Lenuţa Istrate, 74 de ani
"Dacă e cu vin, e cu vin, dacă nu, e cu Fanta"
(O bunicuţă mică de înălţime, cu ochi albaştri, iute ca o zvârlugă, veselă ca un copil.)
"Eee, mămăică, o zis Dumnezeu să ne hodinim duminică, da' când ai animale-n curte, parcă poţi să stai?! Că nu poţi să le laşi acolo, să moară de foame! Duminică-neduminică, nici nu-i ziuă bine, că am şi ieşit din casă. O rugăciune ce-mi fac, dau cu apă pe ochi, şi repede în curte, la găini. Că sar de nebune, dărâmă coteţu', nu ştiu ce le apucă. Pe urmă, fuga-n grajd, la văcuţă, mulge, curăţă, dă-i fân; treabă, mămăică, treabă! Abia dup-aia îmi trag şi eu sufletu' şi mă pregătesc de biserică... Mă spăl şi eu, mă gătesc, pun broboada nouă şi o iau pe cărare, să mă întâlnesc cu babele mele... Asta să nu scrii, mamaie, că poate citesc şi ele, şi se supără. Da' parcă nu suntem toate babe?! Babe suntem! Mă întâlnesc pe vale cu Lucica, mai sus, cu Puiţa, ne adunăm mai multe şi o luăm spre biserică, că atâta bucurie mai avem şi noi. Când ajungem, mai dintâi mergem fiecare la morţii noştri, aprindem lumânări, după aia intrăm în sfânta biserică, ne închinăm până la pământ, sărutăm icoanele şi ne rugăm la Măicuţa lui Dumnezeu să ne dea putere şi sănătate. Pe urmă, ne punem în strană. Acu', babele mele, să ştii, mamaie, că abia aşteaptă să adoarmă. Ce, eu nu le văd?! Cum dă preotu' cu tămâie şi cântă mai moale, ele gata la somn! Eeee, nu e slujba pentru oricine! La sfârşit de tot, când e cu împărţeală şi pomeni, se trezesc şi ele! Şi să vezi ce le turuie gura, zici că-s toate fete mari! Iau şi eu colaci şi colivă, beau şi un păhăruţ de vin, că e pusă masă la ieşire, şi dacă e cu vin, e cu vin, dacă nu, e cu Fanta sau cu Cola d-aia, să fie de dulce. Şi parcă ne mai înveselim şi noi, mamaie, că-i tare greu văduve... Eu, una, parcă-s mai uşoară după slujbă, mai veselă, parcă nu mă mai simt singură, că rar trec copiii cu nepoţii pe la mine. Da, mă duc la doamna doctor duminica, că are casa acia, lângă mine, stă toată vara-n Pleaşa, zice că la Bucureşti e iadul pă lume. Beau o cafea cu ea, mai vorbim de una, de alta, cum vorbesc muierile; na, ce dacă ea e doctor, şi eu babă de la ţară?! Tot vecine suntem! Ne mai uităm la televizor, mai stăm pe prispă afară, că şi ea e văduvă, săraca, la fel ca mine, vorbim de câte-n lume, până ne seacă gura, nici nu mă mai lasă să plec. E plină ţara de văduve, mămăică! Pe urmă, seara, mă duc acasă, trec pe la animale, mă pun în cămaşă de noapte, iau o ţâr' de mâncare, îmi spun rugăciunea şi mă culc".
Rodica Voinescu, 47 de ani
"Mi-e dor de o duminică liniştită, să fiu doar eu cu Ghiţă şi cu copiii"
(O femeie voinică, cu ochi vii, fără astâmpăr. Cât vorbeşte, învârte în mâncare, curăţă legume.)
"De când cu pensiunea, gata cu liniştea mea! Că nici nu ştii cum e mai bine! Pe de o parte e bine, că, uite, strângi un ban, îţi ţii copiii-n şcoală, le faci un viitor. Pe altă parte e rău, că eu nu mai ştiu de când n-am mai avut o duminică adevărată, în care să mă odihnesc, să merg la biserică, şi dup-aia să stau liniştită, colea, la poartă, cum face tot satul. De multe ori, duminica, primul lucru pe care îl fac e să-l rog pe Dumnezeu să mă ierte, că iar n-am timp de biserică. Ştiu că mă iartă, că El vede nu doar ce face omu', da' şi ce e-n sufletu' lui. Păi, duminică, să ştii că e cel mai rău! Vin unii, pleacă alţii, Doamneeee... Mă trezesc la 4 dimineaţa, să le pregătesc la cazaţi micul dejun. Şi gătesc şi pentru prânz. Nu-ţi mai zic că mulţi sunt vegetarieni, că aşa e moda acum, şi trebuie să fac mai multe feluri de mâncare, cu carne, fără carne, ce să mai, te ia gaia! Nu prea sunt eu obişnuită să gătesc fără carne, că aici, în Pleaşa, la noi, nici bunicul, nici tăticul, nici nimeni n-a pomenit ţicneala asta cu meniu vegetarian. Dar n-ai încotro, fă Rodico ce ştii, că altfel îţi pleacă oamenii şi nu-i mai vezi a doua oară! Carne la garniţă avem, lapte, ouă, brânză, pastramă bună, dar dacă ei vor mâncare d-ailaltă, ce să faci?! S-a prostit lumea! Le fac şi eu păstăi, varză, conopidă, ceva tot iese... Mie nu-mi place, că n-are gust, dar ei mă tot laudă. Uite, se fac doi ani de când avem pensiunea şi oamenii care au venit prima oară vin şi acu', şi mai aduc şi pe alţii cu ei! Înseamnă că ne-am făcut treaba bine, eu asta zic că înseamnă. Când îi aud cum râd, aşa, cu poftă, parcă îmi creşte inima-n mine, recunosc! Şi râd şi eu cu ei, de la bucătărie, de una singură; dacă m-ai vedea, ai zice că-s nebună. Totuşi, mi-e tare dor de o duminică liniştită, să fiu doar eu cu Ghiţă şi copiii, dar în viaţă nu poţi să le ai pe toate. Tragem tare acum, cât suntem tineri, să-i vedem pe copii bine, cu slujbe, cu nepoţi, şi dup-aia ne-om odihni la bătrâneţe. Nu poţi să le ai pe toate, asta e. Ascultă la mine, tot timpul când câştigi ceva pe o parte, pe alta pierzi. Aşa e viaţa, cine zice că nu-i aşa minte".
