Un elev eminent
Strada aceasta care leagă Piața Lahovari de Piața Amzei a cunoscut transformări care l-ar ului pe un pașnic bucureștean de la începutul secolului XX, dacă ar putea umbla acum prin aceste locuri. Casele de altădată au dispărut, în epoca interbelică le-au luat locul blocuri înalte, care au dat personalitate noului bulevard, dar și dintre acestea, multe au căzut la cutremurul din 1977, și pe același amplasament au fost construite blocuri specifice regimului comunist. Până și denumirea străzilor a fost schimbată de câteva ori. Prin 1906, strada se numea încă a Cătunului, prin 1911, i se spunea strada Costaforu, iar acum, poartă chiar numele lui Tache Ionescu, faimosul locatar de odinioară, de la nr. 25. Născut în Ploiești, în 13 octombrie 1858, ca fiu al unui negustor de cereale, Ghiță Ion, și al Eufrosinei, fiica unui aromân ajuns ofițer de cavalerie în armata austriacă, Tache Ionescu a ajuns în București când era încă elev, motivul stabilirii în Capitală fiind niște daraveli în afaceri ale tatălui său. Copil inteligent și ambițios, Tache (de la Dumitrache, numele său de botez fiind Dumitru) a învățat la pension în doi ani cât alții în patru. Era dornic de învățătură, fiindcă mai înainte, la Ploiești, se îmbolnăvise de holeră și a fost nevoit să-și întrerupă mersul la școală. La București, la Liceul "Sfântul Sava", a intrat pe primul loc, iar la Bacalaureat a ieșit tot primul. Negustorul, convins de calitățile lui Tache, dar și ale celorlalți băieți ai săi, i-a trimis pe toți la studii în străinătate. Tânărul Tache a absolvit Dreptul la Paris, acolo a obținut și titlul de doctor, astfel încât, reîntors în țară, cu diplomele în geamantan, devenit apoi avocat, era numai bun să intre în politică. A fost primit în PNL, fiindcă Ion C. Brătianu voia să întinerească partidul. În scurt timp, tânărul avocat a ajuns deputat de Ilfov, la Colegiul III.
Politică în stil mare
Tache Ionescu ar primi astăzi, cu siguranță, eticheta de traseist politic, fiindcă de la liberali a sărit în barca adversarilor politici, conservatorii, care se constituiseră în partid în 1880. Decizia de a se înscrie în Partidul Conservator i-a fost de bun augur, fiindcă în 1891, la vârsta de 33 de ani, Tache a ajuns ministru în guvernul condus de Lascăr Catargiu, primind portofoliul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Istoricul Nicolae Iorga a remarcat mai târziu că "Ionescu a devenit prin talent factor important într-un partid de boieri". Avocatul cucerea pe toată lumea cu talentul său oratoric, știa să-și facă relații la nivel înalt în țară, dar și în străinătate, îl cunoșteau toți, din toate zonele sociale. Tot Nicolae Iorga i-a remarcat "iscusința de a găsi o soluție la orice dificultate". Au fost însă și momente când soluțiile sale au fost greșite. În 1900, în plină criză economică, Ionescu a fost numit ministru de Finanțe. La propunerea sa au fost aplicate măsuri de austeritate, care nu au avut însă efectul scontat, criza economică adâncindu-se și mai mult. Regele Carol I a demis guvernul, iar Tache a rămas fără portofoliu. Finanțele publice n-au fost domeniul său de competență. Scutit de o responsabilitate așa de mare, și anume, scoaterea țării din marasmul economic, Ionescu s-a dedicat împlinirii unui plan al său foarte ambițios: să obțină șefia Partidului Conservator. Planul a eșuat. Politicianul a găsit până la urmă soluția salvatoare. A înființat, în 1908, un partid a cărui denumire i-a derutat pe contemporani: Partidul Conservator-Democrat. O struțo-cămilă doctrinară.
