DANA ROGOZ - "Aştept filmul ăsta de 15 ani!"

- Ne-a colorat copilăria cu ghiduşiile ei din "Abracadabra" şi adolescenţa, cu entuziasmul rebel din serialele ProTV. Om de televiziune, actriţă şi blogger de succes, Dana Rogoz şi-a văzut mereu de drum, cu seriozitatea unei foste pre­mian­te. Anul acesta le-a adus celor care o urmăresc pe fosta Abramburica, o ipostază ne­aşteptată. "Mo", filmul de debut al soţului ei, Radu Dragomir, în care inter­pre­tează rolul principal, scoate la iveală un personaj în situaţie limită, capabil de furie şi agresivitate. O partitură jucată excepţional, care a adus confirmările criticilor şi a generat ropote de aplauze la Festivalul de Film de la Cluj -

Debut cu aplauze şi urale

- Pentru tine şi soţul tău, vara pare să fi în­ceput bine. Filmul vostru de debut, "Mo", a fost întâmpinat la avanpremiera de la TIFF cu apla­uze şi urale.

- Aşa e. Ştii, eu cu Radu suntem împreună de 15 ani. Ei bine, noi vorbim, ne imaginăm şi visăm la filmul ăsta de 15 ani. Aproape că nu-mi vine să cred că, în sfârşit, l-am dus la bun sfârşit. Din 2014, de când proiectul a ieşit câştigător la Centrul Naţional al Cine­matografiei, aproape toată viaţa noastră s-a învârtit în jurul acestui film, tot aşteptând să aco­pe­rim bugetul ne­cesar, să îl putem face. Am trăit într-o con­tinuă aşteptare, că ba la pri­măvară, ba la toamnă, o să în­ce­pem filmările. Abia îl născusem pe bă­ieţelul nostru, Vlad, şi-mi făceam proble­me că n-o să pot filma, că alăp­tez. Şi uite că, până la pre­mieră, Vlad a făcut cinci ani. Când am ajuns cu filmul în festival, noi doi eram pur şi simplu bucuroşi că filmul există, după toate piedicile, după toate clipele în care ne-am temut că nu vom avea bani, că n-o să ne ajungă zi­lele, că o să filmăm prost... Un travaliu de ani de zile fu­sese dus la bun sfârşit. Nici nu aveam alte aş­tep­tări. Stăteam acolo, în sală, dis­truşi efectiv de emoţii, am crezut că murim la fie­care scenă. Habar nu aveam încotro o va lua sala aia de 800 de oa­meni, ce reacţii vor fi. Şi apoi s-a întâmplat pur şi simplu. Sala a izbucnit în aplauze şi urale, care nu se mai terminau. Clujenii ne-au pri­mit cu atâta căldură, că şi noi am rămas surprinşi.

Fuga de pe micul ecran

- Aş zice că nu doar clujenii... Filmul tocmai a fost selectat la Festivalul de la Sarajevo şi a avut parte de cronici foarte bune, una din ele pu­blicată în faimoasa revistă americană "Variety". A fost o sur­priză pentru toată lumea, cu atât mai mult cu cât şi tu, şi Radu aveaţi în spate un lung istoric în televiziune. A fost uşor saltul ăsta, de la micul la marele ecran?

- Radu a terminat Regie, a făcut câteva scurt­metraje cu care a avut un frumos traseu festivalier, dar nu a mai apucat să-şi facă primul lung metraj, pen­tru că a intrat foarte repede în televiziune. A fost în primul val de regizori intraţi în TV. Pentru el, a fost o experienţă foarte bună, foarte mişto, de care s-a lăsat purtat, dar care de la un punct încolo, l-a şi mân­cat. Acum zece ani, a reuşit să se rupă de te­leviziune. S-a retras să se cureţe de toate clişeele de TV, să-şi regăsească liniştea, sti­lul, să se elibereze de presiunea ratingului. Şi s-a apucat de scris. S-a întors, practic, în­tr-o zo­nă pe care o aban­donase. Cât despre mine, retra­gerea mea s-a fă­cut trep­tat. Practic, când am ră­mas însăr­cinată cu Vlad, am cerut o pauză din TV, cu ru­gămintea de a mă în­ţelege, fiindcă îmi do­ream să petrec perioada aia în linişte. Doar că, du­pă ce am născut, nu am mai simţit nevoia să mă întorc. Făcusem destulă te­leviziune toată viaţa mea. În timp, mi-am câş­tigat independenţa finan­ciară cu blo­gul meu şi cu proiectele de social me­dia. Leje­ritatea asta fi­nan­ciară pe care mi-o dă online-ul îmi permite să fac teatru şi film, fără stresul că nu am cu ce trăi de pe o zi pe alta. Tele­viziunea nu-ţi per­mite să mai faci nimic altceva. Când făceam seriale, e­ram de dimineaţă până sea­ra în Buftea, pe pla­tou.