Ioana Rotaru, 62 de ani
"A vrut viaţa asta să mă aducă din nou la ţară. De la deal, unde m-am născut, la munte. Bine, cea mai mare parte, tot la oraş, în câmpie, la blocuri, am locuit, ce să faci? Dar când am ieşit la pensie şi am auzit că mătuşa soţului îşi vinde casa, am zis - hai s-o facem şi pe asta, să avem un locşor al nostru, departe de lume, să mai vedem şi pădure şi munte, nu doar asfalt şi maşini. Şi, uite, sunt deja 15 ani de când vara o petrecem aici, în căsuţa asta. Dar ca să vă răspund la întrebare, în copilăria mea, duminica era parcă mai frumoasă. Trăiau bunicii, trăiau mama şi tata, tradiţiile încă nu dispăruseră. Îmi amintesc şi acum cum se tăia viţelul pe uliţă, sau un porc, un miel, o găină, fiecare ce putea şi ce avea. Şi se strângea aproape tot satul şi mâncam împreună. Ce bucurie era, ce veselie, ce căldură! Viaţă adevărată! Duminica dimineaţa, bărbaţii măturau uliţa. Înainte de-a merge la biserică, uliţa arăta de parcă era camera de curat! Că mai era şi câte o balegă, asta n-aveai ce să faci, că animalele nu ştiau de curăţenie. Pe urmă, era musai să fii şi tu curat, că doar nu te puneai oricum în straiele de sărbătoare. Doar se mergea la biserică! Iar la biserică nu se împărţea niciodată colivă, ci doar colac şi un pahar de vin şi poate şi un măr. Cam aşa era când eram eu copilă. Acum, păcatele mele, merg la biserica din sat, din când în când, şi-n funcţie de sărbătoare, de cum e vremea şi de cum mă simt. Parcă nu e biserica mea, parcă nu mă simt eu chiar de aici. Dascălul le cam trage şi cântă fals. Dacă-s obosită, e greu să-l aud cum fonfăie. Preoteasa cântă şi ea, săraca, dar mai bine n-ar cânta, că e piţigăiată. Preotul, în schimb, e tânăr şi cam nevorbit. Vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşteeee, îl uită Dumnezeu vorbind! Mi-e cam jenă să plec înainte de predică, dar uneori mă prefac că-mi sună telefonul şi ies afară, să nu-l mai ascult. Păcatul meu, ce să fac... Contează că el o face cu bucurie şi cu plăcere, mai spune şi versuri scrise de el, despre viaţa pe care trebuie s-o ducă un creştin, şi asta apreciez. Dar când se apucă să-i certe pe oameni, întrece măsura şi mă supăr. Na, poate sunt eu mai cusurgioaică, şi copiii, şi soţul îmi tot spun asta, că eu găsesc pricină tuturor. Din punctul meu de vedere, eu doar constat nişte adevăruri. Mă rog la Dumnezeu să fiu iertată, dacă greşesc cu ceva. Că de tăcut, în satul ăsta, e linişte să taci toaaaată ziua!".
Nelu Mitiriţă, 78 de ani
"Cum aprind lumânările, se face linişte-n suflet"
"Duminica mă trezesc la 6, mă spăl pe ochi, îmi iau haine curate, că le-am pregătit de cu seara. Ca şi cum aş merge la biserică, dar eu nu mai merg, că-i departe şi, de la o vreme, merg greu, mă lasă picioarele. Mă duc la cămară şi-mi iau o mătură, o cârpă, nişte lumânări, sticla de ulei şi trei fitile d-alea de candelă. Şi mă duc, pâş-pâş, la troiţa de lângă casă. Eu mă îngrijesc de ea. O mătur, o şterg de praf. Aprind alea trei candele şi las lumânările alături, cine mai vine, să aibă s-aprindă. Mă închin şi plec încet spre casă. Ăsta e obiceiul meu, duminică de duminică. Să fie vremea cum o fi, că mi-e rău sau că mi-e bine, eu asta fac. M-ajută Dumnezeu, că doar pe Dumnezeu îl mai am. Mai zice lumea-n sat că nu merg şi eu la slujbă, şi poate are dreptate. Dar troiţa e biserica mea, eu îl simt pe Dumnezeu acolo. Cum aprind lumânările, se face linişte-n suflet. Mie îmi place liniştea, nu bârfa aia de la biserică, că toate femeile şuşotesc. Ce fac când mă întorc? Păi, duminica e duminică, e lăsată de Dumnezeu pentru odihnă. Aşa am fost învăţat de mic, nu coseşti, nu dai cu sapa, nu nimic. Se odihneşte omul, îşi trage şi el sufletul. Pornesc radioul şi-l pun pe Trinitas, să ascult slujba. Toată o ascult! Pe la amiază, îmi sun fratele şi surorile. Am un frate mai mare şi două surori mai mici, la oraş. Ne povestim una-alta, se face seară. Şi luni o luăm de la capăt cu munca, cu grijile, c-aşa e în viaţă: mergem înainte cât mai putem".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