Takismul
Lui Tache Ionescu i s-a alăturat chiar și I.L. Caragiale, stabilit din 1904 la Berlin. Scriitorul a candidat pentru un loc de deputat în Argeș. A pornit în campanie electorală prin țară alături de șeful noului partid, ținând cuvântări care aminteau de discursurile bombastice ale personajelor din comediile sale: "Țara noastră trece vădit prin împrejurări înalte, împrejurări determinante pentru viitorul Statului român, pentru viitorul națiunii întregi (aplauze). Cu siguranță, aceste împrejurări nu puteau găsi un bărbat mai vrednic și mai potrivit pentru înălțimea lor, decât pe acela pe care l-au desemnat vechii conservatori de la clubul clasic: acest bărbat este Take Ionescu (ovațiuni delirante; urale zgomotoase nesfârșite)". Până la urmă, Caragiale nu a mai participat la alegeri, candidatura fiindu-i respinsă chiar de partidul condus de Tache Ionescu. Totuși, omul politic a reușit să se facă foarte simpatizat în toate mediile sociale. Fenomenul politic a căpătat numele de takism, dar a fost și aspru criticat de numeroși publiciști ai vremii. Tudor Arghezi a fost unul dintre cei mai vehemenți: "Către takism au alergat toți nesățioșii, toți samsarii, toți nelegiuiții. Unul i-a făgăduit nevestei un automobil, altul s-a lăudat că-și va numi nepoatele directoare de școli, toți reprezintă un număr de interese egale cu câte o mândrie ascunsă. Takismul le-a spus tuturora: «Veniți la mine, cei fără slujbe, cei fără ghete, cei fără automobil, cei fără proprietăți» - și aceștia au dat năvală, căci se alcătuia o lume a lor, exclusiv un partid al lor". Alții au știut însă să vadă dincolo de takism pe omul politic veritabil: "Take Ionescu a înțeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular și, fără alte preocupări lăturalnice, a pus toată inteligența, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari". (I.G. Duca, Amintiri politice)
Iubirile lui Tache Ionescu
Casa a cumpărat-o în 1897, în urma unei licitații publice. Aici a locuit peste zece ani cu prima soție, englezoaica Elisabeth Richards. A cunoscut-o în Franța, cu ocazia unui concert caritabil. Fata era frumoasă și inteligentă, dar fără avere, fapt care i-a determinat pe părinții lui Tache să-l dezmoștenească și să nu-i mai vorbească ani la rând. O a doua iubire a fost cu Elisabeth Bessi, cu care Tache s-a căsătorit în 1881, în Anglia. A fost o femeie discretă, preferând filantropia unui rol public obținut pe seama faimei politice a soțului ei. I.G. Duca în memoriile sale a notat că la parter se înghesuia "lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român", dar sus, la etaj, doamna Bessi Ionescu era înconjurată de "câteva englezoaice și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocupându-se, cu o britanică tenacitate, de protecția animalelor". Bessi a fost pasionată de echitație, sport care i-a menținut vreme îndelungată o siluetă subțire, invidiată de doamne, dar i-a cauzat și moartea. În 1918, la vârsta de 60 de ani, a murit din cauza unui accident de călărie petrecut în Anglia. În iarna lui 1916, în timpul refugiului de la Iași, Tache Ionescu se îndrăgostise de o femeie cu 33 de ani mai tânără, Adina Cordescu, originară din mica boierime buzoiană. Adina era refugiată la Odessa, iar Tache, pe atunci cu funcție înaltă în guvernul Brătianu, a făcut tot posibilul să plece ca să o viziteze, deși erau vremuri de război. Escapada la Odessa i-a atras și comentarii sarcastice: "Țara este în nenorocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amoroase". Cu Adina s-a căsătorit după moartea lui Bessi. Au locuit tot în casa aceasta, dar nu s-a bucurat prea mult timp de prezența ei: Tache Ionescu a murit în 1922, în Italia, din cauză că ar fi mâncat o stridie alterată, după cum spun biografii. Funeraliile sale s-au bucurat de toate onorurile. A fost îngropat la Mânăstirea Sinaia.