"Radu a crezut ca nimeni altul în mine, iar eu am crezut ca nimeni alta în el"

- A fost şi pentru voi, ca parteneri de viaţă, un test filmul ăsta? Nu s-au amestecat prea mult munca şi dra­gostea, de la un punct încolo?

- Ba s-au ames­tecat şi într-un fel a fost un test, dar unul căruia cred că i-am făcut faţă foar­te bine. Cum îţi zi­ceam şi la începutul interviului, ne do­ream de 15 ani să facem filmul ăsta, pentru noi e mai mult decât un film. Dacă ne-a ieşit, e şi pentru că Radu a crezut ca nimeni altul în mine, a cre­zut mai mult de­cât am crezut eu în­sămi în mine în anu­mi­te momente, iar eu am crezut ca nimeni alta în el. Radu chiar şi-a asumat nişte riscuri ca să-mi dea mie rolul principal. Era filmul lui de debut, ar fi pu­tut să-l dea unui actor veri­ficat, cu cotă mare, care să-i ridice fil­mul. Doar că Radu de la bun început a scris filmul ăsta cu gândul la mine şi la Răzvan Vasilescu şi şi-a dorit să păstreze proiectul aşa.

- Umblă vorba că aţi filmat totul în doar 14 zile, o perioadă-re­cord. Cum aţi reuşit?

- Am fost con­strânşi, fiindcă nu a­veam buget decât pen­tru două săptămâni. Ca să ne descurcăm, am fă­cut foarte multe re­pe­tiţii înainte, până ne-au de­venit foarte clare in­tenţiile. Dar apoi, pe pla­tou, am lăsat lucru­rile să curgă la modul or­ganic, am avut liber­tate. Radu nu a repetat dinainte cu noi, dar a avut marea inspiraţie să filmeze în ordine cro­no­logică, iar tensiunea a crescut în mod natural. De asta nici n-am prea simţit că zilele au fost puţine. A fost multă presiune pe mine, nu voiam să-l trag în jos. Dar până la urmă, cred că ne-am ajutat unul pe altul enorm. Şi pe set şi în afara setului. Iar echi­pa a fost absolut extraordinară. "Unită" ar părea un cuvânt slab pentru ce era între noi. Eram cu toţii «întru» acelaşi scop. Sper să nu mai treacă 15 ani până la următorul film.

- Tu şi Radu sunteţi un cuplu foarte longeviv. Cum v-aţi întâlnit?

- Ne-am cunoscut lucrând în televiziune şi, la un moment dat, după vreo doi ani de lucru îm­preună, s-a întâmplat să ne îndrăgostim. Şi uite-ne, suntem încă împreună. Cum? Nu ştiu, nu prea pot să vorbesc despre asta, fiindcă nu e o reţetă, ceva ce se aplică tu­turor. Cred că se­mă­năm pe dinăuntru foar­­­­te tare. Şi mai cred că ne-am lăsat în pace, nu ne-am schim­­­­bat niciunul de dragul ce­luilalt. Am fost sinceri şi au­ten­tici şi am in­trat în relaţia asta foar­te cu­raţi, cu mare în­cre­dere unul în ce­lălalt. Uite că am a­juns să îm­pli­nim 15 ani de relaţie, în ciuda tuturor aştep­tărilor din jurul nos­tru. Ni­meni nu ne dă­dea şan­se, nici fa­milia, nici chiar prie­tenii cei mai a­propiaţi. Dar între noi era ceva aşa de pu­ternic, cre­deam aşa de tare în relaţia asta, în­cât mi se părea ri­dicol că ei nu văd. Poate, din ex­terior, şi eu aş fi ju­decat la fel. Gândi­ţi-vă că încă nu îm­pli­nisem 19 ani când ne-am mutat împreună, iar el avea deja 36. În acelaşi timp, totuşi, eu nu eram o fată de 18 ani, eram mult mai ma­tură, eram un copil crescut între adulţi. Eu, la vârs­ta pe care o are Vlad acum, mergeam singură în tur­nee şi mă spălam singură.

