Lenuța Istrate, 74 de ani
"Dacă e cu vin, e cu vin, dacă nu, e cu Fanta"
(O bunicuță mică de înălțime, cu ochi albaștri, iute ca o zvârlugă, veselă ca un copil.)
"Eee, mămăică, o zis Dumnezeu să ne hodinim duminică, da' când ai animale-n curte, parcă poți să stai?! Că nu poți să le lași acolo, să moară de foame! Duminică-neduminică, nici nu-i ziuă bine, că am și ieșit din casă. O rugăciune ce-mi fac, dau cu apă pe ochi, și repede în curte, la găini. Că sar de nebune, dărâmă cotețu', nu știu ce le apucă. Pe urmă, fuga-n grajd, la văcuță, mulge, curăță, dă-i fân; treabă, mămăică, treabă! Abia dup-aia îmi trag și eu sufletu' și mă pregătesc de biserică... Mă spăl și eu, mă gătesc, pun broboada nouă și o iau pe cărare, să mă întâlnesc cu babele mele... Asta să nu scrii, mamaie, că poate citesc și ele, și se supără. Da' parcă nu suntem toate babe?! Babe suntem! Mă întâlnesc pe vale cu Lucica, mai sus, cu Puița, ne adunăm mai multe și o luăm spre biserică, că atâta bucurie mai avem și noi. Când ajungem, mai dintâi mergem fiecare la morții noștri, aprindem lumânări, după aia intrăm în sfânta biserică, ne închinăm până la pământ, sărutăm icoanele și ne rugăm la Măicuța lui Dumnezeu să ne dea putere și sănătate. Pe urmă, ne punem în strană. Acu', babele mele, să știi, mamaie, că abia așteaptă să adoarmă. Ce, eu nu le văd?! Cum dă preotu' cu tămâie și cântă mai moale, ele gata la somn! Eeee, nu e slujba pentru oricine! La sfârșit de tot, când e cu împărțeală și pomeni, se trezesc și ele! Și să vezi ce le turuie gura, zici că-s toate fete mari! Iau și eu colaci și colivă, beau și un păhăruț de vin, că e pusă masă la ieșire, și dacă e cu vin, e cu vin, dacă nu, e cu Fanta sau cu Cola d-aia, să fie de dulce. Și parcă ne mai înveselim și noi, mamaie, că-i tare greu văduve... Eu, una, parcă-s mai ușoară după slujbă, mai veselă, parcă nu mă mai simt singură, că rar trec copiii cu nepoții pe la mine. Da, mă duc la doamna doctor duminica, că are casa acia, lângă mine, stă toată vara-n Pleașa, zice că la București e iadul pă lume. Beau o cafea cu ea, mai vorbim de una, de alta, cum vorbesc muierile; na, ce dacă ea e doctor, și eu babă de la țară?! Tot vecine suntem! Ne mai uităm la televizor, mai stăm pe prispă afară, că și ea e văduvă, săraca, la fel ca mine, vorbim de câte-n lume, până ne seacă gura, nici nu mă mai lasă să plec. E plină țara de văduve, mămăică! Pe urmă, seara, mă duc acasă, trec pe la animale, mă pun în cămașă de noapte, iau o țâr' de mâncare, îmi spun rugăciunea și mă culc".
Rodica Voinescu, 47 de ani
"Mi-e dor de o duminică liniștită, să fiu doar eu cu Ghiță și cu copiii"
(O femeie voinică, cu ochi vii, fără astâmpăr. Cât vorbește, învârte în mâncare, curăță legume.)
"De când cu pensiunea, gata cu liniștea mea! Că nici nu știi cum e mai bine! Pe de o parte e bine, că, uite, strângi un ban, îți ții copiii-n școală, le faci un viitor. Pe altă parte e rău, că eu nu mai știu de când n-am mai avut o duminică adevărată, în care să mă odihnesc, să merg la biserică, și dup-aia să stau liniștită, colea, la poartă, cum face tot satul. De multe ori, duminica, primul lucru pe care îl fac e să-l rog pe Dumnezeu să mă ierte, că iar n-am timp de biserică. Știu că mă iartă, că El vede nu doar ce face omu', da' și ce e-n sufletu' lui. Păi, duminică, să știi că e cel mai rău! Vin unii, pleacă alții, Doamneeee... Mă trezesc la 4 dimineața, să le pregătesc la cazați micul dejun. Și gătesc și pentru prânz. Nu-ți mai zic că mulți sunt vegetarieni, că așa e moda acum, și trebuie să fac mai multe feluri de mâncare, cu carne, fără carne, ce să mai, te ia gaia! Nu prea sunt eu obișnuită să gătesc fără carne, că aici, în Pleașa, la noi, nici bunicul, nici tăticul, nici nimeni n-a pomenit țicneala asta cu meniu vegetarian. Dar n-ai încotro, fă Rodico ce știi, că altfel îți pleacă oamenii și nu-i mai vezi a doua oară! Carne la garniță avem, lapte, ouă, brânză, pastramă bună, dar dacă ei vor mâncare d-ailaltă, ce să faci?! S-a prostit lumea! Le fac și eu păstăi, varză, conopidă, ceva tot iese... Mie nu-mi place, că n-are gust, dar ei mă tot laudă. Uite, se fac doi ani de când avem pensiunea și oamenii care au venit prima oară vin și acu', și mai aduc și pe alții cu ei! Înseamnă că ne-am făcut treaba bine, eu asta zic că înseamnă. Când îi aud cum râd, așa, cu poftă, parcă îmi crește inima-n mine, recunosc! Și râd și eu cu ei, de la bucătărie, de una singură; dacă m-ai vedea, ai zice că-s nebună. Totuși, mi-e tare dor de o duminică liniștită, să fiu doar eu cu Ghiță și copiii, dar în viață nu poți să le ai pe toate. Tragem tare acum, cât suntem tineri, să-i vedem pe copii bine, cu slujbe, cu nepoți, și dup-aia ne-om odihni la bătrânețe. Nu poți să le ai pe toate, asta e. Ascultă la mine, tot timpul când câștigi ceva pe o parte, pe alta pierzi. Așa e viața, cine zice că nu-i așa minte".
