Vara, își ținea vestonul pe umăr, prins cu un deget de agățătoare și, când era prea cald, își sufleca mânecile cămășii. Părea oarecum neatent, neglijent, dar după aceea, mult după aceea, mi-am dat seama că, de fapt, era o atitudine intenționat căutată și obținută, un exercițiu de imagine care îi reușea foarte bine. Căuta să pară distrat, când, de fapt, era foarte atent cu fiecare detaliu care-l privea. A fost prea târziu când mi-am dat seama că tot acest spectacol pe care-l prezenta făcea parte din arsenalul său de seducție, că această pornire de a se pune într-o lumină bună, în orice împrejurare, ascundea, de fapt, un narcisism bine temperat și orientat spre cucerirea admirației celor din jur. Altfel, era un om slab și aproape laș în momentele delicate ale vieții, dar când am aflat asta era deja prea târziu. Eram căsătoriți de câțiva ani și total nefericiți.
În largul mării
L-am cunoscut pe Bogdan într-o vacanță la mare, unde venise cu părinții, iar eu, cu o mătușă, care m-a luat s-o ajut la supravegherea celor doi copii mici. Erau gemeni, aveau trei ani și erau neastâmpărați. Prima lor vacanță la mare a fost o experiență plină de întâmplări și aventuri, care mi-a solicitat multă răbdare și efort susținut. N-a fost o vacanță de odihnă, pot să spun. Îmi mutasem grijile și stresul de acasă pe litoral, într-un loc străin, nou, care i-a făcut și pe copii să fie mult mai neliniștiți și agitați decât erau de obicei. Nu prea am avut parte de odihnă și distracție. La prânz doar, când copiii dormeau, aveam cam două, trei ore libere, și fugeam la plajă. De obicei, înotam până dincolo de geamandură și simțeam cum îndepărtându-mă tot mai tare de țărm, grijile și încordarea deveneau tot mai mici. Mi se părea că las pe nisip toate greutățile și supărările, că apa sărată a mării spală toate neplăcerile și eșecurile de care mă lovisem în ultimul an. Cel mai greu a fost să recunosc că neintrarea la facultate se datorează neseriozității cu care m-am pregătit. Să recunosc că doar eu sunt de vină pentru eșecul ce i-a întristat tare mult pe părinți. Așadar, eșuată pe post de bonă, sub cârma mătușii mele, îmi ascundeam cum puteam neîmplinirile și supărarea, încercând să mă fac utilă atât cât puteam. Cele două ore de libertate, când înotam până la epuizare, de parcă m-ar fi urmărit cineva, îndepărtau pentru o vreme gândurile negre, regretele și starea de vinovăție de care scăpam cu greu.
Umbrela de stuf
Așa l-am cunoscut pe Bogdan, la câteva zile după ce-am ajuns la mare. Înota destul de aproape de mine. Nu prea i-am dat atenție la început, apoi am văzut că și în zilele următoare este pe-aproape și că mă urmărea, oarecum, prin apă, fără să se apropie prea mult. Într-o zi, mi-am dat seama că orele mele de libertate de la amiază erau compromise. Nori vineții umpleau cerul, și ploaia n-a întârziat, dar pentru că marea era liniștită, m-am dus, totuși, pe plajă, am intrat în apa caldă și-am început să înot. Departe de cei cunoscuți, între mare și cerul învolburat, am început să plâng. Era prima dată când reușeam să mă eliberez de toată greutatea care mă apăsase în ultimele luni. Înotam și plângeam, simțind că las în urma mea toată negura și zgura care mi-au năclăit zilele. Valurile parcă ștergeau, nu doar urmele de nisip de pe pielea mea, ci și supărările pe care le adunasem în suflet.
Nu mi-am dat seama cât am înotat și că m-am depărtat mult de țărm, până când Bogdan a apărut lângă mine. Nu știu dacă a observat că plâng, pentru că ploaia devenise mai puternică, dar mi-a spus cu un ton foarte natural, că orice problemă se rezolvă mai ușor pe nisip decât în apă, și m-a invitat să facem cale întoarsă, către țărm. M-am întors fără să fac vreun comentariu, bucuroasă, cumva, că nu mai sunt singură. Plânsesem tot ce aveam de plâns, simțeam că e de-ajuns și că nu plângând voi face ordine în viața mea, așa că invitația lui a fost binevenită. M-a scos dintr-o inerție lacrimogenă de care ajunsesem eu însămi să mă satur. Și pentru că ploaia s-a întețit, ne-am adăpostit sub o umbrelă de stuf. Acolo am aflat cum îl cheamă, că este student la Timișoara, că era pentru întâia oară la mare, că mă urmărise de câteva zile și că-i pare bine că plouă, pentru că nu am copiii prin preajmă și putem povesti liniștiți...
