Oraşul înconjurat de dealuri respira într-un aer molatec, de după-amiază tihnită. Câţiva pensionari îşi împărţeau ştirile pe o bancă din centrul vechi, medieval. Mai, mai să mă alătur lor, însă aveam întâlnire cu unul dintre cei mai cunoscuţi albinari din zonă, aşa că am grăbit pasul, am trecut pe lângă bătrâneii vorbăreţi, am cotit pe strada Teatrului, pe lângă Turnul Ştefan, şi aşa am ajuns aproape de Piaţa Mare. Acolo, într-o curte năpădită de trandafiri şi în miros de caprifoi, Simion Talpoş mi-a spus povestea vieţii lui şi-a albinelor pe care le păstoreşte de mai bine de o jumătate de veac.
Badea Simion şi albinele
De foarte multe ori, o întâmplare măruntă, o întâlnire, un detaliu, cel mai adesea trecute cu vederea în primele momente, au ajuns să schimbe vieţi şi destine. Aşa s-a întâmplat şi cu bărbatul din faţa mea. Aşezat la masa din livadă, Simion Talpoş îşi aminteşte cu vorbe cumpătate întâmplări vechi. "Pasiunea mea pentru albine a început demult, când eram doar copil. Un vecin avea un stup cu un perete de sticlă, prin care puteai să vezi tot ce se întâmpla în interior. M-a fermecat pe veci ce-am văzut acolo înăuntru, forfota, rânduiala, înţelepciunea albinelor, şi ceea ce am văzut n-am mai uitat niciodată. Acela a fost momentul în care am simţit un fel de atracţie şi admiraţie pentru albine, pentru munca lor. Dar ştiţi cum se întâmplă, valurile vieţii m-au luat şi am ajuns să lucrez timp de treizeci şi şapte de ani la celebra uzină «Phoenix», specializată în metalurgie neferoasă. Am spus «celebră», pentru că erau cunoscute de toată lumea poluarea şi intoxicaţiile cu plumb pe care le provoca atunci când funcţiona. Cine a lucrat în minerit sau în industria de prelucrare a minereurilor ştie despre ce vorbesc şi poate înţelege mai bine decât alţii cât de cenuşie viaţă am avut în anii aceia. Au apărut tot felul de boli din care cel mai mult mi-a dat de furcă un reumatism poliarticular, căruia nu-i găseam leacul, în ciuda multor tratamente pe care le-am urmat. Aveam tot timpul gleznele umflate şi dureri peste măsură, mai ales la schimbarea vremii. Dacă am văzut că medicamentele luate cu pumnii nu mă ajută, m-am orientat spre leacurile populare. Atunci am aflat de tratamentul cu petrol, cu venin de albine, cu polen şi lăptişor de matcă, cu propolis şi cu păstură. Şi gândul mi s-a întors înapoi în trecut, la vecinul care avea în curte, printre coşniţele lui cu albine, şi stupul cu pereţii de sticlă care m-a fascinat. Mi-am dat seama că aceea este salvarea mea, doar că habar nu aveam ce înseamnă să creşti albine, ba, pe deasupra, mai eram încă salariat, şi nu prea aveam nici timp la dispoziţie. Mi-am zis, însă, să încep măcar să citesc despre albine, să ştiu de ce să mă apuc când voi fi pensionar. Aşa am făcut".
Duminici fericite
Lecţii, drumuri şi cărări
Simion Talpoş a început cu mulţi ani în urmă să-şi trateze beteşugurile cu leacurile albinelor, cu miere, venin, polen, păstură, căpăceală şi propolis. A fost răbdător, perseverent, şi rezultatele încurajatoare nu au întârziat să se arate. Aşa şi-a dat seama că este pe calea cea bună şi a împărtăşit apoi oricui a dorit din experienţa lui. Nu numai că a scăpat de sâcâiala bolilor, dar a ajuns ca la vârsta de optzeci şi cinci de ani, câţi are acum, să schieze, să facă drumeţii prin pădurile din jurul oraşului sau chiar trasee montane de mai multe zile, ultimul fiind în Munţii Apuseni. Albinăritul, pe care acum o jumătate de veac îl credea doar o ocupaţie de bătrâneţe, i-a salvat şi umplut în mod fericit viaţa. Anotimpurile s-au modelat după acelea ale albinelor. Când vine primăvara, le deschide urdinişul larg şi le dă drumul în lume, le controlează să vadă cum au ieşit din iarnă, cu ce pierderi, se uită dacă mai au de mâncare până apar primele flori, le ajută cu turte cu adaos de proteine şi stimulente, cu tratamente, şi apoi le pregăteşte pentru plecarea "în pastoral". Pentru salcâmi, le duce pe Valea Şibilei, la Stâmbu Băiuţ, când e sezonul teilor în floare, ajunge cu ele până în Dobrogea, la flori de zmeur şi alte fructe de pădure, se întoarce din nou la munte, iar spre toamnă, le duce în fâneţele de pe înălţimi, acolo unde încă se mai găseşte floră spontană, mai ales pe Valea Gărgălăului din Munţii Rodnei, unde creşte bujorul de munte. "Viaţa mea e tare strâns legată de albine, e plină de drumuri şi cărări. Corpul meu aproape că a ajuns să reacţioneze după cum se poartă ele. Primăvara, când sunt mai agitate, de mă înţeapă din întâmplare vreuna, am o reacţie alergică mai puternică, spre toamnă, după câte un sezon petrecut între ele, nici nu mai simt înţepăturile, care sunt tot mai rare. Sunt şi eu de-al lor, cumva. Devin parte din peisaj. Eu sunt mulţumit de cum trăiesc acum, la anii mei. Am câştigat foarte bine de pe urma albinelor şi sunt sănătos. Umblu pe munţi şi schiez fără teamă la anii mei. Mă simt puternic, şi vă rog să mă credeţi că mi-e ruşine câteodată când mă întâlnesc cu vreun cunoscut care, deşi este mai tânăr ca mine, arată mai rău. Cu banii câştigaţi, am putut să fac excursii în lumea întreagă, din Africa până în nordul Rusiei, am văzut Egiptul, Tunisia, Franţa, Italia, şi mi-am îndeplinit astfel un alt vis de tinereţe, acela de a călători.
Să ştiţi că albinăritul aduce mari satisfacţii materiale pentru cei care sunt serioşi. Eu am câţiva ucenici cărora le spun care sunt secretele acestei meserii. Nu se poate însă învăţa doar din cărţi, experienţa este de multe ori mai importantă. Mă bucur că pot să transmit ce ştiu în această meserie, care nu-ţi dă roade dacă nu ai dragoste de ea. Sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi, se spune, şi vorba e valabilă şi aici. Albinele sunt pretenţioase, sunt atât de corecte, dar dacă te ocupi serios de ele, ai numai de câştigat. Înveţi să fii mai răbdător, mai atent, cu toată viaţa ta, şi mult, mult mai sănătos. Într-o veche legendă se spune că albinele sunt «cuvintele lui Dumnezeu», pe care El le-a rostit când a făcut lumea. De multe ori, când mă aflu printre stupi, mă întreb, oare ce pildă, ce poveste minunată a vrut Dumnezeu să ne spună, când a făurit albinele?".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
