PELICAM 2019 - Festival de film despre mediu şi oameni

"Trăim, iubim, muncim pe această planetă, casa noastră, pe care o golim, o tratăm cu o totală lipsă de respect. Ştirile sunt tot mai sumbre, zi de zi. Peste 1 milion de specii sunt pe care de dis­pariţie, şi, dacă nu luăm măsuri urgente, omenirea ar putea dis­părea în următorii 30 de ani!"

Cu acest avertisment a început cea de-a opta ediţie a singurului festival de film din România dedicat problemelor de mediu, ce se desfăşoară la sfâr­şit de iunie, la Tulcea. Pelicam este totuşi un fes­tival luminos, prietenos, plin de tinereţe, de spe­ranţă. An de an, la Tulcea sosesc realizatori de film din întreaga lume, activişti de mediu, specialişti şi iu­bitori ai filmului documentar, tineri ce-şi insta­lează corturile şi mănâncă film pe pâine. Festivalul a fost fondat de doi tineri, Benjamin Ribout şi Co­ri­na Moldovan-Florea, care şi-au propus ca, prin pu­terea cinemaului, să emoţioneze, să informeze pu­blicul despre schimbările majore prin care trece pla­neta. "Putem învăţa unii de la alţii, putem lucra îm­pre­ună pentru o lume mai bună şi mai verde, iar pen­tru asta, în primul rând, trebuie să fim infor­maţi".

"Ori schimbăm sistemul, ori vom fi distruşi"

"Am decis că nu mai vreau să fac parte din problemă, ci să ajut la rezolvarea ei", spune, aşe­zată în iarba unui deal însorit, o tânără blon­dă şi roşie în obraji, care s-a angajat la o fermă ecologică. Un alt personaj al filmului, o doamnă trecută de prima tinereţe, îmbrăcată într-un taior sobru, cu o eşarfă fistichie la gât, păşeşte sigură pe ea în decorul steril al Bursei din Munchen. "Capitalismul va cădea, nu mai poate continua aşa, secătuind toate resursele pentru profit. Asta e sigur. Întrebarea care se pune este: ce va lăsa în urma sa?". "Utopia revizitată", filmul aus­triacului Kurt Langbein, pre­zentat la "Peli­cam", m-a impresionat pentru că reuşeşte să gă­sească raze de speranţă, alter­native ale consu­merismului distrugător ce se profilează ca un malaxor de neoprit. Şansa pare a fi comuniunea, gruparea oamenilor ce nu mai vor să facă parte din acest sistem, în jurul unor iniţiative curate. "Am filmat mult timp efectele devastatoare pe care le produce omenirea şi mi-am pus între­barea: oare nu putem face ceva diferit? Pentru că e clar, ori schimbăm sistemul, ori vom fi dis­truşi.Mi-am propus să caut aspec­tele pozitive, acele comunităţi ce găsesc soluţii, ce rezistă marilor cor­poraţii. Documentându-mă înaintea filmă­rilor, mi-am dat seama că sunt foarte multe astfel de iniţiative peste tot în lume", a spus aus­­triacul la discuţia cu publicul fes­tiva­lului de după vizionarea filmului. Aceeaşi pe­liculă pre­zen­tată în festival înfăţişează o coo­perativă fa­buloasă din Coreea de Sud, care în câţi­va ani a strâns peste patru milioane de cli­enţi, ce au la dispoziţie 2000 de produse ecolo­gice, distri­bu­ite în 200 de magazine. "Tata fo­losea pesti­cide la plantaţia de portocali, aşa cum făceau toţi, până ce şi-a dat seama că se va îmbolnăvi şi el şi clienţii săi. Eu am ales varianta natu­rală, iar clienţii mei îmi apreciază munca. Cred că, cu o relaţie de încredere, nu de lă­co­mie, poţi ajunge departe", spune, în film, unul din ecologişti. O altă afacere core­eană este pescuitul hamsiilor după o metode de acum 500 de ani. Toate aceste mici afaceri se întâl­nesc într-o cooperativă ce împânzeşte ţara. O dată pe an, reprezentanţii clienţilor abonaţi la reţea se întâlnesc cu producătorii şi stabilesc un preţ fix pentru fiecare produs. Toată lumea este mulţumită: producătorul câştigă 73% din profit, iar consu­ma­torul ştie ce mănâncă.

