel puțin la fiecare trei luni: aveam audiții cu pu­blic, într-o sală superbă... Or, - pentru că aici vo­iam s-ajung - disciplina stu­diului viorii, școa­la pe care am urmat-o, pro­fesorii pe care i-am avut, experiențele acestea cu publicul, de care am beneficiat încă de tim­puriu, toate astea mi-au întărit respectul pentru cultură, pentru dascăli, pentru public... A fost ceva extrem de important pentru mine, atât ca muzician, cât și ca om!

- Ce amintiri deosebite mai ai din anii co­pi­lă­riei?

- Aaa, păi uite, noi stăm acum de vorbă la terasa asta cochetă din spatele Ateneului Român, iar locul ăsta îmi amintește de incursiunile pe care le făceam aici, la Ateneu, în copilărie, împreună cu tata. Îmi amintește de întâlnirile cu maestrul meu iubit și cu prietenul prețuit al tatei, "mărețul" Ion Voicu, o va­loare cum niciodată n-o să se mai nască în România! Așa cum Ateneul îmi amintește și de conferințele lui Sergiu Celibidache, la care asistam fermecat. Mai târziu, și eu am fost solist aici, la Ateneu, dar și concertmaistru, cu orchestra, cu ocazia con­cer­telor simfonice! Apoi, tot din copilărie, îmi amintesc pregnant orele de studiu, care să știi că nu erau foarte plăcute pentru auditoriu: noi locuiam într-un apartament micuț, de trei camere și, închipuiește-ți cam cum era când într-o cameră studiam eu, într-o altă cameră stu­dia Mircea, iar în­tr-o altă cameră studia tata! (râde)

- Și mama cum fă­cea față situației?

- Cu multă înțe­le­gere, cu mult tact, cu multă răbdare - (râ­de!) -, dar și cum mul­tă bucurie! Pentru că și mama este un om în­drăgostit de muzică și de artă.

La 17 ani, premiul întâi la Mamaia

- Vorbești cu atâta pasiune despre vioară, încât e greu de înțeles cum ai făcut trecerea către interpretarea vocală.

- Și trecerea asta a avut ca "motor" tot pasiu­nea! În 1967, tata a mers la Londra cu an­sam­blul "Cio­cârlia", unde au cântat la celebrul Palladium, în fața reginei Elisabeta a II-a! Concertul din acea seară fiind încheiat de Sammy Davis Jr. și de foarte tâ­nă­rul, pe atunci, Tom Jones, care se lansase de curând și încă "avea probleme" cu mișcarea sce­nică. (Mi-a povestit tata că, la repetiții, lui Tom Jones i se tot atrăgea atenția să nu mai dea atât din bazin, că, totuși, urma să cânte în fața reginei An­gliei!) Ei, tatei i-au plăcut mult muzica și glasul lui Tom Jones, așa că mi-a adus un LP al lui: "Tom Jones live at the Top of the Town!" Și-așa a băgat "dia­vo­lul" în casă! Pentru că omul ăsta, Tom Jones, mi-a schimbat radical viziunea despre ceea ce îmi doream să fac ulterior. Imediat am început să-i cânt piesele prin casă, acompaniindu-mă singur la pian, și mi-am dat seama că unele dintre melodii îmi ie­șeau chiar foarte bine! Astfel că am perseverat. Vă­zând așa, mama și tata au hotărât să mă ducă și la Școala Populară de Artă, la clasa faimoasei doam­ne Florica Orăscu, profesoara care le-a dat pe Aura Urziceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Olim­pia Panciu... practic, toată pleiada de mari so­liste ale muzicii ușoare românești! Iar co-repetitor era un începător plin de talent, pe care-l cheamă Marius Țeicu! (râde) Cu Marius m-am împrietenit rapid, prin urmare, n-am fost deloc surprins când, peste ceva vreme, când tocmai termi­na­sem clasa a X-a, Marius mi-a spus: "Nu vrei să-mi cânți o piesă, să mergem cu ea la Festi­valul de la Mamaia?". "Ia, Marius, s-o aud!", i-am răspuns. Era vorba despre "Chemarea dragostei". Am ascultat-o și imediat i-am zis lui Marius: "Da! O cânt. Îmi vine perfect!" Ne-am apucat împreună și i-am lucrat aranja­mentul și - uite-așa! - am plecat la Mamaia, la festival, unde, la 17 ani, am luat premiul I. Din prima! (râde) Îți dai seama cât de onorat am fost să urc pe aceeași sce­nă numai cu grei: Dan Spătaru, Mar­gareta Pâs­laru, Aurelian An­dreescu... Au­relian, în anul ăla, a luat mențiune cu "Tu ești primăvara mea", iar eu, locul I! Închipu­ieș­te-ți! Eu, care mă uitam la Aurelian cu atâta admi­ra­ție, că el era deja în mare vogă, fiind mai mare decât mine cu 14 ani. Ulterior, după ce ne-am cu­noscut bine, am ajuns să-l pri­vesc ca pe fratele meu - mai ales că amândoi îi iu­beam pe Tom Jones și pe Engelbert Humper­dinck. Așa­dar, uite cum a început cariera mea pe partea de muzică ușoară!