Între băieți
Dialogul de sub umbrela de stuf a rodit. Ne-am căsătorit în anul următor. Între timp, intrasem și eu la facultate, învățam în același centru universitar și am trăit primii ani împreună, într-o relativă armonie. Spun relativă, pentru că am avut câteva neînțelegeri legate de faptul că pleca destul de des cu prietenii lui, la sfârșit de săptămână, la pescuit, zicea el. "Nu e loc pentru neveste acolo", mi-a zis de câteva ori, "suntem între noi, băieții, nu pot să te duc și pe tine...". N-am făcut comentarii. O vreme l-am lăsat să creadă că e bine așa cum plănuise el să se desfășoare viața noastră, doar că eu simțeam de la o zi la alta că nu e bine deloc. Că ce sperasem să trăiesc alături de el rămăsese un vis neîmplinit. Dar ceea ce era cel mai grav, simțeam că nu mai am încredere în el. Un sâmbure de gelozie a încolțit în mine. Mi-era rușine de ce simt, eram furioasă că nu mă pot elibera de acea stare care îmi răpea toată liniștea. Ajunsesem să-i caut prin buzunare și să-i miros hainele. Simțeam că-mi ascunde ceva, că prietenia lui cu băieții era, adeseori, un simplu alibi. M-am simțit jignită și abandonată, dar am preferat tăcerea și demnitatea, unui scandal.
La pândă
Bogdan e, cu adevărat, un bărbat îngrijit. De când l-am cunoscut, am observat că-i place să se îmbrace bine, să poarte lucruri simple, dar de calitate, să folosească un parfum bun sau alte cosmeticale bărbătești discrete. Nu era niciodată superficial când se pregătea să iasă în lume. Mi-a plăcut această atitudine a lui, faptul că știa să se pună în valoare. Dar oare cum de-am observat eu, cum de-am simțit, cum de-am intuit într-o bună zi, că nu degeaba stă el atâta de mult în fața oglinzii, că nu degeaba își tot asortează tricourile și cămășile cu celelalte haine? Cum de-am înțeles că Bogdan se pregătește pentru altcineva, nu pentru mine? Ce m-a făcut să simt că între noi s-a căscat un hău? Faptul că întârzia nespus de mult în compania prietenilor? Bucuria care i se citea pe chip când pleca de-acasă? Felul în care evita, pe cât posibil, să ieșim împreună, modul cifrat și secretos în care vorbea câteodată la telefon cu... "cineva" de la birou, care-l chema să rezolve cine știe ce situație. Verigheta pe care am găsit-o pusă într-o ceașcă de pe dulapul din bucătărie, pe motiv "că-l strânge"?
Ehei, dragii mei cititori, mă adresez dumneavoastră prin această scrisoare, ca să scap de noroiul adunat. Cât de greu este să accepți că ești înșelat, dat la o parte și înlocuit, schimbat cu ușurința și dezinvoltura cu care schimbi o cămașă murdară! Câte ceasuri de disperată încăpățânare de a nu crede ceea ce este atât de evident din toate gesturile celuilalt... Câtă luptă de a înțelege de ce s-a petrecut ruptura, când a început ea, ce este greșit în ceea ce ai făcut, de s-a ajuns la înstrăinarea care s-a transformat rapid în indiferență și chiar în grosolănie, prin vorbe dur aruncate, fără cea mai mică grijă de a nu jigni, de a nu lăsa urme care dor. Ehei, ehei, cât de greu mi-a fost - nu să aflu dacă mă înșeală, pentru că asta simțeam deja - ci să mă lămuresc asupra cauzelor care au dus la acest deznodământ al căsniciei noastre... Cu ce greșisem?
Într-o zi l-am întrebat direct, i-am cerut să-mi explice și mie ce se întâmplă cu noi. Luat pe nepregătite, a dat înapoi, a avut lașitatea de-a mă minți, în loc să recunoască ce era de recunoscut. Cu un curaj venit nu știu nici astăzi de unde, l-am privit drept în ochi și i-am spus: "Totul s-a terminat". Niciun reproș, nicio vorbă legată de înșelat. Era suficient de grea despărțirea, ca să mă și umilesc. De altfel, n-a protestat. A stat o vreme cu privirea lăsată-n pământ, apoi și-a luat haina, a pus-o pe umăr și a plecat.
Suntem despărțiți de trei ani. Uneori mă întreb dacă bănuielile mele au avut vreun temei sau au fost simplă imaginație. Nu vreau să aflu adevărul. Prefer să cred că am greșit, victimă geloziei, decât să aflu că bărbatul cel chipeș și elegant își sufleca până la cot cămășile albe prin alte case, în fața altor oglinzi.
DOINA F. - Sibiu