"În ziua de azi, nu ajunge să fii indignat. Trebuie să acţionezi"

"Dilema carnivorului", filmul francezului Benoit Bringer, ne poate produce mai multe in­som­nii decât un film de groază, pentru că ne de­mons­trează că habar nu avem de unde provine hrana noastră zilnică. Unde a crescut, câte chimicale s-au folosit, de pe ce continent a pornit. Drept ur­mare, aceste mici ferme, cooperative, iniţiative par­ticulare de grup, par tot mai mult o soluţie pentru o viaţă să­nătoasă. Un mare plus al festivalului Pe­licam îl reprezintă discuţiile de după unele pro­iecţii de film, la care participă, în faţa publicului ce poate interveni cu întrebări, regizori, membri ai unor organizaţii non­guvernamentale, specialişti în domeniu. "Când am fondat reţeaua din Franţa, am mers la autorităţi şi ni s-a spus că nu avem nici un drept. Am zis: Ra­hat! Cum adi­că? Ni se spune că nu există alter­na­tivă, dar este fals", a po­vestit Jean-Guy Henckel, cel mai de suc­ces mi­li­tant al agri­cul­turii ecolo­gi­ce în Franţa, fon­da­to­rul unei cooperative im­pre­sio­nante. "În ziua de azi, nu ajunge să fi in­dignat, trebuie să ac­ţio­nezi". La discuţia des­pre agricultura ecolo­gi­că, alternativă a celei in­dustriale, a participat şi preşedintele Asociaţiei Eco Ruralis, reţea româ­nească, aflată deja în al zecele an de funcţionare. L-am rugat să răspundă la câteva întrebări.


ATTILA SZOCS
"România are 4 milioane de ţărani. O avuţie pe care putem construi o agricultură ecologică durabilă"

- Ce impresie v-au făcut filmele prezentate la Pelicam?

- Am văzut şi în filmele de aici cum agricultura, în special cea industrială, are un puternic impact negativ în această criză climatică în care ne aflăm. Noi, ţăranii, putem avea un rol în rezolvarea crizei, prin implementarea unei agriculturi durabile, pe termen lung, care să respecte mediul, fără a veni în contradicţie cu dezvoltarea economică. O astfel de agricultură promovăm cei de la Eco Ruralis de zece ani, o agricultură ţărănească, dar nu doar una ar­haică, ci mereu inovatoare. Există mai multe feluri în care se poate obţine hrana. Programul nostru cu seminţele vechi, ţărăneşti, a fost un succes, pentru că mii de oameni au ales să producă cu aceste seminţe, care nu se potrivesc cu agricul­tura chimizată. Şi atunci, pornind de la o simplă sămânţă, trebuie să regândeşti sistemul, iar asta protejează mediul şi oferă consumatorului o oază de biodiversitate. Totul porneşte de la ini­ţiative mici, locale.

- Care sunt particularităţile agriculturii ecologice din România?

- Ţările din Europa de Vest încep deja să se gândească la strategii alternative, cu un mai mic impact asupra mediului. Noi ne aflăm prin­tre acele ţări ce nu se gândesc decât la dezvol­tarea economică cu orice preţ, la reducerea decalajului faţă de ţările dezvoltate. Dacă te uiţi la ce discurs am avut ca ţară ce a prezidat Con­siliul Europei, este dezamăgitor, suntem mult în urmă ca gândire, strategie. În continuare, pro­movăm marile comasări de terenuri agri­co­le. Ce vezi, când vii de la Bucureşti la Tulcea? Parcele cât cuprinzi cu ochii, ferme de mii de hectare, zeci de mii. Noi, cei de la Eco Ruralis, am făcut multe cercetări legate de felul în care se acaparează pământurile, am mers cu echipe occidentale de televiziuni, am stat de vorbă cu bancheri ce n-au nimic de-a face cu agricultura, cu mari fermieri. Şi au recunoscut că folosesc România ca interfaţă, toată producţia merge afară. Asta-i politică guvernamentală. Eşti dez­nădăjduit, te gândeşti ce poţi face, când zarurile sunt aruncate? Putem încerca prin iniţiative precum cea cu seminţele. Dar ce te faci când ai să­mân­ţa bună, ai pământ, pro­duci lucruri de calitate şi te întrebi "unde naiba duc aceste produse, unde le vând?" Asta-i marea între­bare, acum, când pieţele din Cluj, de exemplu, au fost cum­pă­rate de magnaţi care au mă­rit de 3-4 ori preţul ta­rabei şi acolo vând numai samsari şi nu mai ai de unde cumpăra produse ţărăneşti.