"După Festivalul de la Mamaia, unii profesori îmi spuneau «Domnule»..."

- Totuși, ți-ai continuat și studiile clasice.

- Într-adevăr! Am terminat Con­ser­vatorul la vioară, cu 10, ca șef de promoție, la doamna Cornelia Bronzetti, marea noastră concertistă de renume mondial! Am avut am­biția asta, să-mi închei studiile de vioară, ins­trument față de care pasiunea mi-a rămas neal­te­rată. Și, în al doilea rând, a fost vorba de a arăta respect față de cât de mult și-a dorit tata să ne vadă, pe mine și pe Mircea, concertiști - fiindcă amândoi aveam potențial în sensul ăsta. De-asta și doamna Bronzetti, când am absolvit, a plâns, săraca. Mi-a spus: "Adriane, știu că te-am pierdut! Și cât m-aș fi mândrit cu tine, cu «produsul» meu!" Ei, n-a fost să fie așa! Dar nu regret c-am apucat-o pe drumul muzicii ușoare, pentru că am avut niște satisfacții uriașe. Când am intrat în clasa a XI-a, imediat după Festivalul de la Mamaia, deja toate fetele erau "în cap" după mine, iar unii profesori aproape că nu mai puteau să-mi spună pe nume și mi se adresau cu "Domnule". (râde)

- Cu atâta glorie, cum de-ai reușit să rămâi cu picioarele pe pământ?

- 0tizează bine, te scoate pe piață ca "mare vedetă", aranjează ca piesa respectivă să intre și în playlist-ul radiourilor, îți face repede și-un videoclip și - gata! - ai reușit! Numai că mâine, în majoritatea cazurilor, nimeni nu mai știe de tine, că deja a apărut o altă "mare vedetă" și așa mai de­parte. Să nu se înțeleagă că aș avea ceva cu gene­rația de cântăreți de azi! Unii dintre ei îmi plac, pe unii îi apreciez, fiindcă acești tineri au un fond, din­colo de suprafață, găsești ceva. Într-un fel, eu am desco­perit-o pe Andra, la care țin foarte mult și cu care am avut un succes uriaș cu piesa "Rămâi cu mine". Melodia asta a luat, practic, cam toate pre­miile care se puteau lua în România! Apoi îmi mai place și Delia, cu anumite piese ale ei, și mai sunt câțiva tineri care-mi plac. Sau, uite, tot așa, în 1996, eu am fost cel care, într-un fel, a descoperit-o pe Mălina Olinescu, care avea un glas absolut deosebit și căreia i-am încredințat piesa "Mi-e dor de tine", cu care am câștigat "Cel mai bun cântec al anului" și am reprezentat România la Eurovision-ul de la Birmingham. Practic, Mălina a ajuns să fie identi­ficată de public cu "Mi-e dor de tine"! Altfel, însă, tre­buie să fim cinstiți: cea mai mare parte din­tre cân­tăreții de azi sunt, pur și simplu, niște re­buturi muzicale, "inventate" artificial ca ve­dete. Eu nu mă refer la faptul că aș aștepta ca toată lumea să aibă mari studii muzicale, însă mă aștept ca măcar canto să fi studiat serios: pentru că vocea trebuie să fie lucrată, și ca s-o pui în valoare, și ca să știi cum s-o protejezi. Azi, cântăreții sunt aproape o masă in­formă, din care rareori cineva se detașează real­men­te, pe când, în perioada în care m-am lansat eu, ceea ce te detașa din pluton era formula talent+mun­că+seriozitate. Din păcate, între aceste două pe­rioa­de, diferența valorică e incredibil de mare. Spun asta cu tristețe!