"Aş fi murit de ruşine să se dea o dublă din cauza mea"

- Ce-i drept, eşti pe sticlă de când te ştii, tu chiar ai crescut pe platourile de filmare. Ba ţi s-a dus şi vestea că eşti foarte muncitoare. De unde moş­­teneşti seriozitatea asta, Dana?

- Habar nu am, aşa am fost crescută, aşa m-am format, aşa cred că s-a format toa­tă ge­ne­­raţia noas­tră. Noi nu ne plân­geam, noi ne re­zolvam pro­ble­mele singuri, n-am fost copii răsfăţaţi. Am fost copil cu­minte şi la şcoală, în­văţam bine, mer­geam la olimpiade, la concursuri. Am ter­minat liceul şefă de promoţie. Iar când lucram, pur şi simplu nu con­ce­peam să nu fiu serioasă. Când fil­mam pentru "Abra­cadabra", stă­team trei luni de zile la mare singură, părinţii ne vizitau doar din când în când. Sigur că era o atmosferă de joacă foarte plăcută, de care erau responsabili Ru­xandra Ion şi Marian Râlea. Dar, de fapt, era tot o muncă. Era un job pentru care aveam o res­pon­sabilitate, exact ca un adult. În fiecare seară, mă duceam singură la intrarea în hotel, unde era afişat programul, şi mă uitam la ce oră am prima secvenţă. În fiecare zi, fără să-mi zică nimeni, mergeam singură în cameră să-mi învăţ textul pentru a doua zi. Nu exista să merg pe platou şi să nu ştiu replicile. Aş fi murit de ruşine să se dea o dublă din cauza mea, că nu m-am culcat la timp şi am încurcat cuvintele. Aşa am fost noi educaţi sau poate aşa a fost felul meu de-a fi. Părinţii mei nu m-au pregătit pentru cariera asta, nici n-aveau cum. Erau ingineri chi­mişti, n-aveau nicio legătură cu zona ar­tistică. Dar şi-au dorit să le ofere copiilor lor cât mai multe opţiuni în afara şcolii. Fratele meu cel mare a făcut scri­mă, iar eu şi cu ce­lălalt frate mergeam de mici la Minisong. În 1993, după ce a murit fondatorul grupului, Ioan Luchian Mihalea, câţiva copii din Mini­song au fost selectaţi pentru un spectacol de teatru. Acolo m-au vă­zut cei de la ProTV şi aşa am ajuns la Abra­cadabra. Lucrurile au mers cumva de la sine, ei m-au susţinut, dar n-au văzut-o ca pe o po­­sibilă carieră pen­tru mine.

- Dar tu, în tot tă­vălugul ăsta de întâm­plări fericite din viaţa ta, ai mai apucat să te gândeşti ce-ţi doreşti, de fapt, să faci?

- Nu. Târziu am în­ceput să-mi pun între­barea cum ar fi fost lucrurile pentru mine, dacă nu aş fi intrat aşa devreme în televi­ziu­ne. Răspunsul e că nu ştiu. În liceu, fiecare profesor vedea că per­formez la materia lui şi trăgea de mine în di­recţia aia. Poate din cauza asta, mult timp m-a copleşit senti­men­tul că nu fac destul. Că mă joc. Că mai bine aş fi făcut medicina, să salvez vieţi. Că actoria nu ajută pe nimeni, în fond. Mi-au trebuit nişte ani să accept că ăsta e drumul meu şi că e loc pentru toate pe lumea asta. Că e nevoie de toate. Asta e ceea ce simt că pot să fac, să performez în zona asta a actoriei. Am avut şi norocul să pot să testez lucruri şi proiecte la o vârstă fragedă. Rodajul în TV a fost incredibil de bine venit. E o şcoală, orice s-ar zice, nu doar din punct de vedere profesional. De pildă, cât eram la liceu, eu prezentam vremea la ProTV. În fiecare zi, după ore, mergeam în televiziune şi-mi făceam treaba. Lucrurile astea m-au antrenat. Mi-au dat foarte mult...