- Care ar fi soluţiile?

- Iniţiative paralele curate, cum este "Cutia ţă­ranului". Te înscrii, plă­teşti lunar un preţ fix şi pri­meşti acasă, la uşă, o cutie plină cu bunătăţi de la ţară. Pasul următor ar fi să se deschidă magazine de desfacere în marile oraşe. Românii au încă o traumă legată de coo­pe­rative, de încredere, dar este nevoie să trecem peste asta şi să realizăm o legătură trai­nică între produ­cători şi consumatori. Altfel, sin­gura soluţie e să mer­gem mai departe în super­mar­ket, să cumpărăm o roşie care e făcută să arate ca tărtăcuţa bunicii de la ţară, dar e sterilă, fără gust şi, dacă o dai de pe­rete, trebuie să fi atent, că ri­coşează, îţi vine înapoi în faţă, ca o minge. Pe de o parte, consumatorul tre­buie să devină un "consum - actor" în acest lanţ ali­mentar, să investească un pic în ca­litate. Un alt as­pect este faptul că, spre deo­sebire de Franţa, de exem­plu, care are, să spunem, o sută de mii de oa­meni implicaţi în agricultură, România are patru mi­lioane. Ţăranii români sunt o avu­ţie pe care pu­tem construi o agricultură ecolo­gică durabilă.

Secrete de ciment

Reţeta de succes con­ti­nuă să fie implementată în diferite forme prin lume. Gigantice companii multi­naţionale, cu sprijinul autorităţilor locale co­rupte, pornesc proiecte de exploatare prin care distrug mediul şi, odată cu el, comunităţile din jur, apoi pleacă cu un uriaş profit, lăsând în jur dezastru. În Africa şi în America de Sud, protestele local­ni­cilor sunt înnăbuşite de po­li­ţie, iar vieţile ac­tiviştilor de mediu şi ale jurna­liş­ti­lor de in­vestigaţie, mereu ame­ninţate. La noi, partea proas­tă e că ţara geme de grave probleme cauzate de corupţie, iar cea bună, că încă se poate spune ce se întâmplă şi că avem jur­nalişti de investigaţie demni de laudă. Unul din­tre aceştia este Romana Puiuleţ, de la RISE Pro­ject, care, după ce a dez­vă­luit pas cu pas cum ajun­ge pădurea furată la com­pania austriacă Holzin­dus­trie Schweighofer, în re­portajul "Clear Cut Crimes", a venit la Pelicam cu un nou material de in­ves­ti­ga­ţie, "Secrete de ci­ment" în care caută să afle ce se în­tâmplă în culisele profitabilei in­dustrii a cimen­tului din România. Mai nou, fabricile de ciment nu mai ard com­bustibili fosili, ci deşeuri, ceea ce, la pri­ma ve­de­re, ar avea un impact po­zi­tiv asu­pra mediului. Doar că, în România a­jung can­­tităţi u­riaşe de de­şe­uri toxice, in­ter­zise, care arse în a­ceste fabrici, o­tră­vesc aerul şi pun în mare pe­ricol comu­ni­tă­ţi­le uma­ne din jur. "La fel ca în reportajul despre despă­du­riri, am urmat calea ba­nilor şi am ajuns la cei ce profită de această si­tuaţie", a povestit la Tul­cea Romana Puiuleţ. "Am descoperit aceeaşi Sfântă Treime, cum îi spun eu, formată din corporaţii - cri­mă orga­nizată - auto­rităţi corupte". Descope­ri­rea Romanei din "Se­crete de ciment" este tulbu­rătoare: în Ro­mâ­nia, deşi panourile de monitorizare a calităţii aerului au fost achiziţionate pe fonduri europene, ele zac în depo­zite. În lipsa lor, o singură companie are drep­tul de a monitoriza eventuala poluare pro­dusă de industria cimentului. Nu este o agenţie de stat, ci particulară, şi aparţine unui om cu interese vă­dite în acele afaceri. Am rugat-o pe Romana să ne spună mai multe des­pre re­portajul său.