Aventura daneză

- Așadar, cu muncă multă și cu serio­zitate, ți-ai construit o carieră de top și ai făcut din numele tău un reper. Pentru că în plină glorie, în 1986, ai ales să rămâi în Danemarca. De ce?

- Păi, problema e că n-am ales! Eu plecam deja de mulți ani în străinătate, atât la concursuri, cât și în turnee lungi. Cântam cu "Roșu și Negru", cu "Savoy", cu "Cromatic", cu "Sfinx" (în va­rianta cu marele Dan Andrei Aldea...). Iar angajamentele din străinătate erau numai în hoteluri și în cluburi de lux. În țară, ce să mai spun: cântam peste tot, într-un ritm nebun! Îți dau doar un exemplu: numai la Sala Palatului, în București, aveam săptămânal câte patru con­certe! Era o efervescență muzicală și, în ge­ne­ral, culturală, fantastică! Oamenii ne iu­beau pe noi, artiștii, și ne respectau enorm. Sigur că și reciproca era valabilă. Uite, fac o paranteză: din respect pen­tru public, Dan Spătaru își lustruia pantofii și pe față, dar și pe talpă! Nu mai știu cum am aflat asta, dar m-am dus la el și i-am zis: "Dane, tu ești ne­bun? Cum? Tu-ți faci pantofii și pe talpă?". La care el mi-a răspuns: "Da, pentru că scena e peste ni­velul scaunelor, și când mergem, oamenii ne văd și tălpile. Or, omul trebuie să fie convins că eu mi-am cumpărat pantofii acum, pentru el! Trebuie să înțeleagă și din asta că eu îl respect!". Așadar, ca să revin, îmi mergea foarte bine și, în plus, și câș­tigam bine. Deci, de ce să fi rămas prin străinătate? Dar s-a produs o defecțiune: în perioada în care concertam mult prin Scandinavia, cu formația Sfinx, trupa s-a destrămat, astfel că a trebuit să for­măm o trupă nouă, cu care să ne onorăm angaja­mentele. Din ea făceam parte eu și fratele meu, pe care-l adusesem clăpar în "Sfinx", Sorin Chifiriuc, Elena Perianu și Olimpia Panciu. Și totul mergea perfect! Atât doar că, la un moment dat, cineva ne-a făcut o turnătorie atât de mizerabilă în țară (nu intru în amănunte, că nu mai are sens), încât, pur și simplu, n-am mai putut să ne întoarcem în România! Așadar, noi n-am rămas în Danemarca fiindcă așa am vrut, ci pentru că am fost "lucrați" acasă, am ajuns să fim condamnați în România, să fim considerați transfugi!

- A fost grea aventura daneză? Nor­dicii sunt mult mai "abstracți" decât noi...

- Nu! Noi am rămas acolo pe căi bă­tute, în sensul că eu aveam în mână toți im­pre­sarii. Cât cântasem cu "Sfinx", eu fusesem cel de la înain­tare, așa că acum aveam toate contactele. Deci, mi-a fost simplu să continui pe același drum. În plus, mie mi-au plăcut oamenii de-acolo, fiindcă sunt foarte corecți. Aveam antamate cântări și peste 9-10 luni, și niciodată nu trebuia să fac o su­tă de reconfirmări. Telefonam doar cu o zi îna­inte și întrebam la ce oră putem să ajungem la sa­lă, să ne instalăm. Atât! Totul mergea ca uns. Sin­gura mea problemă a fost că, vreme de trei ani, până când a venit Revoluția, n-am putut să-mi văd părinții. Dorul de ei m-a măcinat profund, dar după Revoluție am devenit "navetist", între acasă și străinătate! (râde) Am re­început să lucrez și în România (în 1993 am organizat un show la Ma­ma­ia, prin care am sărbătorit 20 de ani de ca­rie­ră), am compus foarte mult pentru diverși cântă­reți, am lansat multe hit-uri, am câștigat Euro­vi­sion-ul, am făcut televiziune, iar acum 6 ani, m-am "lăsat la vatră", în București.

- De ce?