"Am trăit cu «Abracadabra» experienţe minunate, pentru care sunt foarte recunoscătoare"

- Dar ţi-au şi luat probabil ceva...

- Mi-au luat din timpul pe care l-aş fi putut petrece cu fraţii mei. Mi-au luat din timpul de hobby-uri. Sunt unele lucruri pe care le-am ratat complet. Eu n-am avut, ca alţi adolescenţi, muzica mea, casetele mele. N-aveam timp să ascult, să caut, să descopăr. În puţinul timp care-mi rămânea, trebuia să învăţ. Profesorii erau cu ochii pe mine, toţi. Şi-aşa lipseam enorm de mult de la şcoală, ca să merg la filmări. Mama se ocupa să-mi ia temele, îmi suna în fiecare seară co­legele. Deja vorbea la plural, le întreba: "Ce avem pentru mâine?". Eu nu-mi permiteam să merg ne­pre­gătită la şcoală, dacă aveam cinci materii într-o zi, ştiam că sunt scoa­să la lecţie la toate cinci, ca să-mi poată pune notă. Dacă nu m-aş fi or­ga­nizat foarte bine, n-aş fi făcut faţă. Noroc că aveam o memorie foarte bună, pe care mi-o antrenasem şi pe platoul de filmare. A fost marea calitate a co­pilăriei mele. N-am avut parte nici de petreceri şi distracţii, dar măcar pe alea nu le regret. Chiar dacă n-aveam timp de ta­bere şi excursii cu co­legii de şcoală, n-am su­ferit, în comunitatea noastră de la "Abra­cadabra" aveam dis­tracţii destule. Am trăit cu "Abracadabra" experienţe minunate, pen­­tru care sunt foarte re­cu­noscătoare.

- Şi apoi, ai avut o independenţă finan­cia­ră de mic copil, care te-a for­mat. Nu-i puţin lucru.

- Când eram copil, nu mi se dădeau banii pe mână, dar ştiam ce în­seam­nă un salariu, sem­nam lunar pentru banii câştigaţi. Şi cel mai bun exer­ciţiu a fost că, în toate lunile alea petre­cu­te la mare, aveam o diur­nă. Ştiam că din banii ăia trebuie să mănânc. Era treaba mea dacă mâncam ce­va bun sau mi-i chel­tu­iam la păcănele şi mân­cam în cameră supă la plic, făcută cu fier­bă­to­rul. Mi-am dat seama re­pede că nu-mi place supa la plic, aşa că am decis să nu dau banii pe prostii. Eram chiar recunoscută în echipă pentru eco­no­miile mele, reuşeam să pun bani deoparte şi pentru acasă, ajun­se­seră adulţii să se îm­prumute de la mine. A existat un moment greu în viaţa familiei mele, când ai mei au di­vorţat şi, pentru un timp, am trăit cu mama în­tr-o garsonieră, când banii pe care îi adu­ceam eu chiar contau.

"Nu cheltui bani pe maşini, nu cheltui bani pe bijuterii, dar călătoresc foarte mult"

- Cine te urmăreşte pe Instagram ştie că ma­rea ta pasiune sunt călătoriile. Nu prea te prinde omul pe-acasă, eşti mereu prin ţări îndepărtate.