Ioana Rotaru, 62 de ani
"În satul ăsta, e liniște să taci toaaaată ziua!"
(Doamna Rotaru vine de la oraș și se vede. Și că a fost avocat se vede. Vorbește ușor afectat, repede, cu pauze demonstrative.)
"A vrut viața asta să mă aducă din nou la țară. De la deal, unde m-am născut, la munte. Bine, cea mai mare parte, tot la oraș, în câmpie, la blocuri, am locuit, ce să faci? Dar când am ieșit la pensie și am auzit că mătușa soțului își vinde casa, am zis - hai s-o facem și pe asta, să avem un locșor al nostru, departe de lume, să mai vedem și pădure și munte, nu doar asfalt și mașini. Și, uite, sunt deja 15 ani de când vara o petrecem aici, în căsuța asta. Dar ca să vă răspund la întrebare, în copilăria mea, duminica era parcă mai frumoasă. Trăiau bunicii, trăiau mama și tata, tradițiile încă nu dispăruseră. Îmi amintesc și acum cum se tăia vițelul pe uliță, sau un porc, un miel, o găină, fiecare ce putea și ce avea. Și se strângea aproape tot satul și mâncam împreună. Ce bucurie era, ce veselie, ce căldură! Viață adevărată! Duminica dimineața, bărbații măturau ulița. Înainte de-a merge la biserică, ulița arăta de parcă era camera de curat! Că mai era și câte o balegă, asta n-aveai ce să faci, că animalele nu știau de curățenie. Pe urmă, era musai să fii și tu curat, că doar nu te puneai oricum în straiele de sărbătoare. Doar se mergea la biserică! Iar la biserică nu se împărțea niciodată colivă, ci doar colac și un pahar de vin și poate și un măr. Cam așa era când eram eu copilă. Acum, păcatele mele, merg la biserica din sat, din când în când, și-n funcție de sărbătoare, de cum e vremea și de cum mă simt. Parcă nu e biserica mea, parcă nu mă simt eu chiar de aici. Dascălul le cam trage și cântă fals. Dacă-s obosită, e greu să-l aud cum fonfăie. Preoteasa cântă și ea, săraca, dar mai bine n-ar cânta, că e pițigăiată. Preotul, în schimb, e tânăr și cam nevorbit. Vorbește și vorbește și vorbeșteeee, îl uită Dumnezeu vorbind! Mi-e cam jenă să plec înainte de predică, dar uneori mă prefac că-mi sună telefonul și ies afară, să nu-l mai ascult. Păcatul meu, ce să fac... Contează că el o face cu bucurie și cu plăcere, mai spune și versuri scrise de el, despre viața pe care trebuie s-o ducă un creștin, și asta apreciez. Dar când se apucă să-i certe pe oameni, întrece măsura și mă supăr. Na, poate sunt eu mai cusurgioaică, și copiii, și soțul îmi tot spun asta, că eu găsesc pricină tuturor. Din punctul meu de vedere, eu doar constat niște adevăruri. Mă rog la Dumnezeu să fiu iertată, dacă greșesc cu ceva. Că de tăcut, în satul ăsta, e liniște să taci toaaaată ziua!".
Nelu Mitiriță, 78 de ani
"Cum aprind lumânările, se face liniște-n suflet"
(Un pic de tristețe se vede în ochii bătrânului ăsta. Și undeva, ascunsă, liniștea.)
"Duminica mă trezesc la 6, mă spăl pe ochi, îmi iau haine curate, că le-am pregătit de cu seara. Ca și cum aș merge la biserică, dar eu nu mai merg, că-i departe și, de la o vreme, merg greu, mă lasă picioarele. Mă duc la cămară și-mi iau o mătură, o cârpă, niște lumânări, sticla de ulei și trei fitile d-alea de candelă. Și mă duc, pâș-pâș, la troița de lângă casă. Eu mă îngrijesc de ea. O mătur, o șterg de praf. Aprind alea trei candele și las lumânările alături, cine mai vine, să aibă s-aprindă. Mă închin și plec încet spre casă. Ăsta e obiceiul meu, duminică de duminică. Să fie vremea cum o fi, că mi-e rău sau că mi-e bine, eu asta fac. M-ajută Dumnezeu, că doar pe Dumnezeu îl mai am. Mai zice lumea-n sat că nu merg și eu la slujbă, și poate are dreptate. Dar troița e biserica mea, eu îl simt pe Dumnezeu acolo. Cum aprind lumânările, se face liniște-n suflet. Mie îmi place liniștea, nu bârfa aia de la biserică, că toate femeile șușotesc. Ce fac când mă întorc? Păi, duminica e duminică, e lăsată de Dumnezeu pentru odihnă. Așa am fost învățat de mic, nu cosești, nu dai cu sapa, nu nimic. Se odihnește omul, își trage și el sufletul. Pornesc radioul și-l pun pe Trinitas, să ascult slujba. Toată o ascult! Pe la amiază, îmi sun fratele și surorile. Am un frate mai mare și două surori mai mici, la oraș. Ne povestim una-alta, se face seară. Și luni o luăm de la capăt cu munca, cu grijile, c-așa e în viață: mergem înainte cât mai putem".