- Pentru că am simțit nevoia să le dedic mai mult timp și mai multă atenție părinților mei, mai mult decât aveam posibilitatea ca "navetist". Din păcate, pe tata l-am pier­dut acum 3 ani și acum o mai am doar pe mama, dar sunt alături de ea trup și suflet. Ea continuă să locuiască în aparta­mentul "nos­tru", iar eu mi-am luat un apartament mai mi­cuț, de două camere, chiar la etajul de de­desubt, astfel încât să pot să mă îngrijesc de ea așa cum trebuie. Ceea ce îmi dă o liniște incredibilă!

"Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soția mea"

- Cu ce te-ai ales de pe urma experienței din Danemarca?

- În primul rând, Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soția mea, care e daneză get-beget, dar care a înțeles că eu nu voi deveni niciodată danez, ci voi ră­mâne român, cu sufletul. Mai mult, Gitte, la rân­dul ei, se deosebește de danezi, în sensul că e o fe­meie extrem de caldă și de sociabilă. Ea se simte de un miliard de ori mai bine în România decât în Da­nemarca, tocmai pentru că aici găsește o anume căldură, o expansivitate și o spontaneitate de care în Danemarca nu are parte. De altfel, exact datorită acestor trăsături ale ei ne-am și cunoscut. În 1984, eu cântam în Copenhaga cu "Sfinx"-ul și, într-o seară, în clubul acela, avea loc "Lady's night", "Sea­ra doamnelor", astfel că, după ce am terminat de cân­tat, Gitte a venit și m-a invitat la dans! (râde) Ne-am revăzut și a doua zi, ne-am împrietenit, rela­ția s-a înfiripat și, pe 20 noiembrie 1986, ne-am căsă­torit, în aceeași zi în care s-a căsătorit și fratele meu, Mircea, cu Olimpia Panciu. Am făcut nuntă dublă! Cel mai frumos a fost că atunci când am mers prima dată la Gitte acasă, mama ei a avut un șoc când a venit să-mi deschidă ușa: călătorea ade­sea în Ro­mânia, în vacanțe, și mă cunoștea foarte bine de la televizor, ba fusese și la niște concerte de-ale mele! Pentru dânsa eram o ve­detă, cu care s-a trezit, literalmente, în pra­gul casei! Asta, spre deosebire de fiica ei, care, până să mă cunoască, ha­bar nu avusese cine eram! (râde) În al doilea rând, în anii din Da­nemarca, mi s-a schimbat perspectiva asupra țării și a neamului meu. Știi, Bette Midler are o melodie care se numește "From a dis­tance" - la fel și eu: de la distanță în­cepi să vezi mai pregnant lucrurile bune, pentru că ele îți lipsesc. În străinătate fiind, mi-am dat seama că singurul loc cu adevărat al meu este România, cu tot ce în­seam­nă ea! Uite, parfumul ăsta de floare, care ne învăluie pe noi acum, umorul nostru, mâncarea noastră... tot și toate le simți ale tale, fiindcă sunt de aici, din țara ta! Care, sigur, are și uscături, ca oricare altă țară de pe pământ, dar până și uscăturile sunt ale noastre și, deci, și ale mele! (râde) Locuind în Co­penhaga, am realizat că până și prietenii mei adevărați tot printre români i-am găsit - deși sunt un tip adaptabil și am încercat să mă apropii și de oameni din alte nații. Ei, n-a mers! Ce să mai spun de prietenii mei de aici, de acasă, de oamenii cu care am copilărit, cu care am crescut în muzică, alături de care am făcut turnee, cu care râd natural, nu de comple­zen­ță! Și sunt mulți oamenii ăștia: Ionel Tudor, Andrei Tudor (așa un copil mi-aș fi dorit să am și eu!), Adrian Daminescu, Adrian Enache, Daniel Iordă­chioaie, Aurelian Temișan, Cătălin Cri­șan - toți niște băieți extraordinari! -, Luminița An­ghel, Ileana Șipoteanu - două fete grozave! -, Co­rina Chi­riac - un om fabulos! -, Mirabela Dauer - o fată fantastică și cu care mori de râs! După familie și mu­zică, prietenia e cea de-a treia mare valoare a vieții mele, pentru că prietenia îți dă confort psi­hologic și emoțional, ea întregește tot ceea ce înseamnă viața unui om. Prietenia înseamnă acasă!