- Aşa e, e unul din puţinele lucruri care îmi fac mare, mare plăcere şi mă bucur că-mi permit să îl accesez. Nu cheltui bani pe maşini, nu cheltui bani pe bijuterii, dar călătoresc foarte mult. Caut zone care să nu fie turistice neapărat, unde să mai pot călători cu rucsacul în spate. Când sunt departe, mă rup de lume, mă simt cu adevărat liberă. Acolo sunt, pur şi simplu, nimeni, departe de orice pre­siune de a fi în vreun fel şi de standardele ridicate pe care cred că mi le pun singură. Sunt în contact cu realitatea adevărată. Îmi dau pur şi simplu reset, rup total legătura cu viaţa mea obişnuită şi confor­tabilă. După ce călătoreşti cu trenul prin India, îţi dai seama că ai nevoie de foarte puţine lucruri pe lume, n-ai nevoie nici de cafeaua de dimineaţă. După nuntă, am stat o lună de miere cu rulota prin Europa. Aveam loc doar de cinci umeraşe. Vlad, pe care l-am luat cu noi peste tot, a trăit atâtea ex­perienţe! A stat şi-n hoteluri scumpe, dar şi la cort sau în bungalow-uri, în Sri Lanka, a mâncat de pes­te tot şi a văzut nenumărate feluri de a trăi.

"Vine din urmă o generaţie pe care eu n-o mai înţeleg"

- Când te-am cunoscut, te-am auzit vorbind despre pericolul pe care social media îl reprezintă, despre dorinţa ta de a ieşi din online. M-a frapat, gândindu-mă la cei aproape 400.000 de followeri pe care îi ai. Până la urmă, din asta trăieşti, nu?

- Da, dar eu am stat să mă gândesc în ultima vreme de câte ori intru pe Instagram, fiindcă am job-ul ăsta şi trebuie să postez ceva. Şi de câte ori intru, ca să văd ce fac alţii. Şi, sincer, intru tot mai rar în calitate de consumator. Or, eu nu pot să mă prefac nici pe Instagram, nici pe blog. Eu vor­besc pentru oameni ca mine, care şi ei au ajuns să se sature de social media, oameni care au crescut oda­tă cu mine, care au şi ei aceleaşi valori. La 19 ani, mă interesau hainele şi scriam despre haine. Acum scriu despre cum îmi educ copilul. Ce spu­neam atunci e că simt că oamenii ca mine se vor în­depărta de social media. Vine din urmă o ge­ne­raţie pe care eu, una, nu o mai înţeleg. Am în­cre­dere că în viitor vom lăsa online-ul deoparte şi ne vom întâlni tot mai des faţă în faţă. Deja am ini­­ţiat unele întâlniri cu oameni care mă urmăresc. Şi, de fiecare dată, s-au legat discuţii foarte interesante.

- Cum reuşeşti să-ţi păstrezi motivaţia între atâtea proiecte, în aşteptarea rolurilor?

- Până acum, am evitat frustrările, fiind activă în foarte multe zone. Partea asta de blogging, din care trăiesc, îmi ia destul de mult timp. Toată lumea crede că dacă devii independent şi eşti propriul tău manager, ai mai mult timp. De fapt, eşti păcălit, nu mai ştii care e timpul tău şi timpul de lucru. Nicio zi nu mai e cu adevărat liberă. Uneori, stau şi beau o cafea şi mă simt vinovată: nu mai bine făceam nişte poze sau editam videoul ăla? Alteori, mă tre­zesc că scriu un articol la 1 noaptea. În fine, cert e că blogging-ul m-a ţinut la suprafaţă, în mo­men­tele mele de nesiguranţă. Cel mai greu mi-a fost când am ieşit din TV. Abia intrasem în teatru. Eram aşa, între lumi, parcă nu eram nicăieri. Dar anul ăsta par­că s-au aşezat toate. Întâi, s-a întâmplat "Proof", în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu, un spectacol greu, cu miză mare, fiindcă după mulţi ani, jucam din nou alături de Marian Râlea. Trebuia să iasă bine şi să nu dezamăgesc. "Proof" a fost un proiect bun, pe care l-am aşteptat ani de zile, la care am avut cronici foarte bune. Şi apoi, a fost filmul ăsta care pentru mine e aur curat. M-a ridicat în pri­mul rând în ochii mei. Am primit nişte confirmări de care chiar aveam nevoie. Acum, simt că pot merge liniş­tită mai depar­te.