ROMANA PUIULEŢ
"Aproape întotdeauna vine momentul când înţelegi că munca ta a contat"

- Cum te-ai îndreptat spre acest subiect de investigaţie?

- Mă motivează, atunci când aleg un subiect, câteva criterii: opacitatea in­dus­tri­ei vizate, mecanismul de corupere a sta­tului, dacă natura şi sănătatea sunt afec­tate, interferenţa cu crima orga­ni­zată. Cam asta ar fi reţeta afacerilor mur­dare, pe care încercăm să le dezgropăm. Subiectul tratat în documentarul "Ce­ment's Dirty Business (Secrete de ci­ment)" a venit natural, după ce câţiva ani mai deveme, urmărisem tra­seul de­şeu­rilor, iar sursele mele de atunci m-au contactat să îmi spună că rutele obiş­nuite s-au schimbat, iar gunoiul ilegal ajunge acum în fabricile de ciment. Mai multe camioane care transportau gunoi menajer neconform, venite din Vest, cu aceeaşi destinaţie, fusesera întoarse de la graniţă. Am verificat informaţia, apoi a urmat munca de teren după docu­men­te financiare şi vamale. Aşa am înţeles că e un fenomen slab monitorizat de stat. Iar lo­gica afacerii e următoarea: Ma­fia aruncă ieftin la noi deşeuri indus­triale sau me­najere, pentru ca marile corporaţii sau sa­lubrizatori să nu plătească neutralizarea lor legală. Ceea ce mi-a ridicat alte între­bări. Dacă deşeul neconform ajunge în fabricile de ciment, cum sunt monitorizate emisiile care rezultă în urma coincine­rării/arderii lor? Or, în România, nimeni nu face mo­nitorizări paralele ale acestor emisii, iar com­pa­niile din industria cimentului au contractat, în acest sens, o singură firmă privată, controlată de familia unui oficial important de la Mediu. Com­pa­nia pri­va­tă care monitorizează emisiile tuturor fabricilor de ciment din Româ­nia aparţine familiei lui Mihail Fâ­că, fostul şef al Agenţiei Naţionale de Me­­diu. Pe vremea când încheia con­trac­­te pri­vate cu fabricile de ciment, spre exem­plu, aproba şi transferuri de deşe­uri din Italia înspre aceleaşi fabrici din România. E greu să nu te întrebi dacă mă­su­rătorile lui sunt corecte, mai ales când statul nu poate să facă unele pro­prii.

- Ce te motivează la meseria de jur­­­­nalist de investigaţie? Cum te îm­paci cu faptul că de multe ori, chiar da­­că reportajele dezvăluie grave ne­reguli, ele nu sunt continuate de anchete ale jus­tiţiei?

