Tache Ionescu

- Dacă intri din Bd. Magheru printre terasele unor restaurante şi mergi spre Piaţa Lahovari din Bucureşti, descoperi pe partea stângă o casă veche, impozantă, dar umbrită de un bloc înalt. A fost casa lui Tache Ionescu, unul dintre cei mai importanţi oameni politici români, adulat, dar şi contestat, prezent în viaţa publică la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, când lumea, inclusiv România, se moderniza într-un ritm ameţitor -

Un elev eminent

Strada aceasta care leagă Piaţa Lahovari de Piaţa Amzei a cunoscut transformări care l-ar ului pe un paşnic bucureştean de la începutul secolului XX, dacă ar putea umbla acum prin aceste locuri. Casele de altădată au dispărut, în epoca interbelică le-au luat locul blocuri înalte, care au dat perso­na­litate noului bulevard, dar şi dintre acestea, multe au căzut la cutremurul din 1977, şi pe ace­laşi am­pla­­­sament au fost construite blocuri spe­cifice re­gi­mului comunist. Până şi denu­mirea străzilor a fost schimbată de câteva ori. Prin 1906, strada se nu­mea încă a Că­tu­nului, prin 1911, i se spunea strada Cos­ta­foru, iar acum, poartă chiar numele lui Ta­che Ionescu, faimosul locatar de odinioară, de la nr. 25. Născut în Ploieşti, în 13 octom­brie 1858, ca fiu al unui negustor de cereale, Ghiţă Ion, şi al Eufrosinei, fiica unui aro­mân ajuns ofiţer de cavalerie în armata aus­triacă, Tache Io­nescu a ajuns în Bucureşti când era încă elev, mo­tivul stabilirii în Capitală fiind nişte daraveli în afaceri ale tatălui său. Copil inteligent şi ambiţios, Tache (de la Du­mi­trache, numele său de botez fiind Dumitru) a învăţat la pen­sion în doi ani cât alţii în patru. Era dornic de în­văţătură, fiindcă mai înainte, la Ploieşti, se îmbolnăvise de holeră şi a fost ne­voit să-şi întrerupă mersul la şcoa­lă. La Bucureşti, la Liceul "Sfân­tul Sa­va", a intrat pe primul loc, iar la Bacalau­reat a ieşit tot primul. Negus­torul, convins de calităţile lui Tache, dar şi ale celorlalţi bă­ieţi ai săi, i-a trimis pe toţi la studii în stră­inătate. Tânărul Tache a ab­sol­vit Dreptul la Paris, acolo a obţinut şi titlul de doctor, astfel încât, re­întors în ţară, cu diplomele în gea­man­tan, devenit apoi avocat, era numai bun să intre în politică. A fost pri­mit în PNL, fiindcă Ion C. Brătianu voia să înti­ne­reas­că parti­dul. În scurt timp, tâ­nărul avocat a ajuns deputat de Ilfov, la Colegiul III.

Politică în stil mare

Tache Ionescu ar primi as­tăzi, cu siguranţă, eti­cheta de traseist politic, fi­ind­că de la liberali a sărit în barca adversarilor politici, conservatorii, care se constituiseră în partid în 1880. Decizia de a se înscrie în Partidul Conser­va­tor i-a fost de bun au­gur, fiindcă în 1891, la vârsta de 33 de ani, Tache a ajuns ministru în guvernul con­dus de Lascăr Catar­giu, primind portofoliul Cul­telor şi Instruc­ţiunii Publice. Istoricul Nicolae Iorga a remarcat mai târziu că "Ionescu a devenit prin talent factor important într-un partid de boieri". Avocatul cucerea pe toată lumea cu talentul său oratoric, ştia să-şi facă relaţii la nivel înalt în ţară, dar şi în străi­nătate, îl cunoşteau toţi, din toate zonele so­ciale. Tot Nicolae Iorga i-a remarcat "iscusinţa de a găsi o soluţie la orice dificultate". Au fost însă şi mo­mente când soluţiile sale au fost greşite. În 1900, în plină criză econo­mică, Ionescu a fost numit ministru de Finanţe. La propunerea sa au fost aplicate măsuri de austeritate, care nu au avut însă efectul scontat, criza econo­mică adâncindu-se şi mai mult. Regele Carol I a demis guvernul, iar Tache a rămas fără portofoliu. Fi­nanţele pu­bli­ce n-au fost domeniul său de com­petenţă. Scutit de o responsabilitate aşa de mare, şi anume, scoa­te­rea ţării din marasmul economic, Ionescu s-a dedicat împlinirii unui plan al său foarte ambiţios: să obţină şefia Partidului Conser­va­tor. Planul a eşuat. Politicianul a găsit până la ur­mă soluţia sal­va­toare. A înfiinţat, în 1908, un partid a cărui denu­mire i-a derutat pe contem­po­rani: Partidul Conser­vator-Democrat. O struţo-cămilă doctrinară.