- Sunt multe cazuri când investigaţiile noastre au fost continuate de cele ofi­ciale. Nu şi în acest caz. După publicare, s-a aşter­nut o profundă linişte ins­tituţională. Vorbim des­pre o in­dus­trie pu­ternică, bo­ga­tă, greu de atins. Alt­fel, un senator a interpelat Minis­terul Mediului, jur­na­liştii străini au preluat su­bi­ectul şi l-au adus în atenţia pu­blicului lor, iar afa­ce­rile intermediarilor cu de­şeuri au fost deo­cam­dată sto­pate. Chiar şi când au­to­rităţile rămân pasive, schemele pe care le dezvăluim se re­simt în zonele afa­cerilor vizate. Treaba noas­tră e doar să pu­blicăm. Societatea poa­te face pre­siune asupra autorităţilor şi astfel pla­nurile s-ar com­pleta. Aşa­dar, cu toa­te frustrările acu­mulate, ne facem trea­ba şi aştep­tăm. Avem acest exer­ci­ţiu. Aproape mereu vine şi momentul când înţelegi că munca ta chiar a contat şi că un su­biect relevant are mereu calea lui miste­rioasă de a se face auzit şi văzut.

"Ni se poate întâmpla şi nouă, oricând"

Pelicam echivalează cu trei zile de călătorii fil­mate în jurul lumii, în care putem înţelege schim­bările ce se petrec pe planetă şi felul în care reac­ţionează oamenii la acestea. Dacă în România, foarte mulţi silvicultori sunt parte turnantă a mafiei lemnului ce devastează pădurile, în Franţa, aceştia ies în stradă, protestează pentru a le salva. "Este o ruşine adusă acestei meserii, ceea ce ni se cere", spune un pădurar în filmul "Vremea pădurilor". "Când am dat examen pentru a deveni silvicultor, ni s-a spus că misiunea noastră este să păstrăm continuitatea pădurilor seculare, să le asigurăm re­generarea, nu să facem calcule economice meschi­ne, să ne gândim doar la profit. Pentru lucrătorii forestieri care rezistă, pre­siunea e constantă". 35 de pădurari francezi s-au sinucis în ultimii ani, sub aceste presiuni. În Franţa, suprafeţele împădu­rite cresc an de an, dar iată cum. Se plantează pă­duri cu un singur soi de co­pac, care arată ca aleile unui parc artificial, păduri tratate chimic, astfel încât nici o insectă să nu de­ranjeze creş­terea, nici o pasăre să nu-şi facă cui­bul, nici un ani­mal sălbatic să nu mişune. Când pă­durea creşte la jumătate din po­tenţialul său şi presiu­nea cererii de lemn din China, India, etc, nu mai poate fi strunită, pădurea este rasă cu totul şi vândută.
Un film care a impresionat atât publicul, cât şi juriul a fost "Arca lui Anote", ce a câştigat Ma­rele Premiu Pelicam 2019. "Au fost trei zile de emoţie intensă, pe care vreau s-o păstrez în suflet mai de­parte. Am simţit că de acum trebuie să fac şi eu ce­va pentru viitorul mediului şi al planetei", a spus, la ceremenia de decernare a premiilor, reputatul actor Vlad Ivanov. Filmul câştigător, pe lângă faptul că este foarte bine realizat, conţine şi empatie, prin aducerea privitorului acolo, în lupta ce se dă pentru o fâşie de pământ din Oceanul Pacific. De ce ne-ar păsa atât de tare de un loc atât de îndepărtat, de fap­tul că un popor îşi pierde stilul de viaţă, vechi de 4000 de ani, şi pământul pe care a trăit aceşti ani? Pentru că ni se poate întâmpla şi nouă oricând. Pen­­tru că ne punem în locul locuitorilor acelei insule.Ei sunt doar primul rând care va cădea, dar vor ur­ma altele. Sunt oameni de ştiinţă care cred că tem­peratura globală poate creşte în următorii ani şi cu şase grade. Fiecare jumătate de grad înseamnă mi­li­oane de oameni în exil, foamete, haos. Cei bogaţi vor vorbi frumos, vor lua măsuri de ochii lumi, vor oferi o bătaie amicală pe umeri, după ce vor fi puşi la adăpost. Ceilalţi? "Nu ştiu cu ce aşteptări vin oamenii la Pelicam", a spus directorul festivalului, Corina Moldovan - Florea, la finalul ediţiei 2019, "Însă ştiu că ei nu pleacă indiferenţi. Odată ce au văzut aceste filme, simt că este momentul unei schim­bări, că fiecare trebuie să încerce ceva, înce­pând prin a povesti ceea ce au aflat aici".