Takismul

Lui Tache Ionescu i s-a alăturat chiar şi I.L. Caragiale, stabilit din 1904 la Berlin. Scriitorul a candidat pentru un loc de deputat în Argeş. A por­­nit în campanie elec­torală prin ţară alături de şeful noului partid, ţinând cuvântări care aminteau de discursurile bom­bas­ti­ce ale personajelor din co­mediile sale: "Ţara noas­tră trece vădit prin îm­prejurări înalte, împre­ju­rări determinante pentru viitorul Statului român, pentru viitorul naţiunii întregi (aplauze). Cu si­guranţă, aceste împrejurări nu puteau găsi un bărbat mai vrednic şi mai po­trivit pentru înălţimea lor, decât pe acela pe care l-au desemnat vechii conservatori de la clubul clasic: acest bărbat este Take Io­nescu (ovaţiuni delirante; urale zgomotoase nesfârşite)". Până la urmă, Caragiale nu a mai parti­ci­pat la alegeri, candidatura fi­in­du-i respinsă chiar de partidul con­­dus de Tache Ionescu. Totuşi, omul politic a reuşit să se facă foarte simpatizat în toate mediile so­ciale. Fenomenul politic a căpătat numele de takism, dar a fost şi aspru criticat de numeroşi pu­blicişti ai vremii. Tudor Arghezi a fost unul dintre cei mai vehemenţi: "Către ta­kism au alergat toţi ne­să­ţioşii, toţi samsarii, toţi ne­le­giu­iţii. Unul i-a făgăduit ne­vestei un automobil, altul s-a lăudat că-şi va numi ne­poatele di­rectoare de şcoli, toţi repre­zintă un număr de interese egale cu câte o mân­drie as­cunsă. Takismul le-a spus tu­turora: «Veniţi la mi­ne, cei fără slujbe, cei fără ghete, cei fără automobil, cei fără proprietăţi» - şi aceştia au dat năvală, căci se al­cătuia o lume a lor, ex­clusiv un partid al lor". Alţii au ştiut însă să vadă dincolo de ta­kism pe omul politic veri­tabil: "Take Ionescu a înţeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al rea­lizării visului nostru secular şi, fără alte preocu­pări lăturalnice, a pus toată in­teligenţa, tot talen­tul, toată munca lui în slujba în­făptuirii Ro­mâniei Mari". (I.G. Duca, Amin­tiri politice)

Iubirile lui Tache Ionescu

Casa a cumpărat-o în 1897, în urma unei lici­taţii publice. Aici a locuit peste zece ani cu pri­ma soţie, englezoaica Elisabeth Richards. A cunos­cut-o în Franţa, cu ocazia unui con­cert caritabil. Fata era frumoasă şi inteligentă, dar fără avere, fapt care i-a determinat pe părinţii lui Tache să-l dez­moştenească şi să nu-i mai vorbească ani la rând. O a doua iu­bire a fost cu Elisabeth Bessi, cu care Tache s-a căsătorit în 1881, în Anglia. A fost o fe­meie discretă, preferând filantropia unui rol public obţinut pe seama faimei politice a soţului ei. I.G. Duca în memoriile sale a notat că la parter se înghesuia "lumea cea mai ne­aş­teptată, diplomaţi cunoscuţi, senatori res­pec­tabili, deputaţi grăbiţi, arivişti de tot felul, clienţi bogaţi, ziarişti serioşi sau lih­niţi, şantajişti de me­serie, solicitatori de rând, văduve, orfani, ban­cheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicia­­nis­mului român", dar sus, la etaj, doamna Bessi Io­nes­cu era înconjurată de "câteva englezoaice şi de nenumăraţi câini, citind, cântând la pian şi ocu­pându-se, cu o bri­tanică tenacitate, de protecţia ani­ma­lelor". Bessi a fost pasionată de echitaţie, sport care i-a menţinut vreme îndelungată o siluetă subţire, invidiată de doamne, dar i-a cauzat şi moartea. În 1918, la vârsta de 60 de ani, a murit din cauza unui accident de călărie petrecut în Anglia. În iarna lui 1916, în tim­pul refugiului de la Iaşi, Tache Ionescu se îndră­gostise de o femeie cu 33 de ani mai tânără, Adina Cordescu, originară din mica boierime buzoiană. Adina era refugiată la Odessa, iar Tache, pe atunci cu funcţie înaltă în guver­nul Brătianu, a făcut tot posibilul să plece ca să o viziteze, deşi erau vremuri de război. Escapada la Odessa i-a atras şi comentarii sar­castice: "Ţara este în ne­norocire şi miniştrii bătrâni petrec şi se ţin de aventuri amo­roase". Cu Adina s-a căsătorit după moartea lui Bessi. Au locuit tot în casa aceasta, dar nu s-a bucu­rat prea mult timp de pre­zenţa ei: Tache Ionescu a murit în 1922, în Ita­lia, din cauză că ar fi mâncat o stri­die alte­rată, du­pă cum spun biografii. Fu­ne­raliile sale s-au bucurat de toa­te onorurile. A fost îngropat la Mânăstirea Si­­naia.